Maigret intra in ring

Capitolul 1

Unde Maigret reîntâlnește o veche cunoștință care s-a cumințit în felul ei și unde e vorba despre Fred cel Trist și un posibil cadavru.

Pe fișa pe care aprodul i-o întindea lui Maigret se putea citi: Emestine, zisă Prăjina (fostă Micou, actualmente Jussiaume), pe care ați arestat-o în urmă cu șaptesprezece ani, pe strada Lunii și care v-a călcat atunci pe nervi, solicită onoarea să vă vorbească de urgență despre o problemă de cea mai mare importanță.

Maigret aruncă o privire piezișă spre bătrânul Joseph, ca să vadă dacă citise biletul, dar aprodul cu părul alb rămânea impasibil. Probabil că era singura persoană din toate birourile Poliției Judiciare care nu era în cămașă în acea dimineață și, pentru prima dată după atâția ani, comisarul se întrebă prin ce aberație era obligat acel om aproape venerabil să poarte la gât un lanț greu cu o medalie enormă.

Există zile în care îți pui, așa, tot felul de întrebări ciudate. Poate că de vină era canicula. Sau poate și faptul că atmosfera de vacanță te împiedica să iei lucrurile prea în serios. Ferestrele erau larg deschise și rumoarea Parisului vibra în biroul unde, înainte de intrarea lui Joseph, Maigret urmărea cu privirea o viespe ce zbura în cerc și se tot izbea de tavan, mereu în același loc. Jumătate dintre inspectori erau la mare sau la țară. Lucas purta o pălărie cu boruri largi care, pe capul lui, semăna cu o colibă indigenă sau cu un abajur. Șeful cel mare plecase în ajun, ca în fiecare an, în Pirinei.

— E beată? îl întrebă Maigret pe aprod.

— Nu cred, domnule Maigret. Unele femei, după ce beau prea mult, simt nevoia să facă dezvăluiri poliției.

— E nervoasă?

— M-a întrebat dacă va dura mult și i-am răspuns că nici măcar nu știu dacă o veți primi. Atunci, s-a așezat într-un colț al sălii de aștep-tare și a început să citească ziarul.

Maigret nu știa de unde să ia numele Micou, nici cel de Jussiaume și nici porecla Prăjina, dar păstra o amintire foarte precisă a străzii Lunii, într-o zi la fel de toridă ca aceea, când asfaltul devine elastic sub tălpi și tot Parisul miroase a gudron.

Era o străduță lângă Poarta Saint-Denis, cu hoteluri dubioase și prăvălii în care se vindeau prăjituri în formă de fagure și plăcinte. Pe atunci încă nu era comisar. Femeile purtau rochii drepte și părul ras la ceafă. Ca să culeagă informații despre o prostituată, fusese nevoit să intre în două-trei baruri din cartier și, întâmplător, băuse câteva păhărele de pernod[1]. Aproape că îi simțea și acum mirosul, după cum simțea și mirosul de subsuori și picioare transpirate care domnea în micul hotel.

Camera era la etajul trei sau patru. Întâi greșise ușa și se pomenise față în față cu un negru care stătea pe pat și cânta la acordeon – probabil un muzicant care cântă pe la balurile populare. Fără să se deranjeze, cu o mișcare a bărbiei, negrul arătase spre ușa vecină.

— Intră!

O voce răgușită. Vocea cuiva care băuse sau fumase prea mult. Apoi, lângă fereastra ce dădea spre curte, zărise o tânără înaltă în capot albastru-deschis; făcea un cotlet pe o mașină de gătit cu spirt.

Era la fel de înaltă ca Maigret, poate chiar mai înaltă. Îl privise din cap până-n picioare, fără să se tulbure și îl întrebase imediat:

— Ești polițai?

Maigret găsise portofelul și bancnotele pe șifonierul cu oglindă și ea nici nu clipise.

— Colega mea a dat lovitura.

— Care colegă?

— Nu-i știu numele. I se spune Lulu.

— Unde e?

— Caut-o. E meseria ta.

— Îmbracă-te și hai cu mine.

Nu era un caz extraordinar, o prostituată șterpelise portofelul clientului, dar cei de la Poliția Judiciară îi acordau o oarecare im-portanță, nu atât din cauza sumei – de altfel, frumușică, cât pentru faptul că era vorba de un mare negustor de vite din Charentes, care își pusese deja deputatul în mișcare.

— N-ai să mă împiedici tu să-mi mănânc cotletul!

În camera aceea mică era un singur scaun. Stătuse în picioare în timp ce ea mânca fără să se grăbească, fără să-l mai acorde vreo atenție, ca și cum nici n-ar fi existat. Probabil că avea vreo douăzeci de ani la vremea aceea. Era palidă, cu ochi spălăciți și o față prelungă și osoasă. Apoi o revedea scobindu-se în dinți cu un băț de chibrit și tumându-și apă clocotită peste cafea.

— Ți-am cerut să te îmbraci.

Îi era cald. Mirosul hotelului îl incomoda. Oare tânăra ghicise că nu se simțea în largul lui? Foarte liniștită, își scosese capotul, cămașa și chiloții și, goală pușcă, se întinsese pe patul răvășit, aprinzându-și o țigară.

— Aștept! Spusese el, agasat, străduindu-se să privească în altă parte.

— Și eu.

— Am un mandat de arestare.

— Păi, arestează-mă!

— Îmbracă-te și urmează-mă.

— Mă simt foarte bine așa cum sunt.

Situația era ridicolă. Tânăra era calmă, indiferentă, cu o luminiță ironică în ochii lipsiți de culoare.

— Zici că mă arestezi. N-am nimic împotrivă. Dar asta nu înseamnă că trebuie să-mi ceri să te mai și ajut. Sunt la mine acasă. E cald și am dreptul să stau în pielea goală. Acum, dacă vrei să te urmez așa cum sunt, nici o problemă!

Maigret repetase de cel puțin zece ori:

— Îmbracă-te!