Maigret si prietenul din copilarie
Aa
Musca se roti de trei ori în jurul capului său și se așeză pe pagina raportului pe care îl adnota, în colțul din stânga sus.
Maigret se opri din scris și o privi cu o curiozitate amuzată. Jocul dura de aproape o jumătate de oră, iar musca era mereu aceeași. Ar fi jurat că o recunoștea. De altfel, nu mai era alta în birou. Descria câteva cercuri prin încăpere, îndeosebi în partea scăldată de soare, ocolea capul comisarului și ateriza pe documentele din fața lui. Acolo, musca își freca alene picioarele între ele și, foarte posibil, îl sfida.
Chiar se uita la el? Și, dacă da, oare ce reprezenta pentru ea acea masă de carne care probabil i se părea enormă?
Se feri să o sperie. Aștepta, cu creionul în mână, iar ea, brusc, ca și cum s-ar fi plictisit, își luă din nou zborul și ieși pe fereastra deschisă, pierzându-se în aerul călduț de afară.
Era pe la jumătatea lunii iunie. Din când în când, o pală ușoară de vânt intra în birou, unde Maigret, fără haină, își fuma liniștit pipa. Se hotărâse să-și petreacă după-amiaza citind rapoartele inspectorilor săi și dădea dovadă de toată răbdarea necesară.
Musca reveni de nouă, de zece ori, așezându-se de fiecare dată în același loc de pe pagină, ca și cum între ei ar fi existat un fel de complicitate. A fost o coincidență ciudată. Soarele, adierile de aer răcoros ce pătrundeau în răstimpuri pe fereastră și musca aceea care-l fascina îi aminteau de anii de școală când, uneori, o muscă ce se învârtea în jurul băncii lui căpăta mai multă importanță decât lecția predată de profesor.
Joseph, bătrânul ușier, bătu discret, intră și îi întinse comisarului o carte de vizită imprimată.
Leon Florentin Anticar
— Ce vârstă are?
— E cam de vârsta dumneavoastră…
— E înalt și slab?
— Da. Foarte înalt și foarte slab, cu părul bine grizonat… Era, într-adevăr, Florentin, fostul său coleg de la Liceul Banville din Moulins, unde era clovnul clasei.
— Să intre…
Uitase de muscă, iar aceasta, poate de ciudă, își luase zborul pe fereastră. Urmă un moment de stânjeneală când Florentin intră în birou, pentru că cei doi nu se mai văzuseră decât o singură dată după ce părăsiseră Moulins. Se întâmplase cu vreo douăzeci de ani în urmă. Maigret se pomenise atunci față în față, pe trotuar, cu un cuplu elegant. Femeia era drăguță, foarte pariziană.
— Îți prezint un vechi prieten din liceu. Acum lucrează la poliție…
Apoi, către Maigret:
— Vă… Ți-o prezint pe Monique, soția mea… Și în ziua aceea era soare afară. Nu știau ce să-și spună.
— Ce mai faci? Ești mulțumit?
— Mulțumit, răspunsese Maigret. Tu?
— Nu mă plâng.
— Locuiești la Paris?
— Da. Pe bulevardul Haussmann, numărul 62. Dar călătoresc mult pentru afaceri. Acum m-am întors de la Istanbul. Trebuie să ne faci o vizită. Cu doamna Maigret, bineînțeles, dacă te-ai căsătorit…
Amândoi se simțeau stingheriți. Cuplul se îndreptase spre o mașină sport decapotabilă cu caroseria verde ca migdala, iar comisarul își văzuse de drum.
Acum, când intra în biroul lui, Florentin era mai puțin fercheș decât atunci când Maigret îl întâlnise în piața Madeleine. Purta un costum cenușiu destul de uzat și nu mai avea aceeași siguranță.
— Apreciez faptul că am fost primit imediat… Ce mai faceți?… Ce mai faci…?
Nici lui Maigret nu-i venea să-l tutuiască după atâția ani.
— Dar tu?… Ia loc… Ce mai face soția ta? Ochii de un cenușiu deschis ai lui Florentin priviră un moment în gol, ca și cum acesta ar fi încercat să-și amintească.
— Te referi la Monique, o roșcată mititică? Adevărul e că am trăit împreună un timp, dar nu ne-am căsătorit. O fată de toată isprava…
— Nu te-ai căsătorit?
— La ce bun?
Și Florentin făcu una dintre acele grimase care, pe vremuri, îi amuzau atât de mult pe colegii săi și îi descumpăneau pe profesori. Ai fi zis că fața sa lungă, cu trăsături foarte conturate, era din cauciuc, pentru că prea reușea să facă tot felul de strâmbături.
Maigret nu îndrăznea să-l întrebe de ce venise la el. Îl observa, fiindu-i greu să creadă că trecuse atâta amar de vreme.
— Frumos birou! Nu știam că Poliția Judiciară e atât de bine mobilată.
— Ai devenit anticar?
— Dacă vrei… Caut mobilă veche și o dreg într-un mic atelier închiriat pe bulevardul Rochechouart. Știi, acum toți suntem mai mult sau mai puțin anticari.
— Ești mulțumit?
— Nu m-aș plânge dacă n-ar fi necazul care a dat peste mine în după-masa asta…
Era atât de obișnuit cu comicăriile, încât fața lui căpăta automat expresii hazlii. Numai că tenul îi era tern și privirea îngrijorată.
— De-aceea am venit la tine. Mi-am zis că tu ai înțelege mai degrabă decât altul… Scoase un pachet de țigări din buzunar și aprinse una. Degetele lungi și osoase îi tremurau ușor. Maigret avu impresia că mirosea a băutură.
— De fapt, sunt foarte necăjit…
