La vest de Ierusalim

CAPITOLUL I.

Clifton Carter își privi ceasul și oftă: încă șapte minute de pază în fața acestei porți blestemate. Avea să piardă cursa următoare pentru Washington D. C.1 și să înțepenească așteptând o jumătate de oră, în timp ce Tina va fremăta de nerăbdare la capătul liniei de autobuz. Blestemată: meserie!

Semnase bucuros când i se propusese, lui, simplu angajat, să păzească clădirea Agenției Central Intelligence, la Langley. Cum locuia în Virginia, era minunat: fiecare weekend și-l petrecea acasă. Dar în timpul săptămânii!

Paza se schimba la patru ore. Munca lui Clifton consta în a saluta impecabil civilii și militarii care coborau din Cadillacuri lungi de 7 m sau din Lincoln-uri și în a le deschide poarta de sticlă blindată a holului mare în care portarii C. I. A. Îi primeau. Nu schimba nici un cuvânt cu nimeni și nu se petrecea niciodată nimic. Incidentul cel mai important din ultimele două luni era căderea unei serviete cu documente ținută de un amiral.

Din fericire, vremea era bună pentru acest sfârșit de iulie, iar hrana acceptabilă. Cu puțin noroc putea câștiga un minut. Nu se vedea nici o mașină, nimeni de salutat. Mai trecuse o zi!

Se sprijini de un copac și își lăsă privirea să rătăcească liberă pe zidul uriașei clădiri din oțel și sticlă, care reflecta razele soarelui.

Nimeni nu ieșea niciodată la ferestre, exista instalație de climatizare și oricum, regulile de securitate interziceau deschiderea lor: hârtii secrete ar fi putut să zboare și să intre pe mâna spionilor.

Privirea lui Clifton Carter atinse cerul albastra și coborî încet. Pentru a-și omorî ultimele două minute, începu să numere toate ferestrele începând cu etajul 17, cel al ștabilor.

La fereastra a treia se opri, cu gura deschisă: rama interioară tocmai se ridicase și capul unui bărbat se aplecă pe fereastră. Soarele i se reflecta în ochelari și îl orbi pe Clifton. Mașinal părăsi copacul.

— Asta-i bună, spuse el cu voce tare, șefii iau aer.

Dar surâsul i se șterse în aceeași clipă:

— Dumnezeule!

Acolo sus, bărbatul tocmai încăleca liniștit fereastra după ce ridicase complet partea inferioară a ferestrei-ghilotină. Deja, un picior îi atârna în gel.

— Dumnezeule, repetă Clifton Carter, paralizat de surpriză și groază.

Inima îi sălta în piept. Urlă pentru a atrage atenția gărzilor din interiorul holului. Unul dintre ei ridică capul surprins. Clifton îi făcu; frenetic, semn să iasă. Celălalt ieși pe ușă alergând. Clifton ridică capul spre fereastră. Bărbatul era acum așezat pe marginea ferestrei cu picioarele în gol. Clifton urlă, cu toată forța plămânilor săi, uitând orice respect:

— Hei, tu, ești sonat sau ce ai?

Vocea sa nu depășea probabil etajul 10. Fără să știe, își scoase automatul reglementar 45 și-l clătină spre silueta îndepărtată, vociferând și gesticulând. Paza din hol sosi lângă el, ridică privirea, scoase o exclamație înăbușită și intră din nou în clădire alergând, pentru a se năpusti la telefon. Toată scena nu durase nici 10 secunde. Complet înnebunit, punându-și Coltul jos, Clifton Carter își făcu mâinile pâlnie la gură și urlă, să-și scuipe plămânii.

— Nu sări!

La fereastră se zări o ușoară mișcare. Mai târziu, Clifton Carter susținu că bărbatul îi făcuse un gest liniștitor din mână.

Se aplecă în față și păru că rămâne imobil o fracțiune de secundă.

Apoi, se prăbuși brutal spre sol, cu o viteză vertiginoasă.

Pietrificat, Clifton Carter simți greața strângându-i stomacul. Văzu corpul răsucindu-se lent, făcând un salt periculos și lunecând de-a lungul peretelui de sticlă. Atunci își lipi mâinile pe urechi, închise ochii și urlă ca un nebun.

Șocul îl făcu să tresară o fracțiune de secundă. Avu impresia că el era cel care căzuse și simți durerea în toate oasele. Tremurând ca o frunză, deschise ochii și privi în jurul său: bărbatul întins pe spate, în mijlocul gazonului proaspăt care înconjura clădirea, era complet dislocat, piciorul stâng fragmentat în trei, un braț sub tors.

Câțiva salariați alergau prin hol. Depășindu-și repulsia, Clifton se apropie. Vedea pentru prima dată, de aproape, un cadavru. În clipa în care se aplecă, ușile de sticlă blindate lunecară rapid, interzicând ieșirea. Clifton nu mai auzea strigătele, vedea numai chipurile anxioase strivindu-se la geamuri. Era singur cu cadavrul; se aplecă stăpânindu-și greața și-și făcu semnul crucii. Partea din spate a craniului era terci, dar fața era intactă, cu excepția ochelarilor care dispăruseră. Clifton înțepeni pentru a doua oară: chipul din fața lui era al lui Foster Hillmann, șeful atotputernic al C. I. A., unul dintre oamenii cei mai puternici din S. U. A. De multe ori îl văzuse intrând și ieșind.

Nu mai avu timp să-l privească. O mână solidă îl îndepărtă brutal. Păros ca o gorilă, cu mânecile suflecate, adjunctul lui Hillmann, generalul Radford, se aplecă asupra cadavrului. În ciuda chipului său impasibil, pleoapa stângă sărea imperceptibil, într-un tic nervos.

— Ghinionul ghinionului, probabil că a avut o criză de nebunie, auzi Clifton înainte de a leșina.

*

Controlul roșu către Controlul central: Circuitul nr. 1 nu mai funcționează. De la ora 15,43. Este. Ora 15,44.

Controlul central către Controlul roșu: Voi verifica circuitele. Probabil undeva a sărit o siguranță. Se întâmplă. Sună-mă din nou.

Controlul roșu către Controlul central: Este ora 15,50. Circuitul nr. 1 tot nu funcționează. Restul este O. K.

Controlul central către Controlul roșu: Ar trebui să funcționeze. Circuitele sunt bune până la capăt. Tocmai am primit fișa. Verificați sosirile.

Controlul roșu către Controlul central: S-a făcut de mult. Totul este O. K. Ce trebuie să mai fac?

Controlul central către Controlul roșu: Nimic. Mă ocup eu. Preveniți-mă dacă circuitul începe să funcționeze.

Controlul roșu către Controlul central: Desigur. Dar e ceva ciudat.