Legendele Olimpului

CASTOR Șl POLUX

ÎN ȚARA MlNDRĂ A LACONIEI, pe valea rîului Eurot, trăia cîndva regele Tindar. Soția lui se numea Leda K

Pe țărmurile rîului Eurot creșteau mirți înfloriți și sălcii cu ramuri lungi, plecate peste ape. Dar, mai cu seamă, viețuiau în cîrduri lebede grațioase, albe. Mai albe uneori decît Taigetul, muntele care se-nălța în zare și-avea pe fruntea lui semeață, în timpul iernii, cununi de gheață orbitoare. La miazănoapte de Eurot, puternică, nebiruită, era cetatea ce se numea Lacedemonia

sau Sparta.

…Și, dacă Tindar era vrednic, aezii nu știau să spună… Nu cunoșteau nici ei prea multe… în schimb, știau că acest rege-o disprețuia pe Afrodita. Nu-i aprindea focuri în templu… Nu-i aducea pe altar jertfe… Și, supărată, Afrodita a hotărît să-l pedepsească pe Tindar, regele din Sparta. Cum ? Ațîțîndu-l pe însuși Zeus la dragoste nelegiuită față de soața regelui, frumoasa Leda.

Zeus se preface în lebădă

Iar Zeus s-a prefăcut, cîntau aezii, în lebădă cu pene albe o lebădă strălucitoare, cu ciocul roșu ca mărgeanul și ochii scînteind ca jarul și a chemat-o pe Afrodita :

— Tu ai să iei înfățișarea de vultur care urmărește… o biată lebădă prin aer… Și lebăda am să fiu eu !… a rîs cu hohot olimpianul. Să mă gonești în așa chip, încît s-ajung pe lîngă Leda, la ceasul cînd se scaldă-n rîu.

— Am înțeles, slăvite Zeus, i-a dat răspunsul Afrodita.

Și s-a schimbat pe loc în vultur, cu ciocul umezit de sînge, ce-a început să-l izgonească pe Zeus, lebăda măiastră. -Gonindu-l prin văzduh, zeița, care se preschimbase-n vultur, a-ndreptat lebăda, pe Zeus, chiar înspre rîul unde venea, seară de seară, regina Spartei să se scalde.

Era către amurg, cînd rîul pare tot poleit cu aur, cînd prin frunzișul din platani își cîntă vîntul melodia, iar pe Taiget răsare luna cu fermecata ei făclie. Regina, ca întotdeauna, venise singură la rîu. Zvîrlindu-și vălul sub un mirt, se afundase-n apa rece.

Deodată vede prin văzduhuri venind o lebădă spre ea. în urma lebedei, un vultur zbura cu aripile-ntinse. Lebăda se părea că-i cere soției regelui s-o scape de vulturul urmăritor.

Leda uimită de albeața acestei păsări maiestuoase, cu ciocul roșu ca mărgeanul și ochi de flăcări, ce-i grăiau cu o privire rugătoare sare din rîu. Fuge pe țărm și-ntinde mîinile spre ea, să-i dăruiască ocrotire.

Pasărea albă se preface că-i este frică și s-azvîrle în brațele reginei Leda, în timp ce vulturul se-ntoarce în slăvile îndepărtate și-și ia din nou înfățișarea obișnuită de zeiță.

Soția regelui spartan mîngîia lebăda cu gîndul că va să-i potolească spaima. Iar Zeus, bucurîndu-se că se găsea la sinul ei, o-mbrățișează pe regină.

Și Leda a adus pe lume în timpul cuvenit ca păsările două ouă. Dintr-un ou s-au ivit atuncea Polux și sora lui Elena de-o frumusețe fără seamăn ; iar, din cellalt, s-au ivit Castor și o copilă, Clitemnestra.

Polux și sora lui. Elena, erau odraslele lui Zeus. Iar Castor și cu Clitemnestra lui Tindar îi erau copii 2.

Eliberarea Elenei din Atena

In acest fel au văzut lumea cei doi băieți : Castor și Polux. Și ei s-au luat îndată-n brațe, și-au început să gîngurească și să se joace împreună.

