Maigret la ministru

I.

Raportul răposatului Calame.

Ca întotdeauna când se întorcea seara acasă, în același loc de pe trotuar, puțin după felinarul cu gaz, Maigret ridică încet capul spre ferestrele luminate ale apartamentului său. O făcea în mod mecanic. Poate că, dacă cineva l-ar fi întrebat pe nepusă masă dacă era sau nu lumină, ar fi ezitat să răspundă. Tot așa, dintr-un fel de manie, între etajul al doilea și al treilea, începea să-și descheie pardesiul ca să scoată cheia din buzunarul pantalonilor, deși, întotdeauna, ușa se deschidea de cum punea piciorul pe ștergătorul de la intrare.

Erau adevărate ritualuri fixate în ani de zile și la care ținea mai mult decât ar fi vrut să recunoască. Iar atunci când ploua, ceea ce nu era cazul astăzi, soția lui făcea un gest anume când îi lua umbrela udă din mână, aplecându-și în același timp capul ca să-l sărute pe obraz.

Maigret întrebă, așa cum făcea întotdeauna:

A sunat cineva? Ea răspunse, închizând ușa:

Da. Cred că nici n-ar trebui să te dezbraci.

Ziua fusese înnorată, nici rece, nici caldă, cu o mică aversă pe la două după-amiază. La birou, Maigret se ocupase doar de treburile curente.

Ai mâncat bine de seară?

Lumina din apartament era mai caldă, mai intimă decât la birou. Vedea ziarele care îl așteptau lângă fotoliu, papucii…

Am luat masa cu șeful, Lucas și Janvier la braseria Dauphine.

Apoi, toți patru se duseseră la adunarea asociației de ajutor reciproc a Poliției. De trei ani, Maigret accepta fară tragere de inimă să fie ales vicepreședinte.

Ai timp să bei o cafea. Scoate-ți totuși pardesiul. I-am spus că nu vei ajunge acasă înainte de unsprezece.

Acum era zece și jumătate. Ședința nu durase mult. Unii avuseseră timp să bea o bere la braserie și Maigret venise acasă cu metroul.

Cine a telefonat?

Un ministru.

Rămas în picioare în mijlocul salonului, o privi încruntând din sprâncene.

Care ministru?

Cel al Lucrărilor Publice. Un anume Point, dacă am înțeles eu bine.

Da, Auguste Point. A telefonat aici? Personal?

Da.

Nu i-ai spus să sune la Poliția Judiciară?

El cu tine vrea să vorbească. Trebuie să te vadă urgent. Când i-am spus că nu ești acasă, m-a întrebat dacă sunt servitoarea. Părea preocupat. I-am răspuns că sunt doamna Maigret. Și-a cerut scuze, a vrut să știe unde ești, când vii acasă. Mi s-a părut un om timid.

Nu se potrivește cu reputația lui.

Ba chiar mi-a cerut să-l spun dacă eram singură în casă sau nu. După care mi-a explicat că nimeni nu trebuia să știe că telefonase și că nu suna de la minister, ci dintr-o cabină publică și că era important pentru el să ia cât mai repede legătura cu tine.

În timp ce o asculta, Maigret se uita la ea încruntat, cu un aer care exprima rezerva sa față de politică. în cursul carierei, i se întâmplase de câteva ori ca un om de stat, un deputat, un senator sau alt personaj politic în funcție să apeleze la el, dar numai pe cale legală; întotdeauna fusese chemat de șeful lui și, de fiecare dată, discuția începuse cu: îmi cer scuze, dragă Maigret, că te însărcinez cu o misiune care nu-ți va fi deloc pe plac.

Și, într-adevăr, toate fuseseră cazuri destul de dezagreabile.

Nu-l cunoștea personal pe Auguste Point și nu-l văzuse niciodată în came și oase. Nu era unul dintre oamenii despre care scriau ziarele deseori.

De ce n-a telefonat la Poliția Judiciară?

Întrebarea era mai curând pentru sine. Dar doamna Maigret răspunse:

De unde să știu eu? Iți repet doar ce mi-a spus. Mai întâi, că telefona de la o cabină publică…

Acest amănunt o impresionase puternic pe doamna Maigret, pentru care un ministru al Republicii era un personaj foarte important pe care îi venea greu să și-l închipuie, seara, pătrunzând aproape clandestin într-o cabină publică din colțul unui bulevard.

apoi, că nu trebuie să te duci la minister, ci la apartamentul lui personal pe care și l-a păstrat…

Se uită pe o hârtiuță unde scrisese câteva cuvinte:

Bulevardul Pasteur nr. 27. Nu e nevoie să deranjezi portăreasa. Urci la etajul patru, ușa din stânga.

Mă așteaptă acolo?

Va aștepta cât va fi nevoie. Ca totul să fie bine, ar trebui să se întoarcă la minister înainte de miezul nopții.

Apoi îl întrebă cu altă voce:

Crezi că e o farsă?

El scutură din cap în semn că nu. Desigur, era ceva neobișnuit, bizar, dar nu părea deloc o farsă.

Îți bei cafeaua?

Nu, mulțumesc. Nu după bere.

Și, fără să se așeze, își turnă un strop de rachiu de porumbe, luă o pipă de pe cămin și se îndreptă spre ușă.

Vin repede.

Când ajunse pe bulevardul Richard-Lenoir, umiditatea care se simțise în aer toată ziua începea să se condenseze într-o ceață ca o pulbere care forma un halou în jurul luminilor. Nu luă taxiul, deoarece pe bulevardul Pasteur ajungea la fel de repede și cu metroul, dar poate și pentru că nu se simțea în misiune oficială.