Maigret si batrana doamna

Capitolul 1

Castelana de la La Bicoque.

Coborî din trenul Paris-Le Havre într-o gară mică și posomorâtă, Breaute-Beuzeville. Fusese nevoit să se scoale la cinci dimineața și, pentru că nu găsise nici un taxi, să ia primul metrou ca să ajungă la Gara Saint-Lazare. Acum aștepta legătura.

— Unde trage trenul spre Etretat, vă rog?

Era trecut de opt și se luminase de mult; dar aici, din cauza burniței și a răcorii umede, aveai impresia că abia se crăpa de ziuă. Gara nu avea restaurant, nici chioșc cu răcoritoare, doar un fel de birt, peste drum, unde staționau briștele unor negustori de vite.

— Etretat? Aveți tot timpul. Trenul e colo.

Se uită în direcția arătată: câteva vagoane fără locomotivă, model vechi, vopsite într-un verde uitat de mult, prin ale căror geamuri se zăreau câțiva călători încremeniți, care ai fi zis că așteptau acolo de seara trecută. Nu părea ceva serios; semăna cu o jucărie, cu desenul unui copil.

O familie – parizieni, evident! – alergă cu disperare, Dumnezeu știe de ce, trecea peste șinele de cale ferată, se grăbea să ajungă la trenul fără locomotivă, iar cei trei copii duceau plase pentru crevete.

Asta provocă declicul. Un moment, Maigret se transformă într-un om fără vârstă și, deși se afla la cel puțin douăzeci de kilometri de mare, avu impresia că îi simte mireasma, că îi percepe zgomotul ritmat. Ridică încet capul și privi cu un oarecare respect norii cenușii, veniți probabil dinspre larg. Pentru el, care se născuse și își petrecuse copilăria departe de țărmul ei, asta însemna marea: plase pentru crevete, un trenuleț, bărbați în pantaloni de flanel, umbrele de soare pe plajă, vânzători de scoici și suveniruri, bistrouri unde se bea vin alb, degustând stridii și pensiuni de familie care aveau toate același miros, un miros pe care nu îl mai găseai nicăieri în altă parte, pensiuni de familie unde, după câteva zile, doamna Maigret era atât de nefericită că nu făcea nimic cu mâinile, încât tare i-ar fi plăcut să ajute la spălatul vaselor.

Evident, știa foarte bine că nu era adevărat, totuși, fără să vrea, de fiecare dată când se apropia de mare, avea impresia unei lumi artificiale, distractive, unde nu se putea întâmpla nimic grav. În cariera lui, făcuse câteva anchete pe litoral, unde se petrecuseră adevărate drame. Totuși și de data aceasta, în timp ce bea un calvados la tejgheaua birtului, îi veni să zâmbească gândindu-se la bătrâna doamnă care se numea Valentine și la fiul ei vitreg, pe nume Besson.

Era miercuri 6 septembrie și nici anul acesta nu avusese timp să plece în vacanță. Cu o zi înainte, pe la unsprezece, bătrânul ușier intrase în biroul lui, la Poliția Judiciară și îi întinsese o carte de vizită cu chenar negru.

Doamna Ferdinand BESSON, văduvă.

La Bicoque Etretat

— Vrea să stea de vorbă chiar cu mine?

— A insistat să vă întâlnească, măcar un moment. Spune că a venit special de la Etretat.

— Cum arată?

— E o bătrână doamnă încântătoare.

O primise și, într-adevăr, era cea mai fermecătoare bătrâna doamnă care se putea imagina, fină și subțirică, cu chipul roz și delicat și un păr de un alb imaculat, atât de vioaie și de grațioasă, încât părea mai curând o actriță care interpreta rolul unei marchize în vârstă decât un personaj real.

— Probabil că nu mă cunoașteți, domnule comisar și de aceea prețuiesc cu atât mai mult favoarea pe care mi-o faceți primindu-mă. Eu însă vă cunosc, pentru că v-am urmărit ani în șir anchetele pasionante. Dacă veți veni la mine, după cum sper, voi putea să vă arăt o mulțime de articole din ziare unde scrie despre dumneavoastră.

— Vă mulțumesc.

— Mă numesc Valentine Besson, un nume care nu vă spune probabil nimic, dar veți ști cine sunt când voi adăuga că soțul meu, Ferdinand Besson, era creatorul produselor ‘Juva’.

Maigret avea și el o vârstă, așa că acest cuvânt, ‘Juva’, îi era cuno-scut. Tânăr fiind, îl întâlnise în paginile de publicitate ale ziarelor și pe panourile-reclamă și parcă mama lui folosea crema ‘Juva’ atunci când își punea hainele bune.

Bătrâna doamnă din fața lui era îmbrăcată cu o eleganță prețioasă, puțin demodată și purta o mulțime de bijuterii.

— De la moartea soțului meu, sunt cinci ani de atunci, locuiesc singură într-o căsuță pe care o am la Etretat. Mai exact, până duminică seara locuiam acolo singură cu servitoarea, o tânără din ținut, aflată în slujba mea de câțiva ani. A murit în noaptea de duminică spre luni, domnule comisar; a murit, într-un fel, în locul meu și de aceea am venit să vă implor să-mi acordați ajutorul dumneavoastră.

Nu vorbea pe un ton dramatic. Cu un zâmbet abia schițat, părea a se scuza că vorbea despre lucruri tragice.

— Nu sunt nebună, nu vă fie teamă. Nu sunt nici măcar ceea ce se numește o bătrână apucată.

Când spun că Rose – așa o chema pe servitoarea mea – a murit în locul meu, sunt aproape sigură că nu mă înșel. Îmi dați voie să vă povestesc totul în câteva cuvinte?

— Vă rog.

— De cel puțin douăzeci de ani, în fiecare seară, obișnuiesc să iau un medicament ca să dorm, pentru că mă ia greu somnul. E un somnifer lichid, destul de amar, dar amărăciunea e compensată de un gust puternic de anason. Vorbesc în cunoștință de cauză, pentru că soțul meu era farmacist. Duminică seara, ca de obicei, mi-am pregătit paharul cu medicament înainte de culcare și Rose se afla lângă mine când, deja urcată în pat, am vrut să-l beau. Am luat o înghițitură și mi s-a părut că are gustul mai amar că de obicei. ‘Probabil că am pus mai mult de douăsprezece picături, Rose. Nu mai beau.’ ‘Noapte bună,