Maigret si femeia nebuna

Era cam zece dimineața. Agentul Picot stătea de gardă la Poliția Judiciară în partea stingă a intrării principale, în timp ce colegul lui, Latuile, se afla postat în partea dreaptă. Era luna mai, soarele strălucea și Parisul se înveșmântase în culori pastelate.

La un moment dat, Picot o remarcă, dar nu-i acordă importanță: o bătrână mititică ce purta o pălărie albă, mănuși albe și o rochie gri. Avea picioarele foarte slabe, puțin arcuite din cauza vârstei.

Ținea în mână un coș de provizii sau o geantă? Nu-și mai amintea. Nu o văzuse când sosise. Se oprise pe trotuar, la câțiva pași de el și privea mașinile parcate în curtea Poliției Judiciare.

Deseori, unii curioși, mai ales turiști, veneau să arunce astfel o privire la Quai des Orfevres.

Bătrânica se apropie de poartă, îl privi pe agent din cap până-n picioare, apoi îi întoarse spatele și se îndreptă spre Pont-Neuf.

A doua zi, Picot, aflat din nou în gardă, o văzu iarăși, pe la aceeași oră ca în ziua precedentă. De data asta, după ce ezită destul de mult timp, se apropie de el și i se adresă.

— Aici are biroul comisarul Maigret, nu-i așa?

— Da, doamnă. La primul etaj.

Ea ridică încet capul și privi ferestrele. Avea trăsături foarte fine, frumos conturate, iar ochii ei, de un cenușiu deschis, păreau să aibă întotdeauna o expresie mirată.

— Mulțumesc, domnule agent.

Și plecă, cu pași mărunți, ținând și de data asta în mână o plasă pentru cumpărături, ceea ce lăsa să se presupună că locuia în cartier.

Ziua următoare, Picot era liber. Înlocuitorul lui nu dădu atenție bătrânicii care se strecură în curte. Zăbovi aici un moment, apoi intră pe ușa din stânga și urcă scara. La primul etaj, culoarul lung o impresionă și păru puțin dezorientată. Bătrânul Joseph, aprodul, se apropie de ea și o întrebă cu amabilitate:

— Căutați ceva?

— Biroul comisarului Maigret.

— Vreți să vorbiți cu domnul comisar?

— Da. Pentru asta am venit.

— Ati fost convocată?

Ea făcu din cap semn că nu, întristată.

— E nevoie de convocare?

— Vreți să-i lăsați un mesaj?

— Trebuie să-i vorbesc personal. E ceva de foarte mare importanță.

— Completați această fișă și voi vedea dacă domnul comisar poate să vă primească.

Bătrânica se așeză la masa acoperită cu material verde. În jur mirosea puternic a vopsea, deoarece totul fusese proaspăt renovat. Dar ea nu știa și i se părea că, pentru o clădire a administrației, atmosfera era destul de veselă.

Rupse prima fișă. Scria încet, cântărind fiecare cuvânt, subliniind unele dintre ele. A doua și a treia fișă ajunseră tot la coșul de gunoi. Abia la a patra păru mulțumită și se îndreptă cu ea spre Joseph.

— O să i-o dați personal, nu-i așa?

— Da, doamnă.

— Presupun că e foarte ocupat?

— Foarte.

— Credeți că o să mă primească?

— Nu știu, doamnă.

Avea peste optzeci de ani, poate optzeci și șase sau optzeci și șapte și probabil că nu cântărea mai mult decât o copilă. Corpul parcă i se purificase cu timpul și avea pielea diafană. Zâmbea cu timiditate, ca și cum ar fi vrut să-l seducă pe bunul Joseph.

— Faceți tot ce puteți, da? E foarte important pentru mine!

— Luați loc, doamnă.

Și se îndreptă spre una dintre uși, în care bău ușor. Maigret discuta cu Janvier și Lapointe, care stăteau amândoi în picioare, iar zgomotele de afară pătrundeau nestingherite pe fereastra larg deschisă.

Maigret luă fișa, aruncă o privire pe ea și se încruntă.

— Cum arată?

— O doamnă în vârstă, foarte cuviincioasă, puțin timidă. Mi-a cerut să insist s-o primiți.

Pe prima linie punctată, femeia își așternuse numele cu un scris destul de ferm și regulat:

Doamna Antoine de Carame.

Apoi adresa:

Cheiul Megisserie, nr. 8 bis.

Iar ca motiv al vizitei:

Doresc să-i fac comisarului Maigret o comunicare de cea mai mare importanță. E o chestiune de viață și de moarte.

Scrisul era deja mai tremurat și liniile nu mai erau atât de drepte. Unele cuvinte erau subliniate. Mai întâi, cuvântul comisar. Apoi, cuvintele mare importanță. Iar cuvintele chestiune de viață și de moarte erau subliniate de două ori.

— E o nebună? Mormăi Maigret, trăgând din pipă.

— Nu pare. E foarte calmă.

Cei de la Poliția Judiciară primeau deseori scrisori de la indivizi nebuni sau pe jumătate nebuni. Aproape întotdeauna conțineau un anumit număr de cuvinte subliniate.

— O primești tu, Lapointe? Altfel, va veni pe capul nostru în fiecare dimineață.

După câteva momente, Joseph o pofti pe bătrânică în micul birou de la capătul culoarului. Lapointe se afla acolo singur, lângă fereastră.