La nord de noi insine

La 7 iulie plecasem de la Copenhaga spre vest, traversasem strâmtoarea cu feribotul și după un ceas de drum pe pământul Iutlandei, prin Odense, unde am orbecăit pe străzi înșelat de indicatoare proaste, după Fredericia și Kolding, simple puncte de trecere, coteam spre nord, ca să ajung la Capul Skagen, extremitatea peninsulei, care desparte Marea Gattegat de Skagerrak și ocupă un loc important în geografia Europei, dar mai ales în geografia mea afectivă; l-am inclus în itinerar socotindu-1 una din marginile continentului, unde am vrut să ajung ca să fie o rotunjire. Fusesem de curând la cea mai nordică dintre ele, pe care o socoteam greu accesibilă și chiar primejdioasă.

Nordul m-a înfricoșat totdeauna, la fel cum mult timp m-a înfricoșat noaptea. Făceam chiar și o legătură între una și alta, socotind că nu degeaba nordului i se mai spune și miazănoapte.

M-am născut aproape de paralela patruzeci și cincea, care împarte emisfera în două, mareând între ecuator și pol o simetrie perfectă; e un punct de echilibru, locul unde s-ar opri pendula, dacă n-ar mai fi antrenată. Nu mi-am ales locul de naștere; poate mi-ar fi plăcut mai mult altul, dar acum nu pot să-l schimb, sunt legat de el eu rădăcini adânei și trainice.

La un pas de mine începe nordul; ca să-l simt nu-i nevoie să ajung nici măcar la paralela patruzeci și șasea; oriunde m-aș duce, el se află în imediata mea vecinătate.

Acum însă mersesem spre nord trei săptămâni încheiate, cu prea puține opriri și aproape fără ocoluri, un itinerar în linie dreaptă, și eram în acea parte a anului când ziua crește întruna, până ce întâlnește cea mai scurtă noapte. N-aș fi avut nevoie de atâta creștere, de vreme ce am intrat foarte repede în zona unde soarele nu mai apune niciodată și este tot timpul zi luminoasă. Căutasem anume anotimpul, și mi-am respectat cu strictețe planul călătoriei, judecat din vreme, așa fel ca la Capul Nord să ajung odată cu ziua cea mai lungă, privită astronomic, fiindcă altminteri sunt altele și mai lungi, fără nici o legătură cu calendarul. Străbătusem drumul de la Odessa la Leningrad mergând numai spre nord, aproape fără abatere, trecând peste paralele continuu și sistematic, pe o vreme care, când nu ploua, era cel puțin mohorâtă. Am continuat aceeași ascensiune neîntreruptă de-a lungul Finlandei, pe o șosea încadrată de două meridiane, șerpuind numai atât, ca să se poată strecura printre cele șaizeci de mii de lacuri, de peste zece ori mai multe decât numărul locuitorilor din Laponia. Ajunsesem dincolo de Cercul Polar, într-un ținut rarefiat, unde între o mică localitate și alta încă mai mică sunt zeci de kilometri și nu întâlnești oameni ci numai reni, atât de siguri că pământul le aparține și nimeni nu poate veni peste ei să-i alunge, încât un străin, ca mine, nu le dă nici cea mai mică emoție. în schimb eram eu emoționat să mă aflu singur numai cu geografia într-o lume aproape dispărută, unde nu știu cine mi-ar fi dat ajutor la nevoie, dacă mi se întâmpla un necaz cu mașina, sau poate cu mine. De un timp începusem să mă uit pe hartă la șoselele care o luau spre soare-apune, cotind la stânga, și care m-ar fi dus repede în Suedia, scurtându-mi drumul și eliberându-mă de oprimarea pe care o simțeam crescându-mi în suflet, pe măsură ce la miezul nopții era mai multă lumină.

Totdeauna în locuri necunoscute pentru mine noaptea cade cu o îngrijorare și o neliniște care se prelungesc până aleg locul unde să pun capul pe pernă. De multe ori am pierdut ore bune de drum, de teamă că dacă se lasă seara e mai greu să găsesc găzduire. Aceste simțăminte nu-mi mai umbreau acum orele zilei, știam că niciodată n-o să mă prindă întunericul între două așezări de oameni și înainte de a-mi fi găsit adăpost pentru noapte. Timpul ajungea astfel la o dilatație care îmi crea o independență pierdută din vedere când îmi făcusem planul călătoriei. Ca urmare, popasurile n-au mai fost determinate de poziția soarelui pe cer, ci de ceasornic și de oboseală. Mă culcam pe lumină, nu mai târziu de ora nouă seara iar uneori mult mai devreme, și dacă mă trezeam pe la patru dimineața, lumina de afară nu era mai mică. între aceste ore de somn se consuma noaptea, fără să-i fiu martor și fără să mă gândesc că de fapt era eludată. Dar curând, ziua continuă a început să mă obosească, să-mi dea o stare de neliniște, într-o oontinuă creștere, până oe am ajuns la descurajare. După ce m-am mai luptat un timp cu mine însumi, am înțeles că n-am să suport drumul până la capăt, și m-am hotărât să renunț la ultima și cea mai grea dintre etape, care urma să mă ducă în punctul cel mai nordic al Europei. Cu o mare strângere de inimă, trebuia să o iau spre sud, către casă.