Zeus ar fi vroit se pare să-și ia pe fiul său, pe Polux, și să și-l crească după voie. Gîndea să-l facă un erou, poate asemeni lui Heracle. Insă, văzîndu-i pe băieți jucîndu-se doar împreună, s-a răzgîndit să-i mai despartă. A poruncit zeului Her-mes să-i ia pe unul și pe cellalt, să-i ducă înspre miazănoapte, într-un ținut îndepărtat 3. Aici, sub aspră priveghere, Hermes i-a învățat să lupte cu iscusință, fără teamă.

Aezii povesteau că Polux lupta neîntrecut cu pumnii și arunca greutăți, departe, cit nici nu se vedea cu ochii. Castor, în schimb, fugea mai bine și călărea ca o nălucă ; iar carul lui zbura pe țărmuri, ca rîndunica în văzduhuri.

Au mai deprins și meșteșugul de-a naviga pe mări, cu plute și in corăbii înzestrate cu pînze și cu vîsle bune.

Ba, după cum se povestește, cutreierau în vremurile-acelea niște pirați pe marea largă, ardeau orașele pe țărmuri, jefuiau pe neguțători și-i ucideau fără cruțare. Nu mai puteau pluti corăbii. Și-atunci, cei doi flăcăi și-au spus că-i datoria lor să plece și să-i răpună pe tîlhari, să scape oamenii de rele, de moarte, jafuri, de urgii.

Insoțiți doar de cîțiva prieteni, s-au îmbarcat pe o triremă și s-au luptat cu toți tîlharii pirații, care bîntuiau apele din arhipelag. I-au nimicit pînă la unul.

Crescuseră acum feciorii destul de mari, ca să se-ntoarcă la vatra părintească-n Sparta. Aveau cam treisprezece ani. Mai ales că se zvonise despre Elena, una din cele două fete, c-a fost furată de Tezeu.

Fata era de-o gingășie cum încă nu se mai văzuse. De pe atunci se auzise în lumea-ntreagă despre ea. Iar Tezeu, regele Atenei, venise și răpise fata, pe cînd dansa la o serbare ; apoi o luase de nevastă .

Fără a sta în cumpănă, voinicii-ncalecă pe cai, urmați de ostile-spartane, și se pornesc către Atena, ca să dea lupta cu Tezeu și să-și elibereze sora.

Din fericire pentru ei, Tezeu, de cum făcuse nunta, plecase în Infern, la Hades.

Vroia s-ajute pe un prieten, care domnea peste lapiți, să și-o răpească din Infern pe blinda Cora-Persefona.

în timp ce el era-n Infern, intră și frații, dioscurii, cu oastea lor în Atica. Zdrobesc armata ateniană. Cuceresc sate și orașe și-Atena cea cu temple multe. Dar cruță, plini de-nțelepciuhe, grădinile lui Academos 5, unde se adunau adesea, să stea de vorbă, filozofii Cătînd după aceea bine, Castor și Polux izbutesc să afle locul unde sta închisă sora lor, Elena, păzită de prințesa Etra, mama eroului Tezeu.

Cînd o găsesc ce bucurie !… Nici nu o cunoșteau destul, cu toate că le era soră ; căci ei crescuseră departe, în Macedonia

muntoasă, pe cînd Elena rămăsese lîngă părinții săi, în Sparta.

Se-ntorc deci toți, cu voie bună, ducînd cu ei, ca sclavă Spartei, pe Etra, mama lui Tezeu.

La-ntoarcere au fost primiți cu ospețe și veselie și sărbători strălucitoare… Au petrecut ce-au petrecut și s-a curmat de la o vreme și bucuria revederii. Cine e vrednic n-o să șadă mereu la danturi și la mese… E însetat să săvîrșească fapte de glorie și cinste !…

Tocmai se pregătea-n Elada la Calidon, într-o regiune rău pustiită de-un mistreț, o vînătoare renumită. Vitejii se porneau acolo. Unii-și aveau drumul prin Sparta și povesteau despre mistreț și lupta ce se pregătea. Și auzind, Castor și Polux n-au stat pe gînduri nici o clipă. S-au gătit repede de drum și, însoțindu-i pe ceilalți, au luat parte la vînătoare.

