Libanul rosu

Capitolul I.

Tânărul prinț Ryad Bin Aziz Al-Whaleed se trezi într-o dispoziție excelentă. Pentru prima sa noapte în Beirut, dormise buștean. Sosit cu o seară înainte de la Riyad, profitase mai întâi de o magnifică creatură care, pentru 5 000 de dolari, îi oferise toate orificiile ei naturale. Ryad Al-Whaleed era fericit să regăsească farmecul sulfuros al acestui oraș care îi făcea să viseze pe toți saudiții, sufocați de constrângerea wahhabistă, în care toate plăcerile vieții erau interzise.

Acestei satisfacții hedoniste i se adăuga o mândrie legitimă: unchiul său, prințul Mikrin Al-Saoud ben-Abdelaziz, frate vitreg cu regele Abdallah, șeful de la General Intelligence Department1, îl însărcinase să meargă la postul din Beirut, condus de un înalt funcționar ai regatului, Fouad El-Rorbal, pentru a îndeplini o misiune de cea mai înaltă importanță. Până în acea zi, tânărul prinț Al-Whaleed, membru al cabinetului unchiului său, se ocupase de relațiile cu Serviciile străine. Ceea ce consta, în principal, să ducă la restaurant delegații de agenți ai Serviciilor secrete grăbiți să părăsească această țară sinistră, fără nici o distracție, unde femeile erau inaccesibile și cvasiinvizibile, neavând nici măcar dreptul să conducă. Fouad El-Rorbal era un funcționar serios și supus care, cu o valiză cu bani la el, făcea periodic turul diferitelor Servicii libaneze, pentru a-și plăti informatorii, dar pentru această misiune, prințul Mikrin voia pe cineva absolut sigur, din familie.

Ryad Al-Whaleed se întinse, în fața enormului ecran de plasmă al televizorului prins pe perete, în fața patului și pornit pe CNN, fără sonor. Îl instalaseră în cel mai frumos apartament din hotelul Bristol, în Hamra, în apropiere de ambasadă. Două sute de metri pătrați de lux rafinat. Apăsă pe o sonerie, ca să anunțe că se trezise. Euforic, își reaminti discuția cu unchiul său, în diwan, în compania unei sticle de Chivas Regal. În particular, saudiții beau ca niște sparți.

— Maiestatea sa – Dumnezeu să-l apere – îi spusese el nepotului său, a luat o decizie de cea mai înaltă importanță, care trebuie să rămână secretă.

Ryad Al-Whaleed așteptase continuarea, atent la unchiul său. Acesta din urmă coborâse vocea pentru a anunța:

— Acest câine eretic de Hassan Nasrallah trebuie trimis la Shatan2.

Se simțea că nu îi plăcea să pronunțe acest nume rușinos. Ryad Bin Aziz Al-Whaleed, în ciuda climatizării puternice, simțise o picătură de transpirație pe spate.

Sayyed3 Hassan Nasrallah, șeful Hezbollah-ului libanez din 1992, în urma asasinării de către israelieni a predecesorului său Abbas Moussaoui, devenise, după războiul fulger din iulie 2006, vedeta lumii arabe, omul cel mai popular din regiune. Miliția sa ținuse piept armatei israeliene, care invadase sudul Libanului în urma unei operațiuni a Hezbollah-ului în nordul Israelului, pe 12 iulie, care se soldase cu moartea a opt soldați ai Tsahal și răpirea altor doi. După aceea, Hezbollah-ul lansase mii de rachete spre Israel, începând din sudul Libanului. Descurajați de rezistența neprevăzută a milițiilor cu drapelul pe care apărea un kalașnikov pe fond galben, israelienii își opriseră atacul, pierzând în jur de cincizeci de blindate și fuseseră nevoiți să accepte o umilitoare încetare a focului impusă de ONU. Aviația lor zdrobise totuși Libanul sub tonele de bombe, provocând pagube considerabile. O parte din periferia de sud a Beirutului, populată în principal de șiiți, fusese demolată complet – 254 de imobile rase – satele din sudul Libanului transformate în grămezi de moloz și peste o mie de civili libanezi muriseră în urma acestor bombardamente, în ciuda bombelor „inteligente”. Și toate acestea, în momentul în care Libanul ieșea din interminabilul coșmar al războiului civil și de sub ocupația siriană. Bombele israeliene aduseseră țara cu douăzeci de ani în urmă, distrugând numeroase infrastructuri și provocând un milion de refugiați. Slăbit după acest război „fulger”, Libanul își lingea rănile și se pregătea pentru o nouă reconstrucție.

Și totuși, Hassan Nasrallah, cel care declanșase acest cataclism, devenise liderul cel mai popular din lumea musulmană.

Or, era un șiit!

De paisprezece secole, sunniții și șiiții duceau un război feroce. Șiiții, înjur de 10% din musulmani, se aflau mai ales în Iran și Irak, dar reprezentau 35% din populația Libanului. Detestați de sunniți, adică de aproape întreaga lume arabă, acum ridicau capul. În multe case sunnite, dezlipiseră fotografia lui Ussama Bin Laden pentru a o înlocui cu cea a lui Hassan Nasrallah.

Pentru regele Abdallah al Arabiei Saudite, protectorul locurilor sfinte și conducător ai sunniților, asta însemna oroarea absolută, umilința supremă.

Dacă nu erau opriți, nimeni nu știa până unde vor ajunge acești eretici.

Împietrit de respect și emoție, tânărul Ryad Bin Aziz Al-Whaleed nu putuse decât să întrebe:

— Ce trebuie să fac pentru a duce la capăt acest plan?

Prințul Mikrin Al-Saoud îl liniștise.

— Nu vei fi singur. În înțelepciunea sa foarte mare, regele nostru a decis să se alieze cu evreii și cu cruciații pentru a duce această sarcină la bun sfârșit.

Tânărul saudit nu se putuse abține să nu tresară.

— Cu evreii?

Avea impresia că cerul se prăbușea peste el. Desigur, oficial și pentru a nu displace americanilor, regele Abdallah susținea un „plan de pace” între Israel și palestinieni. Dar toți știau că, în inima sa, visa să îi arunce pe toți israelienii în mare, pentru a recuceri Al Qods4, Prea Sfântul și să redea pământurile palestinienilor, adevărații credincioși.

— Evreii vor ca și noi moartea acestui câine de Hassan Nasrallah, continuase prințul Mikrin. Aliații noștri de la Washington, la fel. Vei pleca deci la Beirut, sub acoperirea unei misiuni diplomatice și îi vei ajuta pe cei doi aliați ai noștri. Israelienii sunt foarte puternici, dar au nevoie de noi. În Liban și-au pierdut multe legături. Americanii, la fel.