Maigret si crima din ziar
Aa
Comisarul la fereastră.
Bătrânelul cu barbișon ieșea din nou, de-a-ndărătelea, din umbra antrepozitului, privind la stânga și la dreapta, cu un gest al ambelor mâini, ca pentru a chema spre el camionul cel greu căruia îi dirija manevra. Mâinile lui spuneau:
— Un pic la dreapta… Acolo… Drept înainte… Ușor… La stânga… Acuma… Schimbați direcția…
Iar camionul, de asemenea, în marșarier, traversă cu stângăcie trotuarul, ieșind în stradă, unde moșneguțul făcea acum semn mașinilor să se oprească o clipă. Era al treilea camion care ieșea astfel, într-o jumătate de oră, din hala vastă pe frontonul căreia se citea: Catoire și Potut, Metale, cuvinte familiare lui Maigret, deoarece le avea sub ochi de mai bine de treizeci de ani.
Trăgând cu pufăituri încete din pipă, stătea la fereastră în bulevardul Richard-Lenoir, fără haină, fără cravată, iar în odaie, în spatele lui, soția începea să facă patul. Nu era bolnav, fapt extraordinar, căci erau orele zece dimineața și nu era nici măcar duminică.
Să stea la fereastră ziua-n amiaza mare, observând forfota vagă a străzii și urmărind camioanele ce intrau și ieșeau din antrepozitul din față, îi dădea o senzație ce-l întorcea la anumite zile din copilărie, când mama sa trăia încă, iar el nu se ducea la școală din cauza vreunei gripe sau pentru că în acea zi nu se învăța. Cumva, senzația de a descoperi „ce se întâmpla când nu era el acasă’.
Era de-acum a treia zi, a două dacă nu socotea duminică, iar el continua să simtă o încântare amestecată cu o vagă plictiseală. Făcea fel de fel de descoperiri, se interesa nu numai de mișcările bătrânelului cu cioc care dirija ieșirea camioanelor, ci de exemplu și de numărul clienților ce intrau în bistroul de-alături. I se mai întâmplase să-și petreacă ziua în apartamentul lui. Aproape întotdeauna fiindcă era bolnav și atunci stătea în pat sau pe fotoliu. De data aceasta nu era bolnav. N-avea nimic de făcut.
Putea să-și folosească timpul după pofta inimii. Învățase ritmul zilelor de la soția sa, cu ce-și începea ea treaba, în ce moment trecea din bucătărie în cameră și cum își înlănțuia gesturile. Dintr-o dată, ea i-o amintea pe mama lui ocupându-se de gospodărie, pe când, acolo, el stătea de asemenea, la fereastră.
Ca și ea, doamna Maigret îi spunea:
— Acuma, ar trebui să treci dincolo, ca să pot mătura.
Până și mirosul din bucătărie era la fel. În acea dimineață mirosea a friptură împănată, cu garnitură de măcriș. Redevenea atent, ca un copil, la anumite jocuri de lumini, la înaintarea pe trotuar, a liniei de umbră și de soare, la deformarea obiectelor în atmosfera fremătătoare a unei zile calde. Aceasta avea să dureze încă șaptesprezece zile.
Multe întâmplări și coincidențe au trebuit ca să ajungă aici. În primul rând, în lună martie, o destul de nesuferită bronșită. Se ridicase prea devreme din pat, ca întotdeauna, fiindcă la Quai des Orfevres [1] munca nu-l aștepta. Fusese țintuit din nou la pat și se ivise, un moment, primejdia unei pleurezii.
Vremea frumoasă învinsese boala, însă el rămăsese neliniștit, posac, fără chef de nimic. I se părea, deodată, că îmbătrânise și că boala, cea adevărată, care te pipernicește pentru restul zilelor, îl pândea la cotitură. Nu-i spusese nimic soției sale și se simțea paraponisit văzând-o cum îl observă pe furiș. Într-o seară, se dusese să-l vadă pe prietenul său Pardon, doctorul din strada Picpus, la care avea obiceiul să cineze o dată pe lună.
Pardon îl examinase îndelung, îl trimisese chiar, ca să-și ia orice grijă, la un cardiolog. Medicii nu găsiseră nimic afară de o tensiune arterială cam crescută, însă căzuseră de acord asupra aceleiași recomandări:
— Trebuie să vă luați un concediu.
De trei ani, nu avusese parte de o vacanță adevărată. De fiecare da tăcând era pe punctul de plecare survenea o afacere de care era obligat să se ocupe și, odată, când ajunsese deja la cumnata sa, în Alsacia, primise, din prima zi, un telefon alarmat, ce-l rechema la Paris.
— Am înțeles, promisese el, morocănos, prietenului său Pardon. Anul ăsta, voi pleca în concediu orice s-ar întâmpla. În iunie, fixase dată: 1 august. Soția îi scrisese surorii ei.
Aceasta, care locuia la Colmar cu soțul și cu copiii avea o vilă în defileul Schlucht, unde soții Maigret se duceau adesea și unde viața era agreabilă și odihnitoare. Vai! Charles, cumnatul, tocmai își cumpărase o mașină nouă și decisese să-și ducă familia să viziteze Italia.
Câte seri petrecuseră, doamna Maigret și cu el, discutând în ce loc să se ducă? Se gândiseră, la început, la valea Loire-i, unde Maigret putea pescui, apoi la acel Hotel des Roches Noires de la Sables-d’Olonne, unde soții petrecuseră minunate vacanțe. Optaseră, în sfârșit, pentru Sables.
Doamna Maigret scrisese, în ultima săptămână a lunii iunie și i se răspunsese că toate camerele erau reținute până la 18 august. În cele din urmă, hazardul provocase hotărârea comisarului. Într-o sâmbătă seară, pe Ia mijlocul lui iulie, fusese chemat, către orele șapte, la gara Lyon, pentru un caz fără mare importanță. Făcuse, de la Quai des Orfevres la gară, într-o mașină a Poliției Judiciare, o jumătate de oră, într-atât de mare era șirul mașinilor.
Se anunțau opt trenuri suplimentare, iar mulțimea în holul gării, pe peroane, pretutindeni, cu valize, cufere, boccele, copii, câini și undițe pentru pescuit, evoca un exod.
Toată lumea aceasta ce se ducea la țară sau la munte avea să năpădească și cel mai mic hotel, hanul cel mai prăpădit, fără să-i mai pui la socoteală pe cei ce aveau să-și întindă corturile îndată după descoperirea unui spațiu disponibil.
Vara era fierbinte, Maigret se întorsese acasă istovit, de parcă el s-ar fi înghesuit într-un tren de noapte.
— Ce ai? Îl întrebase soția, care continua să-l supravegheze, după bronșita lui.
— Încep să mă întreb dacă vom merge în concediu.
— Uiți ce-a spus Pardon?