Pe urmă frații dioscuri au plecat cu argonauții, să dobîndeasca, din Colhida, lîna berbecului de aur, și-au săvîrșit isprăvi de seamă ce i-au făcut nepieritori. Corabia, numită Argo, plutea pe mări de multă vreme, purtată de un vînt prielnic. Era pe lîngă Tracia. Deodată s-a stîrnit furtuna, cu trăsnete-nfricoșătoare. Marea, cu colții ei de spumă, părea o fiară îndîrjită, care urla plină de ură și era gata să-i înghită. Gropi mari de apă se căscau. Corabia cădea în ele, cu trosnituri de lemnărie, și iarăși valul o sălta pînă la bolta înnegrită, ce atîrna deasupra mării, sau o izbea de stînci cumplite… Nu mai era nici o nădejde. Zadarnic se trudeau eroii, Iason6, Heracle și mulți alții, să țină vîslele în mîini, în timp ce frații dioscuri vroiau să sprijine catargul, ce se frînsese între stînci… Zadarnic încerca să cînte Orfeu ‘ din lira lui divină, gîndind să îmblînzească zeii… Furtuna se dezlănțuia tot mai avană și mai cruntă…

Și-atunci, precum cîntau aezii, Castor și Polux au chemat pe Zeus, stăpînul din cer :

— Tu, cel ce ne-ai răpit de-acasă și l-ai trimis pe zeul Hermes să ne învețe meșteșugul cel viforos al armelor și navigația pe mări, de ce oprești acuma drumul corăbiei, care ne poartă spre țara unde se găsește lîna de aur mult dorită ?… De ce, o tată ne răspunde ?…

Dacă ar fi să dăm crezare poemelor din alte vremi, Zeus, care vroia să fie vestit și prin feciorii săi, ar fi răspuns atunci c-un tunet, și două flăcări aurite au lunecat peste catarg. S-au prefăcut în două stele, ce-au luminat pe dioscuri. Furtuna a-ncetat pe dată.

Cu toții s-au mirat nespus de o asemenea minune și, de atuncea, corăbierii, de cîte ori erau furtuni, rugau pe zei și dioscuri să le dea sprijin, să-i salveze. Pe dată înceta furtuna și se zăreau aceleași flăcări, ce parcă lunecau din cer 8.

Tot în acea călătorie Castor și Polux s-au luptat cu doi uriași. Unul, feciorul lui Poseidon, un rege neospitalier, pe care îl chema Amicos. Altul, un monstru de la Creta, cu piept de foc și de aramă, ce purta numele de Talos. Acești uriași nu-i ospețeau pe-aceia ce-și căutau, pe țărmuri, un adăpost și-un pic de hrană, îi ucideau pe corăbieri și scufundau vasele-n apă. De-aceea frații dioscuri i-au nimicit, făcînd dreptate.

în sfîrșit, dup-atîtea lupte, Castor și Polux s-au întors la casa părintească-n Sparta. Mama lor, Leda, tatăl Tindar și Clitem-nestra și Elena i-au primit plini de bucurie. Iară regina le-a grăit,

îmbrățișîndu-i cu mîndrie : — Bine că v-ați întors acasă. Regele-a cam îmbătrînit și n-avem sprijin la nevoie… Să vă-nsurați, feciorii mei, să împărțiți pămîntul între voi. Să-l stăpîniți cu braț vînjos…

Frații au rîs :

— Prea bine, mamă… Ne vom căuta niște soții… și vom avea un trai tihnit…

Cearta cu fiii lui Afareu

Părea că totul se așterne senin, frumos, în viața lor. Numai că, în puțină vreme, s-a întîmplat ca dioscurii să se certe cu niște veri. Verii erau Linceu și Idas, odraslele lui Afareu care era cu Tindar frate.

Unii pretind că toată cearta s-ar fi pornit pentru că verii i-ar fi-nșelat pe dioscuri cu niște boi dintr-o cireada adusă din Ar-cadia. Și ei nu-ngăduiau pe nimeni ca să-i înșele cu ceva… Dar alții spun că pricina ar fi iscat-o, de fapt, Eros. C-ar fi trăit atunci, pe lume, două fecioare-ncîntătoare, fiicele regelui Leucip. Una Hilera ; alta Feba. Iar micul Eros, într-o zi, vrînd să se joace,-a pus în arc patru săgeți muiate-n fiere și le-a dat drumul în văzduh. Săgețile i-au nimerit pe toți flăcăii, drept în piept. Tuspatru veri au îndrăgit acele fete-ncîntătoare pe care le avea Leucip.

