Maigret si cadavrul fara cap
Aa
Capitolul 1
Descoperirea fraților Naud.
Cerul abia începea să se lumineze când Jules, primul născut dintre frații Naud, își făcu apariția pe puntea șlepului: i se ivi mai întâi capul, apoi umerii și, în sfârșit, corpul înalt și deșelat. Frecându-și părul de culoarea inului încă nepieptănat, bărbatul se uită la ecluză, la cheiul Jemmapes din stânga lui, la cheiul Valmy din dreapta, apoi zăbovi câteva minute, cât să-și răsucească o țigară și s-o fumeze în răcoarea zorilor, înainte ca o lampă să se aprândă în micul bar din colțul străzii Recollets.
Din cauza luminii slabe, fațada părea de un galben mai intens decât în realitate. Popaul, patronul, fără guler și el nepieptănat, ieși pe trotuar să ridice obloanele. Naud trecu pasarela și traversă cheiul, răsucând a doua țigară. Când fratele lui, Robert, aproape la fel de înalt și slab, ieși și el dintr-un tambuchi, putu să-l vadă în barul luminat pe Jules, sprijinit cu coatele de tejghea și pe patron tumându-i o dușcă de tărie în cafea. S-ar fi zis că Robert aștepta să-l vină rândul, răsucând o țigară cu aceleași gesturi ca ale fratelui său. Când Jules ieși din bar, mezinul coborî de pe șlep, astfel încât se întâlniră în mijlocul străzii.
— Pomesc motorul, spuse Jules.
Erau zile când nu schimbau mai mult de zece propoziții de genul acesta. Ambarcațiunea lor se numea Cei Doi Frați. Se căsătoriseră cu două surori gemene și ambele familii locuiau la bord.
Robert luă locul fratelui său în barul lui Popaul, unde mirosea a cafea stropită cu alcool.
— Frumoasă zi, spuse Popaul, un bărbat scund și gras.
Naud se mulțumi să privească pe fereastră cerul care căpăta o nuanță roz. Coșurile ce se înălțau deasupra acoperișurilor erau primele care prândeau viață și culoare în peisaj, în timp ce pe țigle, ca și pe unele pietre ale caldarâmului, frigul din ultimele ore ale nopții depusese un strat subțire de chiciură care începea să dispară. Apoi se auzi duduitul sacadat al motorului diesel.
Un fum negru începu să iasă din partea din spate a șlepului. Naud puse ceva mărunțiș pe tejghea, salută atingându-și cu două degete șapca și traversă din nou cheiul. Ecluzierul, în uniformă, își făcuse apariția deasupra sasului și pregătea manevra. Foarte departe, pe cheiul Valmy, se auzeau pași, dar încă nu se vedea nimeni. Glasuri de copii răzbăteau din interiorul ambarcațiunii, unde femeile pregăteau cafeaua.
Jules reapăru pe punte, se aplecă în partea din spate, încruntat și fratele lui înțelese ce nu era în regulă. Încărcaseră piatră cioplită la Beauval, la boma 48 a canalului Ourcq. Ca aproape întotdeauna, îmbarcaseră câteva tone în plus și, chiar cu o zi înainte, ieșind din bazinul La Villette ca să intre în canalul Saint-Martin, atinseseră mâlul de la fund.
De obicei, în martie e destulă apă. Dar, în acel an, nu mai căzuse o ploaie de două luni și economiseau apa canalului. Porțile ecluzei se deschiseră. Jules se instală la cârmă. Fratele lui coborî pe uscat să dezlege parâmele. Elicea începu să se rotească și, după cum se temeau amândoi, răscoli un noroi gros, care urcă la suprafață făcând bule mari.
Apăsând cu toată greutatea pe prăjină, Robert să străduia să depărteze de mal partea din față a ambarcațiunii. Elicea părea că se rotește în gol. Omul de la ecluză, obișnuit cu asta, aștepta răbdător, bătând din palme să se încălzească. Se produse atunci o izbitură; apoi se auzi un zgomot îngrijorător de angrenaj și Robert Naud se întoarse spre fratele lui, care cală motorul. Nu știau ce se întâmpla. Elicea nu atinsese fundul, fiindcă era protejată de o parte a cârmei. Probabil că se prinsese ceva în ea, poate o parâmă veche, din acelea care zac pe fundul canalelor și, dacă asta era, nu le-ar fi fost deloc ușor să scape de ea.
Robert, cu prăjina în mină, se îndreptă spre partea din spate, se aplecă și încercă, prin apa tulbure, să ajungă la elice, în timp ce Jules se ducea după o cange mai mică. Laurence, soția lui, scoase capul prin tambuchi și îl întrebă:
— Ce s-a întâmplat?
— Nu știu.
Cei doi frați începură să manevreze în tăcere prăjina în jurul elicei calate și, după câteva minute, ecluzierul, Dambois, căruia toți îi spuneau Charles, coborî pe chei să se uite la ei. Nu puse întrebări, mulțumindu-se să tragă tăcut din pipă, căreia îi reparase coada fiul lui.
Câțiva trecători se grăbeau spre Place de la Republique și infirmiere în uniformă se îndreptau spre spitalul Saint-Louis.
— L-ai prins?
— Cred că da.
— Un cablu?
— Habar n-am.
Jules Naud agățase ceva cu cangea și, după un timp, obiectul cedă și noi bule de aer urcară la suprafața apei. Bărbatul trase încet cangea și, când cârligul ajunse aproape de suprafață, văzură apărând un pachet ciudat, legat cu sfoară și înfășurat în hârtie de ziar deteriorată. Era brațul unui om, întreg, de la umăr până la mână, care, stând în apă, căpătase o culoare alburie și consistența unui pește mort.
Depoil, brigadierul de la postul de poliție din capătul cheiului Jemmapes, tocmai își încheia serviciul de noapte când în cadrul ușii apăru silueta înaltă a lui Jules Naud.
— Sunt deasupra ecluzei Recollets cu șlepul Cei Doi Frați. Elicea s-a calat când am pomit și am scos din apă un braț de bărbat.
Depoil, care aparținea de cincisprezece ani de Arondismentul X, avu reacția pe care urmau să o aibă toți polițiștii anunțați despre cele întâmplate.
— De bărbat? Repetă el, neîncrezător.
— Da, de bărbat. Brațul e plin de păr negru și…
Din canalul Saint-Martin era scos periodic câte un cadavru, aproape întotdeauna după ce se bloca elicea unei ambarcațiuni.
