Maigret si omul dublu

Capitolul 1

Pantofii galbeni.

Pentru Maigret, dată era ușor de reținut, căci era ziua de naștere a cumnatei sale, 19 octombrie.

Și era luni, trebuia să-și amintească și asta. Pentru că la Quai des Orfevres se consideră că oamenii sunt rareori asasinați lunea. În fine era, în acel an, prima anchetă care mirosea a iarnă.

Plouase toată duminică, o ploaie rece și măruntă, iar acoperișurile și pavajul erau de un negru lucitor și o pâclă gălbuie părea să se strecoare prin interstițiile ferestrelor, astfel încât doamna Maigret spuse:

— O să trebuiască să pun sulurile umplute cu lâna.

De cel puțin cinci ani, în fiecare toamnă, Maigret promitea să le pună duminica următoare.

— Ar fi bine să-ți iei pardesiul cel gros.

— Unde e?

— Mă duc să-l caut.

La opt și jumătate dimineața, luminile erau încă aprinse în apartamente, iar pardesiul lui Maigret mirosea a naftalină.

Ziua nu plouase. Sau, oricum, ploaia nu se văzuse, dar pavajul rămânea ud și din ce în ce mai cleios pe măsură ce era călcat de tot mai mulți oameni. Apoi, pe la patru după-amiază, un pic înainte să se lase întunericul, aceeași pâclă gălbuie ca și dimineața coborâse peste Paris, încețoșând luminile lampadarelor și vitrinelor.

Nici Lucas, nici Janvier, nici tânărul Lapointe nu se aflau în birou când sunase telefonul.

Răspunsese Santoni, un corsican nou în brigadă, care lucrase zece ani la Jocuri și apoi la Moravuri.

— E inspectorul Neveu de la Arondismentul III, șefule. Întreabă dacă vă poate vorbi personal.

Se pare că e urgent.

Maigret luă receptorul.

— Te ascult, bătrâne.

— Vă telefonez dintr-un bistrou de pe bulevardul Saint-Martin. A fost descoperit un tip ucis cu o lovitură de cuțit.

— Pe bulevard?

— Nu. Nu chiar. Într-un fel de fundătură.

Neveu, care era vechi în meserie, ghicise de îndată ce gândea Maigret. Loviturile de cuțit, mai ales într-un cartier popular, sunt rareori ceva interesant. Bătăi între bețivi, deseori. Sau răfuieli între țipi dubioși, între spanioli sau nord africani.

Neveu se grăbise să adauge:

— Cazul mi se pare bizar. Ar fi poate mai bine să veniți. E între magazinul cel mare de bijuterii și prăvălia cu flori artificiale.

— Sosesc.

Comisarul îl lua pentru prima oară cu el pe Santoni și, în mica mașină neagră a Poliției Judiciare, fu incomodat de parfumul pe care îl emana inspectorul. Acesta era mic de statură și purta tocuri înalte. Părul îi era pomădat, iar pe degetul inelar avea un mare diamant galben, probabil fals.

Siluetele trecătorilor păreau negre în întunericul străzilor și tălpile plescăiau pe mâzga pavajului.

Un grup de vreo treizeci de persoane se opriseră pe trotuarul bulevardului Saint-Martin și doi agenți cu pelerine le împiedicau să avanseze. Neveu, care îi aștepta, deschise portiera mașinii.

— I-am cerut medicului să rămână până când sosiți.

Era ora la care în această zonă foarte aglomerată a Marilor Bulevarde animația ajungea la maximum. Deasupra magazinului de bijuterii, un mare orologiu luminos arăta ora cinci și douăzeci.

Cât despre prăvălia cu flori artificiale, care n-avea decât o vitrină, era prost luminată și atât de ternă și de prăfuită, încât te întrebai dacă cineva se aventura vreodată să intre.

Între cele două magazine începea un fel de fundătură, suficient de îngustă ca să treacă neobservată. Nu era decât un loc de trecere între două case, neluminat, care ducea probabil într-o curte cum existau multe în cartier.

Neveu îi deschidea calea lui Maigret. La trei sau patru metri, în fundătură, dădură peste câțiva oameni care așteptau în picioare în întuneric. Doi dintre ei aveau lanterne. Trebuia să-i privești de aproape ca să le recunoști figurile.

Era mai frig și mai umed decât pe bulevard. Se simțea un curent de aer permanent. Un câine, alungat în zadar, se strecură printre picioare.

Pe pământ, lângă zidul mustind de apă, zăcea un om întins, cu un braț îndoit dedesubt. Celălalt braț, cu mâna lividă, aproape bara trecerea.

— Mort?

Medicul de cartier dădu din cap afirmativ:

— Moartea trebuie să fi fost instantanee.

Una din lanterne, ca pentru a sublinia aceste cuvinte, își plimbă cercul luminos pe cadavru, dând un relief straniu cuțitului care rămăsese înfipt în el. Lanterna cealaltă lumină un chip în semiprofil, un ochi deschis și obrazul care se zgâriase de pietrele din zid atunci când victima căzuse.

— Cine l-a descoperit?

Unul dintre agenții în uniformă, care de-abia aștepta acest moment, înainta; trăsăturile i se distingeau cu greu. Era tânăr, emoționat.

— Îmi făceam rondul. Am obiceiul să arunc câte o privire în toate fundăturile, din cauza oamenilor care profită de întuneric ca să facă porcării.

Am observat un trup căzut la pământ. M-am gândit la început că e un bețiv.

— Era deja mort?

— Da. Cred că da. Dar corpul încă era cald.