Maigret si vagabondul singuratic
Aa
Era abia 9 dimineața și se făcuse cald. Maigret își scosese vesta și deschidea alene scrisorile ce se adunaseră pe birou, aruncând din când în când câte o privire pe fereastră.
Frunzișul copacilor de pe Quai des Orfevres [1] nici nu se clintea, iar Sena era netedă și lucie ca o mătase. Erau în august. Lucas și Lapointe, împreună cii și mai bine de jumătate dintre inspectori, se aflau în concediu. Janvier și Torrence și-l luaseră în iulie, iar Maigret plănuise să petreacă o bună parte din septembrie în casa pe care o avea la Meung-sur-Loire.
De aproape o săptămână, zi de zi, spre sfârșitul după-amiezii izbucnea sălbatic o furtună scurtă, care se spărgea într-un ropot de ploaie ce îi făcea pe trecători să alerge de-a lungul fațadelor. Căldura dogorâtoare era învinsă și aerul se răcorea pentru noapte.
Parisul se golise. Până și zgomotele străzii nu mai erau aceleași, era doar liniștea. Se mai vedeau doar autocarele de toate culorile și naționalitățile, ce se opreau fără greș în aceleași locuri pentru a-și revărsa preaplinul turiștilor: Notre-Dame, Luvru, Piața Concorde, Etoile, Sacre-Coeur și, inevitabil, turnul Eiffel.
Dacă te plimbai pe străzi, erai surprins când mai auzeai vorbindu-se franțuzește.
Șeful cel mare al P. J. [2] era și el în concediu, astfel încât erau scutiți de corvoadă raportului zilnic. Corespondența nu era prea încărcată, iar delictul cel mai frecvent era furtul de buzunare.
Zbârnâitul telefonului îl smulse pe comisar din toropeală. Ridică receptorul.
— Comisarul din arondismentul 1[3] vrea să vă vorbească personal. Să vi-l dau?
— Da, dați-mi-l.
Maigret îl cunoștea bine. Era un om puțin cam prețios, tot timpul pus la patru ace, foarte cultivat, de altfel, care fusese mai mulți ani avocat înainte de-a intra în poliție.
— Alo!… Ascan?
— Nu vă deranjez?
— Absolut deloc.
— Vă telefonez fiindcă m-am gândit că problema care mi-a căzut pe cap în dimineața asta s-ar putea să vă intereseze personal.
— Despre ce e vorba?
— O crimă. Destul de neobișnuită… Ar fi prea complicat să vă explic la telefon… Când ați avea timp?
— Chiar acum.
— Îmi cer scuze că vă dau întâlnire la biroul meu, dar treaba s-a petrecut într-o fundătură aproape neștiută, lângă Hale.
Era în 1965, iar Halele Parisului nu fuseseră mutate încă la Rungis.
— Voi fi la comisariat în câteva minute.
Îi plăcea să mormăie, ca și cum l-ar fi incomodat, dar în realitate nu-i displăcea să mai iasă puțin din rutina ultimelor zile. Intră în biroul inspectorilor. În mod normal, l-ar fi luat cu el pe Janvier, dar avea nevoie de cineva de încredere și cu simț de inițiativă, care să rămână la sediu cât timp lipsea.
— Haide cu mine, Torrence… Ia o mașină din curte…
Comisariatul arondismentului 1 era în apropiere, pe strada Prouvaires. Maigret intră imediat în biroul comisarului Ascan.
— O să vedeți unul dintre cele mai aiurite spectacole pe care le-am întâlnit vreodată. Prefer să nu vă spun nimic dinainte. Ei, salut, Torrence… Mai bine să lăsăm mașina aici. E la doi pași.
Ocoliră Halele, care miroseau cumplit pe-o asemenea căldură și unde se lucra de zor în plină perioadă de concediu. Străbătură străduțele înguste, mărginite de prăvălii și de apartamente mobilate, mai mult sau mai puțin dubioase. Se puteau vedea lâncezind câțiva vagabonzi și o femeie beată moartă, care se ținea de ziduri să nu cadă.
— Pe aici…
Ajunseră pe strada Grande-Truanderie și Ascan intră într-o fundătură atât de îngustă, încât un camion n-ar fi trecut.
— Fundătura Vieux-Four, îi informă el.
Nu erau decât vreo zece case vechi, iar la mijloc un teren viran pe care nu de mult se înălțase o clădire. Erau și ele hărăzite demolării și fuseseră evacuate.
Câteva fuseseră proptite cu bârne, ca să nu se năruie pereții. Casa în fața căreia se oprise comisarul de poliție nu mai avea geamuri și fuseseră scoase chiar și o parte din ramele ferestrelor. Ușa de la intrare era înlocuită cu niște scânduri. Ascan înlătură două, care fuseseră desprinse din cuie și îndărătul cărora se deschidea un coridor larg.
— Fiți atenți la scară… Lipsesc câteva trepte și cele care au mai rămas nu sunt prea solide…
Domnea un miros de praf și de putreziciune și pe deasupra, duhoarea Halelor. Urcară astfel două etaje. Un puști de vreo doisprezece ani stătea pe jos, cu spatele rezemat de peretele coșcovit. Când îi văzu pe cei trei bărbați venind spre el, se ridică dintr-un salt, cu ochii strălucind.
— Sunteți comisarul Maigret, nu-i așa?
— Da.
— Nu-mi închipuiam că o să vă văd vreodată în carne și oase… Lipesc într-un caiet toate pozele dumneavoastră pe care le găsesc în ziare…
Ascan explică:
— E tânărul Nicolier. Numele tău mic e Jean, nu-i așa?
— Da, domnule.
