Maigret si scoala crimei

Capitolul 1

Învățătorul în Purgatoriu.

Există imagini pe care le înregistrezi inconștient, cu precizia unui aparat de fotografiat, iar mai târziu, când ți se-ntâmplă să-ți revină în memorie, îți frămânți creierii ca să-ți amintești unde le-ai văzut.

Maigret nu-și mai dădea seama, după atâția ani, că atunci când ajungea, întotdeauna cu respirația tăiată, la capătul scării greoaie și prăfuite a Poliției Judiciare, se oprea nițel, aruncându-și automat privirea către cușca de sticlă ce servea drept sală de așteptare, numită de către unii acvariu, iar de alții Purgatoriu. Oare toți făceau la fel, iar acest lucru devenise un soi de tic profesional?

Chiar și atunci când, precum în dimineața aceea, razele de soare, luminoase și blânde, vesele ca firul de mărgăritărel, străluceau deasupra Parisului, învăpăind coșurile roze de pe acoperișuri, în Purgatoriu ardea o lampă toată ziua, căci acesta n-avea ferestre și lumina răzbătea înăuntru doar printr-un imens coridor.

Câteodată, pe fotolii sau pe scaunele îmbrăcate în catifea verde zăceau personaje mai mult sau mai puțin suspecte, vechi clienți strânși peste noapte de vreun inspector și așteptând să fie luați la întrebări, ciripitori sau martori convocați în ajun care ridicau capul cu un aer morocănos de fiecare dată când trecea cineva.

Nu se știe din ce motive misterioase, aici atârnau și două panouri negre cu fotografiile polițiștilor căzuți la datorie, tivite cu fir aurit.

Se mai perindau prin Purgatoriu și alte persoane, bărbați și femei deopotrivă, aparținând așa-numitei lumi bune; acestea stăteau în picioare, ca și cum ar fi urmat să fie chemate dintr-o clipă în alta, iar ele s-ar fi aflat într-o vizită lipsită de importanță. După câtăva vreme, le vedeai apropiindu-se de un scaun pe care se așezau, în sfârșit și nu de puține ori le regăseai în același loc, chircite, cu privirea stinsă, fără urmă din țâfna ascendenței lor sociale, trei ore mai târziu.

În acea dimineață, nu se afla în Purgatoriu decât un singur om, iar Maigret observă că el aparținea tipului căruia în mod obișnuit i se spune ‘mutră de șobolan’. Era mai degrabă slab. Fruntea teșită, chelboasă, îi era încoronată cu un ciuf de păr roșiatic. Avea, probabil, ochii albaștri sau viorii, iar nasul, pentru că bărbia îi era piezișă și trasă îndărăt, părea să iasă cu atât mai mult în relief.

Peste tot, încă din școală, întâlnești indivizi din această categorie și, Dumnezeu știe de ce, ai tendința să nu-i iei în serios.

Maigret îi dădu atât de puțină atenție încât, dacă l-ar fi întrebat cineva, în clipa în care deschidea ușa biroului, cine se află în sala de așteptare, probabil că n-ar fi știut ce să răspundă. Era nouă fără cinci. Pe fereastra larg deschisă se vedea aburul albăstrui, spuzit cu raze, care se ridica din Sena. Pentru întâia oară în acel an, Maigret își pusese pardesiul subțire, dar aerul încă era tare, ca un vin alb pe care-l bei și-ți îmbujorează obrajii.

Pe când își scotea pălăria, aruncă o privire pe cartea de vizită pusă la vedere pe mapa de pe biroul său. Cerneala de-abia se deslușea. Joseph Gastin, învățător. Apoi, mai jos, în colțul drept, cu litere mai mici care-l obligară să se aplece, Saint-Andre-sur-Mer.

Nu făcu nici o legătură între cartea de vizită și omul cu mutră de șobolan, întrebându-se doar unde anume auzise vorbindu-se de Saint-Andre-sur-Mer. Soneria de pe culoar anunța momentul raportului. Se descotorosi de pardesiu, luă dosarul pe care-l pregătise din ajun și, așa cum făcea de atâția ani, se îndreptă către biroul șefului. În drum se întâlni cu alți comisari și toți aveau în ochi aceeași lumină pe care o văzuse la trecătorii de pe stradă.

— De data asta a sosit primăvara!

— Așa s-ar spune.

— O să avem o zi magnifică.

Pe ferestrele mari din biroul directorului, soarele se revărsa ca prin cele ale unei biserici de țară, iar porumbeii gângureau pe pervazul de piatră. Care cum intra repeta, frecându-și mâinile:

— A sosit primăvara.

Erau cu toții trecuți de patruzeci și cinci de ani; treburile despre care urmau să discute erau destul de dure, unele chiar macabre, dar asta nu-i împiedica să se bucure ca niște copii de neașteptata încălzire a vremii și, mai cu seamă, de acea lumină ce scălda orașul și preschimba fiecare colț de stradă, fațadele, acoperișurile, automobilele ce treceau pe podul Saint-Michel în tot atâtea tablouri pe care ai fi vrut să le atârni pe pereți.

— L-ai văzut pe subdirectorul agenției din strada Rivoli, Maigret?

— Am întâlnire cu el peste o jumătate de oră.

Un caz lipsit de importanță. O săptămână aproape fără activitate. Subdirectorul unei agenții bancare din strada Rivoli, la doi pași de Hale, își bănuia unul dintre salariați de anumite nereguli.

Își îndesă tutunul în pipă, cu fața la fereastră, în timp ce colegul său de la Informații Generale discuta despre alt caz, în care era vorba de fiica unui senator, aflată într-o situație delicată.

În biroul lui, îl regăsi pe Lucas care-l aștepta, cu pălăria pe cap, căci urma să-l însoțească în strada Rivoli.

— Mergem pe jos?

Era foarte aproape. Lui Maigret îi zbură cu totul gândul de la cartea de vizită. Trecând prin fața Purgatoriului, îl văzu din nou pe omul cu chip de șobolan, precum și alți doi-trei clienți, printre care și patronul unui local de noapte, pe care-l recunoscu și care se afla acolo în legătură cu fata senatorului.

Ajunseră pe Pont-Neuf, Maigret cu pași mari, Lucas, obligat, cu picioarele lui scurte, să alerge ca să nu rămână în urmă. Niciunul, nici altul n-ar fi știut, mai târziu, să spună despre ce vorbiseră. Poate că se mulțumiseră să privească în jur. Pe strada Rivoli, în aer plutea un miros de legume și de fructe, iar camioanele duceau tot felul de coșuri și panere.