Maigret la Picratt's

Capitolul 1

Pentru agentul Jussiaume, pe care serviciul de noapte îl purta de fiecare dată, cu o diferență de câteva minute, în aceleași locuri, deplasările ca aceasta se integrau atât de bine în rutină zilnică, încât le înregistra automat în minte, așa cum fac locuitorii din vecinătatea unei gări cu plecările și sosirile trenurilor.

Cădea o ninsoare apoasă și Jussiaume se adăpostise un moment în pragul unei porți, la colțul străzii Fontaine cu strada Pigalle. Firma roșie de la Picratt’s era una dintre puținele din cartier care mai rămăseseră aprinse și proiecta parcă băltoace de sânge pe pavajul ud.

Era luni, zi fără clienți în Monimartre. Jussiaume ar fi putut să spună în ce ordine se închiseseră majoritatea localurilor de noapte. În sfârșit, văzu stingându-se și firma de neon de la Picratt’s. Patronul, mic și îndesat, cu un impermeabil bej îmbrăcat peste smoching, ieși pe trotuar ca să învârtă manivela obloanelor.

O siluetă, care părea a unui puști, se strecură pe lângă ziduri și coborî pe strada Pigalle în direcția străzii Blanche. Apoi doi bărbați, dintre care unul purta sub braț cutia unui saxofon, urcară spre Piața Clichy.

Aproape imediat, alt bărbat, cu gulerul pardesiului ridicat, se îndreptă spre intersecția Saint-Georges.

Agentul Jussiaume nu le cunoștea numele, abia dacă reținuse fețele, dar acele siluete – și altele nenumărate – aveau pentru el un sens.

Știa că o femeie va ieși și ea, îmbrăcată într-o haină de blană deschisă la culoare, foarte scurtă și cocoțată pe tocuri exagerat de înalte, că va merge foarte repede, ca și cum i-ar fi fost teamă că era singură pe stradă la patru dimineața. Avea de străbătut doar o sută de metri ca să ajungă la casă unde locuia. Era obligată să sune pentru că, la oră aceea, ușa era încuiată.

În sfârșit, ultimele două, mereu împreună, care merseră discutând cu glas scăzut până la colțul străzii și se despărțiră la câțiva pași de el. Una, cea mai în vârstă și mai înaltă, o luă, legănându-și șoldurile, pe strada Pigalle, până la strada Lepic, unde o văzuse deseori intrând la ea în casă. Cealaltă ezită, se uită la el de parcă ar fi vrut să-l vorbească, apoi, în loc s-o apuce pe strada Notre-Dame-de-Lorette, așa cum ar fi trebuit să facă, se îndreptă spre bărulețul din colțul străzii Douai, unde încă mai era lumină.

Părea să fi băut. Nu avea nimic pe cap. Părul auriu îi lucea când trecea pe sub un felinar. Mergea încet și se oprea uneori părând că vorbește cu ea însăși.

Patronul o întrebă cu familiaritate:

— O cafea, Arlette?

— Cu rom.

Și imediat se răspândi mirosul caracteristic al romului încălzit de cafea. Doi-trei oameni beau la tejghea, dar femeia nu se uită la ei.

Patronul declarase mai târziu:

— Părea foarte obosită.

Probabil că de aceea ceru încă o cafea, cu porție dublă de rom și mâna ei scoase cu greu banii din poșetă.

— Noapte bună.

— Noapte bună.

Agentul Jussiaume o văzu trecând, iar mersul ei era și mai nesigur decât la venire. Când ajunse în dreptul lui, îl zări în întuneric, se întoarse cu fața la el și zise:

— Vreau să fac o declarație la comisariat.

El răspunse:

— E simplu. Știți unde e.

Era aproape în față, oarecum în spatele localului Picratt’s, pe stradă La Rochefoucauld. De unde se aflau, amândoi vedeau felinarul albastru și bicicletele agenților sprijinite de perete.

La început, Jussiaume crezu că n-are să se ducă.

Apoi constată că traversa strada și pătrundea în clădirea oficială.

Era patru și jumătate când intră în biroul prost luminat, unde se aflau doar brigadierul Simon și un agent tânăr, netitularizat. Femeia repetă:

— Vreau să fac o declarație.

— Te ascult, drăguțo, răspunse Simon, care era în cartier de douăzeci de ani și se obișnuise cu toată lumea.

Femeia era foarte machiată și fardurile se cam amestecaseră. Purta o rochie de satin negru și o haină de imitație de vizon, se clătina ușor și se ținea de balustrada care îi despărțea pe agenți de partea rezervată publicului.

— E vorba de o crimă.

— S-a comis o crimă?

Pe perete era fixat un ceas mare electric, iar femeia se uită la el, ca și cum poziția limbilor ar fi însemnat ceva.

— Nu știu dacă a fost comisă.

— Atunci, înseamnă că n-avem nici o crimă.

Brigadierul îi făcuse cu ochiul tânărului său coleg.

— Probabil că va fi comisă. Cu siguranță că va fi.

— Cine ți-a spus?

Părea că își urmărește cu greu șirul gândurilor.

— Cei doi bărbați, mai adineauri.

— Care bărbați?

— Niște clienți. Lucrez la Picratt’s.

— Mă gândeam eu că te-am zărit undeva. Tu te dezbraci acolo, nu?

Brigadierul nu asistase la spectacolele de la Picratt’s, dar trecea prin față în fiecare dimineață și în fiecare seară și văzuse în geam fotografia mărită a femeii care stătea acum înaintea lui, precum și fotografiile mai mici ale altor două femei.

— Așa deci, niște clienți ți-au vorbit de o crimă?

— Nu mie.

— Dar cui?