Mai e mult până diseară
Aa
MAI E MULT PÂNĂ DISEARĂ ?
Mă uitam la soare, mă uitam la el cum mă uit eu, cu ochii închiși, ca să-l văd roșu, un fel de roșu care nu se poate vedea decât așa. Stăteam pe banca din fața blocului, Pif dormea la picioarele mele și doar din când în când scotea câte un scâncet, probabil visa că iar i-am ascuns mingea. Aveam pe genunchi o carte pe care încă n-o începusem, nu mă înduram s-o încep, că era prea subțire și mă temeam că o să se termine prea repede, iar eu voiam să înțeleg atunci, nu a doua zi, nu altă dată, ce se întâmplase cu Sandu, mi se părea că dacă va veni seara, fără să înțeleg, n-am s-o mai pot face niciodată.
Pe scurt, băieți, că n-avem timp, mai trebuie să-mi fac și lecțiile, mai am destule treburi.
Sandu — Băcăuanu I. Alexandru — e prietenul meu, colegul meu de bancă, cel care știe despre mine poate mai multe decât știu eu, când cumpărăm o gogoașă o împărțim așa încât nici un fir de praf de zahăr să nu cadă mai mult la altul, stăm amândoi în fotoliu, când vine la mine la televizor, când mă duc eu la el, mama lui ne prăjește ouăle în aceeași tigaie, tata râde de mine zicând că sunt umbra lui, iar el într-o zi m-a întrebat, râzând : „Ce crezi că a zis tata despre mine ? A zis că sunt umbra ta..."
Până aici totul e bine și frumos, o să spuneți toți că am de gând să vă povestesc o chestie leșinată, numai bună pentru adormit fetițele cu fundițe, care merg de mână cu bunicile la cinematograf și seara se gândesc la săraca Scufița Roșie, vai, vai, vai, cum o s-o mănânce măgarul ăla de lup. Vă înșelați. Dacă până aici a fost bine și frumos, de aici încolo nu mai e.
Cunoașteți, cred, că doar nu sunteți de pe altă lume, vorba „a fost pus la mijloc". Tata zise că vine de la jocul de oină. La oină, când ești pus la mijloc, încasezi toate loviturile. Ei, azi mi-a venit mie rândul să fiu pus la mijloc. Am ieșit în recreație și, când ne-am întors, am găsit canadienele, și fâșurile, și pardesiurile fără nasturi : mai exact, cu nasturii tăiați și împrăștiați pe dușumea. Unul singur avea pelerina intactă. Eu ! De ce tocmai eu, de unde vreți să știu ? Era probabil mai pitită pe după altele. Dar convinge-i de asta pe detectivii din clasă ! Nu, că eu le-am făcut pocinogul, nu, că o să văd eu, că o să plătesc eu !
— Măi copilași, le spun, voi nu mă cunoașteți ? Mie nu-mi stă în caracter așa ceva. Eu am pretenția că-s băiat deștept și ăla care s-a apucat să taie nasturii e un rău. Nu mă acuzați pe degeaba, că mă bat cu toți și vă iau cu fărașul. Am fost, ca și voi, în curte. Nu știu ce naiba am făcut, dar am fost !
Puteam să le vorbesc până mâine. Ei știau una și bună : dacă pelerina mea era întreagă, eu am tăiat nasturii. Nu mai sunt niște puști, ziceau, n-au de gând să mă pârască tovarășei diriginte, dar în cealaltă recreație mă duc acasă, vin cu ață și ac și cos la nasturi, până în secolul viitor.
— Asta s-o credeți voi, le spun. În recreația cealaltă îmi mănânc liniștit sandvișul cu brânză, și arunc șervețelul la coș, ca un copilaș bine crescut ce sunt. Atât. Vizita la părinți se amână. Cusutul nasturilor se suspendă.
Au hotărât să nu-și facă singuri dreptate, era și cam greu, nu sunt eu omul care să primească fără să dea, nu sunt sacul de antrenament al nimănui — dar mi-au promis că mâine o să mă bucur totuși de o oră de dirigenție foarte plăcută.
Am plecat ca de obicei, cu Sandu de la școală și, deodată, pe stradă, mi-a trecut prin minte ceva care mi s-a părut îngrozitor.
— Ascultă, Băcăuanu I. Alexandru, îi spun, tu unde ai fost când m-au pus la mijloc ? !
— Acolo. Unde să fiu ?
— Ai fost acolo și ai tăcut ?
— Ce voiai să spun ?
— Măi copilaș, ce-o fi în capul tău că mă mai întrebi ? Trebuia să spui tot. Să pui mâna în foc că eu nu sunt în stare de o tâmpenie ca aia.
— Ești caraghios, îmi spune. Dacă treizeci erau împotriva ta, mai conta la ceva cuvântul meu ?
— Nu, spun.
— Atunci ?
— Tu știai adevărul despre mine. Știai că nu-mi stă în caracter. Înțelegi ?
— Nu. La ce naiba îți trebuia adevărul ăsta, dacă el tot pe a lor o țineau ?
— Îmi trebuia. Nu ca să-i conving pe ei. Să știu eu că am un prieten.
— ÎI ai.
— Nu. Nu-l mai am.
Și-am început să alerg, lăsîndu-l singur.
Acum mă uitam la soare, mă uitam la el cum mă uit eu cu ochii închiși.
Nimic n-ar fi mai frumos, pe lumea asta dacă peste roșul soarelui s-ar suprapune o pată și când aș deschide ochii să-mi dau seama ce e cu pata, dacă e un nor sau altceva, l-aș vedea pe Sandu stând în fața mea, acoperindu-mi lumina și spunându-mi :
— Hai să-ți explic ce s-a întâmplat cu mine, cum am fost eu, prietenul tău, laș.
Deocamdată nu venea nimeni și eu doream să nu se termine ziua, trebuia să înțeleg atunci, nu altă dată. Nu cumva știți ? Mai e mult până diseară ?