Ca să n-apuce însă verii, Linceu și Idas, să le ceară pe fetele lui Leucip, flăcăii Ledei s-au gîndit că trebuie să le răpească. Pe cai sălbatici, dioscurii au năvălit ca o furtună, le-au smuls pe cele două fete dintr-o grădină unde ele culegeau flori. în acest timp, șiretul Eros ținea frîiele cailor. Pe cîmp ardea soarele viu și, totuși, în înalt, erau și niște nori, care vesteau primejdia ce s-apropia9…

Se povestește că Linceu era-nzestrat cu o privire ce străbătea pînă departe, prin case, prin păduri, prin munți. Iar Idas, frate cu Linceu, avea o-asemenea putere că nici un muritor din lume n-ar fi-ndrăznit să se măsoare, cumva, cu el, în luptă dreaptă.

El se luptase și cu zeul Febus-Apolo, pentru-o fată, și-l biruise la sfîrșit.

…Și dioscurii au pornit cu caii în galop, ducînd, la piepturile lor bărbate, pe fetele ce le-ndrăgeau. Linceu, ce străjuia Taigetul, muntele lacedemonian, cu ochiul său pătrunzător, i-a și văzut pe cei doi frați gonind cu fetele în brațe. El l-a chemat grabnic pe Idas și-au pornit după dioscuri. Polux își împarte nemurirea cu fratele său Castor

Lupta a fost îngrozitoare.

Tăind prin muntele Taigetul, Linceu și Idas se ivesc, călări, în f.ața gemenilor. Ochii lor sînt înflăcărați.

— Dați-ne fetele ! le strigă Linceu, cu glas întărîtat.

— Vin de le ia ! răspunde Castor.

— Atunci să ne-ncercăm puterea, și care-o fi învingător să aibă parte de soții. Ceilalți să piară ! Vă-nvoiți ?

— Ne învoim, de bună seamă, răspund în hohot gemenii. Cu-rînd o să mușcați pămîntul. Luptăm cu rîndul cîte doi…

Cei dinții se ciocnesc, cu furie, Castor cu vărul său Linceu.

Cu sulițe scînteietoare, ei se reped unul spre cellalt, în timp ce fetele-i privesc înmărmurite, fără glas. Dar sulițele se sfărîmă în scuturile de aramă și în armurile de fier.

Dușmanii se opresc o clipă, cătîndu-se adine în ochi.

Păreau că-s stane, nu flăcăi. Numai panașele, pe coifuri, se clătinau, sub adierea vîntului dinspre miazăziuă.

Și, dintr-o dată, amîndoi, cuprind și săbiile-n mîini.

Și iată-i !… se avîntă iarăși ca doi vultani înfometați…”

Lupta durează ceasuri multe, pînă ce Castor, mai dibaci, împunge pe Linceu în pîntec ; și-acesta cade, sfîrșit, jos…

Idas atuncea se repede, vrea să-l răzbune pe Linceu. Înșfacă iute o coloană de marmură, de pe rnormîntul tatălui lor, abia-n-gropat, și o azvîrle cu putere în pieptul agerului Castor.

Castor nu stă nici el degeaba și îl țintește cu-o săgeată pe Idas cel voinic, în coaste.

Polux sare atunci degrabă să-și sprijine iubitul frate, pe Castor cel lovit de moarte și să-l doboare pe Linceu. Dar Zeus curmă bătălia și, cu un fulger din văzduh, arde pe Idas și Linceu, și îi preface în cenușă, pe groapa fără de coloană, a tatălui lor, Afareu.

Castor se stinge-acum pe-ncetul. Pieptul lui e aproape rece. Ochii sticloși privesc spre cer. Șoptește-ncet : — Nu-mi pare rău că părăsesc acest pămînt. Dar inima mi-e-ndurerată că mă despart de tine, Polux…

Și Polux cade în genunchi. Sărută fața-ngălbenită, și disperat

strigă spre Zeus : — Tată, tu știi că fără Castor viața mea n-are nici un rost… Și nu-i nimic mai sfînt, mai nobil, decît o dragoste de frate, care ți-e în același timp prietenul cel mai devotat… Dă-i, tată, deci lui Castor viață sau de nu vrei încuviințează să plec alăturea de el spre negrele genuni, la Hades…

Auzind vorbele acestea, din Olimp, Zeus i-a răspuns :

— Tu ești nemuritor, o, Polux, și ai dreptul să viețuiești cu frații tăi : Atena, Hermes, Apolo, Artemis și ceilalți, fără să-m-bătrînești vreodată, sus, în Olimpul luminos… Dar Castor e fiul lui Tindar și-i muritor ca tatăl său. Vrei să-ți pierzi oare nemurirea, ca să trăiască din nou Castor, un sărman fiu de pămîntean ?

