John Wycliffe

Înainte de Reformă au fost vremuri când existau doar foarte puține copii ale Bibliei, însă Dumnezeu n-a îngăduit ca să fie distrus de tot Cuvântul Său. Adevărurile Lui nu aveau să rămână ascunse pentru totdeauna. El putea tot atât de ușor să descătușeze cuvintele vieții, pe cât de ușor putea deschide ușile închisorilor și desfereca porțile de fier pentru a elibera pe slujitorii Săi. În diferite țări din Europa, bărbați au fost mânați de Duhul lui Dumnezeu să cerceteze adevărul ca pe o comoară ascunsă. Călăuziți în mod providențial către Sfintele Scripturi, au studiat paginile ei sfinte cu un deosebit interes. Ei erau gata să primească lumina oricât i-ar fi costat acest lucru. Deși nu vedeau toate lucrurile lămurit, ei au fost totuși în stare să înțeleagă multe adevăruri care stătuseră multă vreme îngropate. Ca soli trimiși de Cer, ei mergeau rupând lanțul rătăcirii și superstiției, chemând pe aceia care fuseseră robiți atât de multă vreme, să se ridice și să-și ceară libertatea. În afară de valdenzi, Cuvântul lui Dumnezeu fusese timp de veacuri zăvorât în limbi cunoscute numai de către cei învățați; dar venise timpul ca Scripturile să fie traduse și date oamenilor din diferite țări în limba lor maternă. Lumea trecuse de miezul nopții ei. Ceasurile de întuneric se consumau și în multe țări au apărut semne ale zorilor ce se apropiau. În secolul al XIV-lea s-a ridicat în Anglia "luceafărul Reformei". John Wycliffe a fost vestitorul Reformei nu numai pentru Anglia, ci și pentru toată creștinătatea. Protestul cel mare împotriva Romei, pe care i s-a îngăduit să-l rostească, nu mai putea fi adus la tăcere niciodată. Protestul a deschis lupta care urma să aibă ca urmare emanciparea oamenilor, a bisericilor și a popoarelor. Wycliffe primise o educație cu vederi largi și pentru el temerea de Dumnezeu era începutul înțelepciunii. Era cunoscut în colegiu pentru evlavia lui arzătoare, pentru talentele lui remarcabile, precum și pentru erudiția lui temeinică. În setea lui de cunoștințe, căuta să cunoască toate disciplinele de învățătură. Era educat în filozofie scolastică, în canoanele bisericii și în legea civilă, îndeosebi aceea a țării lui. În lucrările lui de după aceea s-a văzut valoarea acestei instruiri timpurii. O cunoaștere temeinică a filozofiei speculative din vremea lui l-a ajutat să-i demaște erorile; și prin studiul legilor ecleziastice și naționale s-a pregătit să se angajeze în lupta cea mare pentru libertate civilă și religioasă. În timp ce putea mânui armele Cuvântului lui Dumnezeu, el își însușise disciplina intelectuală din școli și cunoștea metodele scolasticilor. Puterea geniului împreună cu temeinicia și întinderea cunoștințelor lui impuneau respectul atât al prietenilor, cât și al dușmanilor. Adepții lui vedeau cu satisfacție că conducătorul lor stătea în fruntea minților luminate ale națiunii; iar dușmanii se fereau să intre în luptă împotriva Reformei, pentru a nu-și descoperi neștiința sau slăbiciunea în fața susținătorului ei. Pe când era încă în colegiu, Wycliffe s-a avântat în studiul Scripturilor. În timpurile acelea, când Biblia exista numai în limbile vechi, cei învățați puteau să-și găsească ușor drumul către izvorul adevărului care era închis pentru clasele neinstruite. Pe această cale se pregătise lucrarea viitoare a lui Wycliffe ca reformator. Bărbați de cultură studiaseră Cuvântul lui Dumnezeu și găsiseră adevărul cel mare cu privire la harul Său fără plată descoperit în el. În învățăturile lor, ei răspândiseră cunoștința despre acest adevăr și conduseseră și pe alții să se îndrepte spre descoperirile sfinte. Când atenția lui Wycliffe a fost îndreptată către Scripturi, el s-a avântat în cercetarea lor cu aceeași sârguință care-l făcuse în stare să fie fruntaș în școală. Până atunci el simțise o mare lipsă, pe care nici studiile scolastice, nici învățătura bisericii nu o putuseră împlini. În Cuvântul lui Dumnezeu a găsit ceea ce mai înainte căutase în zadar. Aici a văzut planul de mântuire descoperit și pe Hristos împuternicit ca singurul Apărător în favoarea omului. S-a predat în slujba lui Hristos și s-a hotărât să vestească adevărurile pe care le descoperise. Asemenea reformatorilor de mai târziu, Wycliffe n-a prevăzut de la începutul lucrării lui unde va ajunge. El nu s-a așezat cu premeditare în opoziție cu Roma. Dar devotamentul lui față de adevăr nu putea decât să-l aducă în conflict cu minciuna. Cu cât vedea mai clar rătăcirile papalității, cu atât mai stăruitor prezenta învățătura Bibliei. El a văzut că Roma părăsise Cuvântul lui Dumnezeu în schimbul tradiției omenești; el acuza neînfricat preoțimea de a fi înlăturat Scripturile și cerea ca Biblia să fie redată poporului iar autoritatea ei să fie din nou restabilită în biserică. Era un învățător priceput și stăruitor și un predicator elocvent, iar viața lui zilnică era o demonstrare a adevărurilor pe care le predica. Cunoștințele lui din Scripturi, puterea raționamentului lui, curăția vieții lui împreună cu integritatea și curajul lui neînfricat i-au câștigat o încredere și un respect unanim. Majoritatea poporului nu mai era mulțumită cu credința sa de mai înainte, vedea nelegiuirea care abunda în biserica romană și saluta cu o bucurie neascunsă adevărurile scoase la iveală de Wycliffe; dar conducătorii papali s-au umplut de mânie când și-au dat seama că acest reformator câștiga o influență mai mare decât a lor. Wycliffe era un descoperitor ager al rătăcirii și demasca neînfricat abuzurile încurajate de autoritatea Romei. În timp ce era capelan al regelui, a luat o atitudine îndrăzneață împotriva plății tributului cerut de papa de la monarhul englez și a arătat că pretenția papală la autoritate peste conducătorii pământești era în contradicție atât cu rațiunea, cât și cu revelația. Pretențiile papei provocaseră mare nemulțumire, iar învățăturile lui Wycliffe exercitau o influență asupra minților luminate ale națiunii. Regele și nobilii s-au unit în respingerea pretenției pontifului la autoritatea pământească și au refuzat plata tributului. În felul acesta s-a iscat o adevărată furtună împotriva supremației papale în Anglia. Un alt rău împotriva căruia reformatorul a purtat un război lung și hotărât a fost instituirea ordinului călugărilor cerșetori. Acești călugări roiau în Anglia, aruncând ocară peste măreția și prosperitatea națiunii. Hărnicia, educația, morala, toate acestea resimțeau influența lor distrugătoare. Viața de lenevie și cerșetorie a călugărilor era nu numai o povară grea pe veniturile poporului, dar mai aducea și dispreț muncii folositoare. Tineretul era demoralizat și corupt. Prin influența călugărilor, mulți erau determinați să intre într-o mânăstire și să se consacre vieții călugărești; aceasta, nu numai fără consimțământul părinților lor, ci chiar și fără știrea lor și împotriva poruncilor lor.