Maigret la New York

Capitolul 1

Vaporul trebuie să fi ajuns la controlul sanitar pe la patru dimineața, iar cei mai mulți dintre pasageri dormeau. Câțiva se treziseră pe jumătate auzind vacarmul făcut de ancoră, dar foarte puțini dintre ei, deși își puseseră în gând să o facă, avuseseră curajul să urce pe punte ca să contemple luminile New York-ului. Ultimele ore ale călătoriei fuseseră cele mai grele. Chiar și acum, în estuar, la câteva ancabluri de Statuia Libertății, o hulă puternică legăna nava… Ploua. Cădea o burniță rece, era o umiditate care impregna totul, făcând să lucească balustradele și pereții metalici, iar punțile să devină întunecate și alunecoase.

În momentul opririi motoarelor, Maigret își pusese pardesiul gros peste pijama și urcase pe punte, unde câteva umbre umblau de colo-colo cu pași mari, în zigzag, și le vedeai când foarte sus deasupra ta, când foarte jos, dedesubt, din cauza tangajului. În timp ce își fuma pipa, privise luminile, precum și alte ambarcațiuni care așteptau sosirea sanitarilor și vameșilor.

Nu-l zărise pe Jean Maura. Trecuse prin fața cabinei sale, unde lumina nu era stinsă, și fusese gata să bată la ușă. La ce bun? Se întorsese în cabină ca să se bărbierească. Băuse – avea să-și amintească de asta, așa cum îți amintești de detalii fără importanță trăsese un gât din sticla de rachiu de drojdie pe care doamna Maigret i-o strecurase în bagaje.

Ce se întâmplase după aceea? Era prima sa călătorie cu vaporul în America, la cincizeci și șase de ani, și era foarte mirat că nu se simțea îmboldit de curiozitate, că rămânea insensibil în fața priveliștii pitorești.

Nava prindea viață. Auzeai stewarzii trăgând bagajele pe coridoare și pasagerii sunând unul după altul.

După ce termină cu bărbieritul, urcă din nou pe punte, și burnița sub formă de ceață începea să devină lăptoasă, iar luminile păleau în Manhattan, care îi apărea ca un fel de piramidă din beton.

— Sunteți supărat pe mine, domnule comisar?

Tânărul Maura se apropiase de Maigret fără ca acesta să-i audă pașii. Era palid, dar, în dimineața aceea, pe punte, toți erau trași la fată și aveau ochii obosiți.

— Pentru ce?

— Știți bine… Eram prea nervos, prea încordat… Și atunci, când oamenii aceia m-au invitat să beau cu ei…

Toți pasagerii băuseră prea mult. Era ultima seară. Barul urma să se închidă și mai ales americanii voiau să profite de ultimele băuturi franțuzești. Numai că Jean Maura abia avea nouăsprezece ani. Trecuse printr-o perioadă lungă de tensiune nervoasă și se îmbătase repede, se comportase dezagreabil, când plângând, când amenințând.

În cele din urmă, pe la două dimineața, Maigret îl dusese la culcare. Fusese nevoit să-l ducă cu forța în cabina lui, unde băiatul protestase, se supărase pe el și îi strigase:

— Dacă sunteți vestitul comisar Maigret, asta nu înseamnă că puteți să vă purtați cu mine cum v-ați purta cu un copil! Un singur om, auziți, un singur om pe lume are dreptul să-mi dea ordine: tatăl meu…

Acum se rușina de purtarea lui, îi era rău, iar Maigret se văzu obligat să-i alunge stinghereală, punându-i mâna lui grea pe umăr.

— Asta, dragul meu, mi s-a întâmplat și mie înaintea ta…

— Am fost răutăcios, nedrept… Înțelegeți, mă gândeam tot timpul numai la tata…

— Sigur că da…

— Mă bucur foarte mult că voi ajunge la el, că știu că n-a pățit nimic rău…

Maigret își fuma pipa în ploaia măruntă și privea un vas cenușiu, pe care hula foarte puternică îl ridică și îl lăsa să cadă, executând manevre savante ca să acosteze în dreptul scării de bord. Niște ofițeri făceau adevărate acrobații ca să treacă la bordul pachebotului și dispăreau în compartimentul căpitanului.

Se deschideau calele. Cabestanele funcționau deja. Pe punte erau tot mai mulți pasageri, iar unii dintre ei, în ciuda luminii slabe, se încăpățânau să facă fotografii. Unii schimbau adrese, promițându-și să se revadă, să-și scrie. Alții, în saloane, completau declarațiile vamale.

Angajații de la vamă plecară, vasul cenușiu se depărtă, apoi sosiră două vedete, cu angajații de la imigrație, polițiștii și sanitarii. În același timp, în sala de mese era servit micul dejun.

În ce moment îl pierduse Maigret din vedere pe Jean Maura? Asta i-a fost cel mai greu să-și amintească mai târziu. Se dusese să bea o ceașcă de cafea, apoi împărțise bacșișurile. Dăduse mâna cu oameni pe care abia dacă îi cunoscuse. După care așteptase la coadă în salonul de clasa întâi, unde un medic îi pipăise brațul și se uitase la limba lui, în timp ce alți funcționari îi examinau actele. La un moment dat, pe punte s-a iscat o busculadă. Cineva îi spuse că erau jurnaliștii, care urcaseră la bord și fotografiau un ministru european și o vedetă de cinema.

Un detaliu îi stârni amuzamentul. Unul dintre jurnaliști, care examina împreună cu comisarul de bord lista pasagerilor, zise (cel puțin așa i se păruse, căci cunoștințele lui în materie de limbă engleză se limitau la cele dobândite în școală):

— Ia uite! Are același nume ca faimosul comisar de la Poliția Judiciară!

Unde era Maura în acel moment? Nava, trasă de două remorchere, înaintase spre Statuia Libertății, pe care pasagerii o contemplau sprijiniți cu coatele de balustradă.

Ambarcațiuni mici și maronii, înțesate de lume ca vagoanele de metrou, treceau tot timpul foarte aproape de navă: oameni de la periferie, care locuiau în Jersey-City sau în Hoboken și mergeau astfel la serviciu.

— Vă rog să poftiți pe-aici, domnule Maigret!