— Deși n-avem același tată, frăția care ne-a legat îmi e mai dragă decît slava ce aș avea-o în Olimp, a răspuns Polux către Zeus. Vreau să trăim, deci, împreună, sau să murim alăturea. Ori amîndoi nemuritori, ori împreună în Infern…

Mișcat de-asemenea credință, de prietenia ce-i lega pe dioscuri unul de altul, Zeus a dat poruncă morții să-și strîngă aripile negre, ce le lăsase peste Castor. Și dioscurii să rămînă, ca și-nainte, laolaltă. însă, din an, o jumătate să și-o petreacă în Olimp. Iară cealaltă jumătate să se coboare în Infern.

Cum a sunat porunca asta, Castor s-a ridicat din morți. Și-ncă-lecînd pe cai cu aripi, cei doi frați gemeni s-au urcat pînă-n palatele cerești. Aici ei au căpătat dreptul să ocrotească totdeauna neprețuita prietenie între popoare și-ntre oameni10. Iar, mai tîrziu, ca să-i scutească să se coboare și-n Infern, Zeus i-a preschimbat în aștrill.

Cinstind pe Castor și pe Polux, adică însăși prietenia, elinii le-au clădit altare și temple mari, împodobite cu marmure, în care ei sînt dăltuiți ca doi flăcăi cu trupuri goale, avînd în mîini sulițe lungi, iară pe cap coifuri rotunde 12. Adeseori ei sînt călări, pe cai ca spuma, nepătați. Iară pe creștetele lor, întotdeauna-i cîte-o stea 13.

legendă, Lele. Urmașul lui, Eurot Ha lui Eurot or fi fost Sparta. Ea a dat numele orașului cel mai important din Laconia. Sparta s-a căsătorit cu Lacedemon, fiul lui Zeus și al nimfei Taigeta. Sparta se mai cheamă și Lacedemonia. Iar muntelui învecinat i se mai spunea Taigetul. La rîndul ei, Sparta ar fi născut pe Amicle — întemeietorul celuilalt oraș important al Laconiei, Amicleea și care era strămoșul direct lui Tindar, soțul reginei Leda, mama celor doi eroi : Castor și Polux. Regii Spartei se mîndreau mult cu această genealogie și mai ales cu faptul că aveau strămoși pe cei doi vestiți eroi gemeni.

Note :

2. Legenda despre Leda și lebăda, în care Zeus se transformase, ca s-o înșele pe soața regelui din Sparta, a fost sculptată și pictată de artiști în nenumărate rinduri. Se găsește astfel la Roma o splendidă marmură, sculptată de un artist antic, al cărui nume nu-l cunoaștem. O altă statuă de seamă mai este la Veneția, în muzeul San-Marco. Iar în pictură e faimoasa pînzâ lucrată de Corregio, aflată la Berlin.

Tot la Roma, se mai găsește și o copie după tabloul lui Leonardo da Vinci : pe malul rîului Eurot, sub mirții înfloriți, se află Leda cu lebăda alături. In depărtare, pe un deal înalt, se înalță zidurile Spartei. Scena se petrece în amurg. Pe o pajiște smălțată de flori se văd cele două ouă, din care tocmai se ivesc perechile de copilași — asemeni unor puișori. Toți cată spre mama lor care-i privește înduioșată, zîmbind discret și parcă trist. Penelul marelui Leonardo da Vinci a ilustrat cu meșteșug sensul străvechilor credințe ale elinilor. Ei se întrebau de ce vin oare, uneori, pe lume, în loc de un copil, doi sau mai mulți ? Ce poate să însemne acest lucru? Și, pentru că știința medicinei era încă la începuturi, ei își explicau această taină numai printr-o intervenție divină. Considerau că dintre gemeni unul este poate copil de zeu. (Se știe foarte bine că și Heracle, care era feciorul lui Zeus, avea un frate geamăn, feciorul regelui Amfitrion.)

