Jules Verne in Romania?

Deceniul românesc

Fascinația mării, a călătoriilor spre țărmuri îndepărtate, constituie pentru Jules Verne, în primul rând, o moștenire ereditară. Mama sa, Sophie, născută Allotte de la Fuye, era descendenta unui lung șir de navigatori și armatori. În debaraua casei părintești se aflau, închise în cufere grele, actele de vânzare a mărfurilor trimise în America și conosamentele împodobite cu desene stilizate reprezentând femei și plante din India și din Antile. O hrană de predilecție pentru imaginația foarte receptivă a micului Jules, stimulată și de suvenirurile membrilor ramurii materne a familiei. Bunica Adelaide îi povestește bătăliile navale cu englezii la care a participat tatăl ei, Francois Guillochet de la Perriere; unchiul Prudent Allotte de la Fuye – călătoriile sale, având ca punct terminus Caracas și Pu- erto-Cabello; unchiul Francisque de la Celle de Châ- teaubourg – tentativa ilustrului său văr, Château- briand, de a descoperi legendara trecere pe la nord- vest spre oceanul Pacific.

Nu poate fi trecută cu vederea nici influența cărților de care scriitorul a rămas legat cu o dragoste statornică. Într-un text rămas inedit aproape nouă decenii, Amintiri din copilărie și din tinerețe, el mărturisește: „Cunoșteam termenii marinărești și înțelegeam destul de bine manevrele pentru a le urmări în romanele maritime ale lui Fenimore Cooper, pe care nu obosesc recitindu-le cu admirație”. (66).

Amintirile cuprind și alte pasaje semnificative: „am trăit în agitația maritimă a unui mare oraș comercial, punct de plecare și de sosire în numeroase călătorii de lungă durată (…) Navele sunt amărâte pe două, trei rânduri. Altele urcă sau coboară fluviul (…) văzând cum trec atâtea nave, dorința de a naviga mă devora.” (ld.). „Nu pot să văd plecând un vas, navă de război, bastiment de comerț sau simplă șalupă, fără ca întreaga mea ființă să se îmbarce la bordul 1 ui declară, ca un ecou, tânărul Olivier Sinclair din romanul vernian Raza verde. Dorința devorantă își găsise și o motivație teoretică, în Călătorule și aventurile căpitanului Hatteras: „Pentru un gânditor, un visător, un fiiozof, nimic nu e mai emoționant decât plecarea unui vas; imaginația îl urmează firesc în bătăliile cu marea, cu vântul, în cursa aventuroasă care nu se sfârșește totdeauna într-un port. “

Să fie toate acestea doar elemente ale unui artificiu literar, faldurile pozei romantice a celui despre care s-a spus (se mai crede și astăzi!) că n-a trecut niciodată dincolo de hotarele Franței, descrierile din cărțile sale constituind rodul exclusiv al fanteziei întemeiate pe o vastă documentare? În ianuarie 1901, Maurice Gandolphe scria că Jules Verne „a fost modelul exploratorului perfect, al perfectului călător în cameră, fără să fi părăsit vreodată Amiens-ul. “(Cf. 8, p. 44). La treizeci de ani de la moartea scriitorului, deci în 1935, un oarecare „Ing. L.S. “susținea și el, în Adevărul literar și artistic: „Un amănunt caracteristic: omul care a scris aproape o sută de romane de aventuri extraordinare a dus în realitate o viață de mic burghez provincial, în orășelul francez Amiens. Călătoriile le-a făcut numai cu imaginația pe hartă din biroul său de lucru.” (45). Mult mai aproape de noi, Roberto Fedi reluă, cu aceeași suficiență: „«Je ne voyagerai plus qu’en reve», a promis foarte tânărul Jules Verne, după o încercare ratată de a fugi în India și și-a respectat promisiunea. Imaginația lui, mult prea scrupuloasă, n-a avut niciodată alte aripi decât cele furnizate de volumele bibliotecii din Amiens.” (34). Iar epigonii lui Freud au inventat așa-numitul „complex Jules Verne “, care definește „exploratorul în cameră, pornit să cucerească paradisul pierdut (situat în absolutul sferei materne). Prin complexul Jules Verne spiritul devansează trupul și descoperă înaintea altora centrul Pământului, Luna, sudul și nordul (Georges Dubal). “(102, p. 93).

Evident, scriitorul n-a făcut ocolul lumii în optzeci de zile, n-a parcurs douăzeci de mii de leghe sub mări, n-a zburat cinci săptămâni în balon și de la Pământ la Lună. Dar, în raport cu epoca și profesiunea sa, el a fost un călător demn de afectuoasa noastră invidie. Mai întâi ca invitat pe cargourile companiei la care lucra fratele prietenului său, compozitorul Aris- tide Hignard, și ca pasager pe transoceanicul „Great Eastern “, apoi la bordul celor trei mici iahturi botezate „Saint Michel “, după numele unicului său fiu, Jules Verne avea să facă mai multe croaziere, cunoscând de visu Marea Britanie, țările scandinave, Statele Unite, Portugalia, Spania, Africa de Nord, Irlanda, Marea Nordului, Marea Baltică, Malta, Sicilia, Italia, unele din aceste zone fiind vizitate de mai multe ori. Iubitorul pasionat al mării, artistul a cărui retină era avidă să înregistreze peisaje și chipuri noi nu s-ar fi oprit aici, dacă glonțul unui nepot dement n-ar fi făcut din el un infirm, la numai 58 de ani.

