Maigret si hotul lenes

I.

Un zgomot asurzitor aproape de capul său îl trezi pe Maigret, și comisarul, morocănos că a fost deranjat, începu să-și agite unul din brațe deasupra cuverturii, bătând aerul. Își dădea seama că se găsea în pat, lângă soția lui, care, dezmeticită mai repede decât el, aștepta în întuneric, fără să îndrăznească a zice ceva.

Ceea ce-l deruta – dar numai pentru câteva secunde – era natura acestui zgomot insistent, agresiv și imperios. Și i se întâmpla să se înșele astfel numai iarna, când era foarte frig.

Avea impresia că sună deșteptătorul, cu toate că, de când se căsătorise, acesta dispăruse de pe noptieră. Amintirea data încă dinaintea adolescenței: din copilărie, pe când era ministrant și ajuta preotul la liturghia de la ora șase. Totuși ministrase la aceeași liturghie și primăvara și vara și toamna. De ce oare amintirea care-i rămăsese și-i revenea automat era o amintire care-i sugera întuneric, frig, degete înțepenite, ghete ce făceau să pârâie o pojghiță de gheață?

Răsturnă paharul, lucru ce i se întâmpla deseori, și doamna Maigret aprinse lămpița de noapte în clipa în care mâna sa atinse telefonul:

— Maigret. Da.

Era patru și zece și afară se simțea o liniște specifică nopților reci de iarnă.

— Aici e Fumel, domnule comisar.

— Cum?

Nu auzea bine. Ai fi zis că omul de la celălalt capăt al firului vorbea printr-o batistă.

— Fumel, din arondismentul XVI.

Omul își înăbușea vocea, ca și cum s-ar fi temut să nu fie auzit de cineva dintr-o cameră alăturată. Neprimind nici un răspuns de la comisar, adăugă:

— Aristide.

Aa, Aristide Fumel, da! Maigret se trezise și se întreba de ce dracu inspectorul Fumel, din arondismentul XVI, îl scula din somn la orele patru dimineața.

Și apoi, de ce vocea lui suna atât de misterioasă, aproape complice.

— Nu știu dacă fac bine că vă telefonez. L-am anunțat imediat pe șeful meu direct, pe comisarul. Mi-a spus să chem Parchetul și am vorbit cu ofițerul de gardă.

Doamna Maigret, deși nu auzea decât replicile soțului, se sculă, căută papucii cu vârful piciorului, își puse halatul de casă vătuit și se îndreptă spre bucătărie, unde se auzi mai întâi zgomotul gazelor, apoi apa care curgea în ibric.

— Nu se prea știe ce e de făcut. Mă auziți? Ofițerul de serviciu mi-a ordonat să mă întorc la locul cu pricina și să-l aștept. Nu eu am descoperit cadavrul, ci doi agenți pe biciclete.

— Unde?

— Cum?

— Te întreb, unde?

— La Bois de Boulogne. Pe drumul Poteaux. Îl știți? Dă în strada Fortunée, nu departe de Porte Dauphine. E vorba de un om în etate. Aproape cam de vârsta mea. După câte mi-am putut da seama, nu are nimic în buzunare, nici un act. Bineînțeles că n-am clintit corpul. Nu știu de ce, dar mi se pare ceva ciudat și am preferat să vă telefonez dumneavoastră. Ar fi mai bine ca cei de la Parchet să nu știe.

— Mulțumesc, Fumel.

— Trebuie să mă întorc acolo, s-ar putea să sosească mai repede ca de obicei.

— Unde te afli?

— La postul Faisanderie. Ce-ați spus? Puteți să veniți?

Maigret ezită, moleșit de căldura patului.

— Da.

— Ce le veți spune?

— Nu știu încă. Voi găsi eu ceva.

Se simțea umilit, aproape furios, dar nu era pentru prima dată de vreo șase luni încoace. Bunul Fumel n-avea nici o vină. Doamna Maigret, din pragul ușii, îi recomandă:

— Îmbracă-te bine. E al naibii de frig.

Dând perdeaua la o parte, Maigret observă flori de gheață pe geamuri. Becurile aveau o lumină aparte, pe care n-o remarci decât în nopțile geroase. Pe bulevardul Richard-Lenoir, nici țipenie de om, nici un zgomot; doar în față o singură fereastră luminată, fără îndoială camera vreunui bolnav.

Acum era obligat să trișeze. Îl obligau cei de la Parchet, cei de la Ministerul de Interne, în fine, toți acești noi legislatori ieșiți din școli superioare, care-și puseseră în cap să organizeze lumea conform micilor lor idei.

În ochii lor, poliția constituia un angrenaj inferior, de care Justiția, scrisă cu majusculă, se cam rușina. Trebuia să n-ai încredere în ea, să n-o slăbești din ochi, să nu-i lași decât un rol subaltern.

Fumel, ca și Janvier, ca și Lucas și ca încă vreo douăzeci din colaboratorii lui Maigret făceau parte din vechea gardă, dar ceilalți începuseră să se adapteze noilor metode și regulamente, gândindu-se numai la pregătirea unor examene care să-i facă să avanseze cât mai repede.

Și bietul Fumel, care nu putuse avansa niciodată, pentru că era incapabil să-și însușească ortografia și felul cum se redactează un raport!

Procurorul, sau unul din locțiitorii săi, ținea să fie totdeauna primul anunțat, primul la locul crimei, însoțit de un judecător de instrucție încă buimac de somn, și acești domni își dădeau părerea ca și cum s-ar fi priceput mai bine ca oricine la criminali și ca și cum toată viața n-ar fi făcut altceva decât să descopere cadavre.