3. Se spune că în copilărie cei doi eroi ar fi trăit o vreme pe tărîmurile-Macedoniei, în partea de miazănoapte a Greciei. Ei sînt cunoscuți în povestiri și poeme, nu numai ca fii ai lui Tindar, soțul legiuit al Ledei tindarizi, ei și ca ăioscuri feciori ai lui Zeus (dios).
4. S-a arătat într-o legendă anterioară cum Tezeu, însoțit de Piritou,. regele tesalian, o răpit-o pe frumoasa Elena, în vîrstă numai de 13 ani, din templul zeiței Artemis. Poeții spuneau că la această dată Tezeu era în, vîrstă de cincizeci de ani. Mai tîrziu, frumoasa Elena se va mărita cu regele Menelau și din pricina ei se va isca războiul troian.
5. In grădinile învățatului Academos a întemeiat filozoful Platon celebra lui Academie. De aici vine numele cunoscut pînă astăzi, dat celei mai înalte instituții de știință și cultură.
6. Despre lason se va povesti în legenda călătoriilor pe corabia Argo,. către îndepărtatul ținut al regelui Eete, fiul soarelui.
7. Despre Orfeu se va povesti în legenda „Orfeu și Euridice”.
8. Cînd se sfirșesc furtunile, pe mare se văd adesea niște fîșii luminoase în jurul catargului, partea cea mai înaltă o corăbiei. Acestea sînt cura se înțelege numai ultimele descărcări electrice. Navigatorii din vechime mu puteau înțelege acest fenomen, știința nu descoperise încă electricitatea, și ei și-l explicau născocind legenda despre Castor și Polux, care l-au rugat pe Zeus în timpul unei furtuni să-i ajute.
9. Răpirea celor două fete este zugrăvită pe unele vase. Scena este sculptată de un meșter necunoscut pe un sarcofag ce se găsește la Florența. Frumoasă este însă și opera creată pe această temă de marele pictor Rubens, aflată in galeriile de artă din Miinchen. Se văd dioscurii răpind fetele, în timp ce micul zeu Eros ține frîul calului, pe care se vor urca. Soarele arde C -pe clmpie și, totuși, în înalt, se văd norii prevestitori de rele.
10. Tot atunci Poseidon le-a dăruit și el dioscurilor dreptul de a comanda vînturilor și valurilor mării, de a ocroti pe navigatori în timpul jurtunilor și a-i putea scăpa de moarte.
11. Este vorba de constelația cunoscută sub numele de „Gemenii”, care ‘ apare pe boltă în luna mai.
12. Coifurile lor rotunde evocă ouăle din care se născuseră cei doi flăcăi
13. Cultul dioscurilor s-a răspîndit în toate coloniile grecești, și in Sicilia și la Roma. în imperiul roman împricinații trebuiau chiar să-și facă jurămîntul în tribunale pe Castor și Polux. Bărbații jurau pe Polux, iar femeile pe Castor.

In Sicilia, elinii au clădit un faimos templu, în localitatea Agrigente, “”închinat dioscurilor. (Templul a fost mai tîrziu refăcut de romani.) în acest templu, In fiecare an, în anotimpul parfumat cînd înfloresc migdalii, se organizau niște sărbători strălucitoare. Veneau atunci solii de cîntăreți,

ăanțaiori și poeți, ca să-și arate măiestria sub semnul dragii prietenii. Oa-Imenii au rîwnit mereu înțelegerea și pacea, și aici, în templul lui Castor și Polux, au răsunat cîndva și niște versuri ca acestea, rostite de Bakchi- lyde, poetul grec din sec. al V-lea î.e.n., intitulate : „Lauda păcii” :

„Mărețe lucruri naște pacea : flori, belșug de artă gureșă și dulce, în flacără de aur pe altare de murmură s- aprinde pentru zei carnea cornutelor și-a mieilor lînoși. Junețea cugetă la lupte – pe moale țărnă în arenă și visează doar la fluier și la hore. Pe chinga scutului își țese pînza păianjenul. Iar lancea ascuțită și spada cu tăișuri, două, sînt amarnic măcinate de rugină.

A amuțit trompeta de aramă. Nimic din gene nu alungă somnul chemat să-mprospăteze inima. Serbări senine înfloresc pe uliți, și arde cîntecul slăvind frumusețea.”

Tradiția aceasta, iubită de mulțimi, se mai păstrează. Cu ani în urmă, la Agrigente, ansamblul românesc a dobîndit premiul cel mare al păcii și al prieteniei, prin danț ți cîntec popular, și a luat medalia de aur, pe. care e înfățișat templul lui Castor și al lui Polux.