Ați remarcat, desigur, că printre țările pomenite mai sus nu figurează Principatele Unite (din 1877, România) și nici Austro-Ungaria, din care făcea parte, atunci, Transilvania. Și totuși, acțiunea câtorva „călătorii extraordinare” se desfășoară, parțial său integral, pe meleagurile noastre. Nu mi se pare întâmplă- tor nici faptul că toate aceste cărți au fost redactate, unele într-o primă formă, în deceniul al nouălea, ordinea fiind următoarea: Pilotul de pe Dunăre (pe la 1880), încăpățânatul Keraban (1882—1883), Mathias Sandorf (1883—1884), Castelul din Carpați (1888); trebuie să le adăugăm mai puțin cunoscutul Claudius Bombarnac (1890—1891), al cărui adevărat erou este, cum vom vedea, un român.

Care poate fi explicația orientării scriitorului către spațiul carpato-danubian, în perioada amintită? Să începem prin a ne referi la ceea ce știm despre particularitățile procesului de creație vernian.

În 1895, Edmondo de Amicis făcea o vizită la Amiens, vrând să verifice temeiurile unui cancan foarte răspândit în Italia, potrivit căruia Jules Verne nu exista ca persoană fizică, numele fiind pseudonimul colectiv al unei echipe capabile să asigure apariția unuia sau a două române în fiecare an. După câteva încercări nereușite de a-l face să vorbească despre cum își concepe și își scrie cărțile, autorul lui Cuore a pus o întrebare directă, la care i s-a răspuns „în puține cuvinte, cu o mare simplitate și o admirabilă limpezime. Cu totul altfel decât credeam, el nu începe să se documenteze în legătură cu una sau mai multe țări după ce a născocit personajele și faptele romanului pe care trebuie să-l scrie; dimpotrivă, mai întâi citește multe studii istorice și geografice despre țările respective, ca și cum n-ar avea de făcut decât o descriere amplă și minuțioasă a acestora; personajele, faptele principale și episoadele romanului se nasc în mintea lui în timpul lecturii, inspirate de lectura însăși, pe care nu o efectuează cu interesul limitat și cu graba lipsită de răbdare a unui căutător de informații utile unui alt scop, ci cu afecțiunea și cu desfățarea unui îndrăgostit de acele studii.” (16). Ideea apare, formulată și mai direct, într-o scrisoare a lui Jules Verne din același an 1895 (10 aprilie), adresată unui alt italian, tânărul său corespondent Mario Turiello: „Am impresia că n-ai văzut niciodată în acest gen de lucrare scopul spre care tinde: învățarea geografiei, descrierea Pământului. Pentru fiecare altă tară, a trebuit să născocesc un alt subiect. Orice-ai gândi, personajele nu sunt decât accesorii.”

Orice-am gândi despre insistenta cu care proclamă Jules Verne superioritatea telului instructiv asupra celui artistic, dezmințit fiind de însăși perenitatea operei sale, vom încerca să deslușim cum a fost aplicată metodă în cazul cărților mai sus amintite. Dar, întorcându-ne la întrebarea inițială, absența teritoriilor românești de pe harta „călătoriilor extraordinare” n-ar fi constituit o motivație destul de puternică pentru opțiunea multiplă și rezistentă – un deceniu! — A scriitorului. Există, fără îndoială, și alte răspunsuri.

În a doua jumătate a secolului al 19-lea, interesul crescând al opiniei publice franceze față de țările române și de poporul nostru s-a materializat într-o adevărată explozie editorială și publicistică, lată doar câteva dintre titlurile apărute după venirea tânărului Jules Verne la Pariș, fragmente ale unui edificiu care ar trebui reconstituit în întregime, dată fiind însemnătatea lui istorică și afectivă: Sebastien Gayet de Ce- sena, Resurrection des peuples. La Roumanie renais- sânte. Salut et fraternite aux emigres roumains (1850); Elias Regnault, Histoire politique et sociale des principautes danubiennes (1855); Louis Bandy de Valeche, La Moldo-Valachie (1856); Abdolonyme Ubi- cini, La question des Principautes devant l’Europe (1858); G. Le Cler, La Moldo-V alachie. Ce qu’elle a ete, ce qu’elle est, ce qu’elle pourrait etre (1866); Xa- vier Kieffer, Esquisse d’un voyage en Roumanie (1873); Leon Hugonnet, Six mois en Roumanie;

1875. Cyrille, De Pariș ă l’lle des Serpents ă travers la Roumanie, la Hongrie et Ies Bouches du Danube;
1876. A. Beaure et H. Mathorel, La Roumanie (1878); Edouard Marbeau, Un nouveau royaume

(Roumanie) (1881); Leon de Rosny, Leș Romains d’Orient. Apercu de l’etnographie de la Roumanie (1885); Emile de Laveleye, En Roumanie. Souvenirs de voyage (1886); W. Ritter, Premieres heures Rou- maines (1890). Toate aceste cărți[1] – selecția mea s-a oprit la limita de sus a „deceniului românesc**

— Înfățișează cu o simpatie militantă lupta românilor din Muntenia și Moldova pentru Unire, apoi pentru Independentă. Cât despre frații lor din Transilvania, este pusă în lumină ideea continuității, a rezistenței la tentativele de deznaționalizare. Destui autori călătoriseră pe meleagurile noastre, consemnând elemente de culoare locală. Nu se putea ca această orientare activă și durabilă să nu influențeze un spirit mereu sensibil la pulsul contemporaneității.