Mama s-a indragostit

Mama s-a indragostit de Ion Baiesu

PERSONAJELE:

MAMA.

TATĂL.

FIICA.

(O sufragerie mobilată decent, fără lux. Masa, de patru persoane, este pregătită pentru cină. Un bărbat, între 45 și 50 de ani, ci mijlocul înconjurat cu un prosop, aranjează tacâmurile, în timp ce fiul lui, Emil, în vârstă de 18 ani, șade întins pe o sofa și meditează. Tatăl dichisește totul cu migală și, deși mișcările lui sunt precise, el nu-și poate ascunde o puternica tulburare interioară. Fiul continuă să stea nemișcat pe sofa).

FIUL: Tată, la ce oră a spus că vine?

TATĂL: În jurul orei opt.

FIUL: A pronunțat ea această cifră?

TATĂL (după ce se gândește): Nu. A spus că va veni astă seară.

FIUL: Ceea ce nu înseamnă neapărat ora opt. Seară poate fi și la ora zece sau unsprezece. Insist asupra orei pentru că aș fi avut treabă în oraș pentru un ceas.

TATĂL: Te rog să nu pleci. Trebuie așteptăm cu toții.

FIUL: Dar Camelia de ce nu vine?

TATĂL: Trebuie să pice și ea.

FIUL: M-aș mira. (Pe ușă intră Camelia. Ea este geamănă cu fratele ei, asemănarea lor fizică fiind perfectă și tulburătoare. Camelia a venit în fugă și respiră greu.)

FIICA: A venit?

FATAL: Nu, dar va sosi dintr-o clipă într-alta. (Fiica își dezbrăcă pardesiul în tăcere. Se așează apoi pe un scaun).

FIICA: A precizat că va veni în seara asta?

FIUL: Da, dar nu a spus ora. Iar eu aș avea ceva treabă în oraș. Mă tem că ne pierdem timpul.

FIICA: Emil, cum îți permiți să spui că-ți pierzi timpul așteptând-o pe mama? (Tatăl iese pe ușa care duce spre bucătărie). Poți să-mi spui și mie ce treabă importantă ai la această oră?

FIUL: Nu. Și-ți interzic să-mi pui întrebări de acest gen.

FIICA: N-avea nici o grijă, știu lotul.

FIUL (ridicându-se de pe pat, cvasi-agresiv): Ce știi?

FIICA: Tot ceea ce este necesar să știu.

FIUL: Și de ce este necesar să știi tu totul despre mine? (Tatăl intră cu un platou cu gustări și-l așază pe masă. Apoi pleacă iar în bucătărie.)

FIUL (care între timp s-a calmat): Poți să-mi spui și mie, dacă le știi pe toate, de unde vine mama? Adică din oraș sau din provincie?

FIICA: Nu știu, că n-a vorbit cu mine. Din câte bănuiesc, se întoarce definitiv.

FIUL: Definitiv – de unde? Tu știi o grămadă de amănunte despre povestea asta și mie nu-mi spui nimic! Eu nu am dreptul să știu adevărul?

FIICA: Adevărul nu-l știu nici eu. Adevărul îl știe tata.

FIUL: Și nouă de ce nu ne spune nimic (Intră Tatăl, aduce șervețele și solnița.) Tată, poți să ne spui și nouă de unde vine mama, de ce a plecat, de ce vine, pentru cât timp vine și ce se ascunde sub această dispariție misterioasă?

TATĂL (intra în panică): Emil, știi foarte bine că v-am interzis să-mi puneți întrebări pe această temă. Nici eu, nici mama nu trebuie să vă dăm socoteală pentru ceea ce facem. Mama a plecat pentru că așa a dorit ea… Și se întoarce pentru că așa a dorește ea… Obligația voastră este s-o primiți cu bucurie și respect, așa cum se cuvine să primiți o mamă. (Tăcere îndelungată).

FIICA: Tală, mama a plecat de acasă pentru că s-a îndrăgostit de cineva?

TATĂL: Cine ți-a dat voie să întrebi?

FIICA (îndârjită): Am aflat că mama a plecat de acasă pentru că s-a îndrăgostit de un bărbat. Vreau să știu dacă acesta este adevărul. Și vreau să mai știu de ce se întoarce acum înapoi. (Începe să plângă) Cum e posibil ca mama mea să se îndrăgostească? Cum a putut să facă așa ceva?

TATĂL: Camelia, liniștește-te. Mama va sosi dintr-o clipă într-alta. N-aș vrea să te vadă tulburată. Mama voastră este cea mai bună din lume și voi nu aveți dreptul să-i reproșați nimic.

FIUL: Cele mai bune mame din lume nu fug de-acasă după alți bărbați. Camelia, de unde știi tu că mama s-a îndrăgostit de cineva?

FIICA: Mă privește. Important e că știu.

FIUL: Și mie de ce nu mi-ai spus?

FIICA: Pentru că nu meritai să știi.

FIUL: Ar trebui să te pălmuiesc pentru obrăznicia asta.

FIICA: Încearcă.

FIUL: Tată. Tu ai știut?

TATĂL: Emil… (Se gândește, împovărat) Du-te și pune apa minerală la frigider.

FIUL: Nu mă duc.

TATĂL: Atunci mă duc eu. (Se aude soneria de la intrare. Tatăl intră în panică) Copiii a venit! Camelia, du-te și deschide. (Se răzgândește) Lasă că mă duc eu. (Se duce și deschide. Se întoarce peste câteva clipe, singur) Era poștașul. Trebuie să plătim telefonul. Optzeci și cinci de lei și cincizeci de bani.

FIICA: Mama nu are cheie?

TATĂL: Cred că da. În orice caz, a plecat fără pardesiu și, între timp, s-a făcut frig. Emil, nu te duci să pui apa minerală la frigider?

FIUL: Am spus că nu. Vreau să mă gândesc.

TATĂL: Atunci gândește-te. Am s-o pun eu. (Se îndreaptă spre bucătărie, dar se oprește. Se aude un zgomot. Din nou intră în panică) Copii, a venit! (Peste câteva clipe intră Mama, călcând rar, oarecum nesigură pe ea, cu o lumină stranie pe față. E îmbrăcată simplu, dar elegant, foarte palidă și încă frumoasă, o frumușele în vârstă de treizeci și opt de ani, încă viguroasă, dar marcată de oboseală. Ezită o clipă, apoi îi sărută pe cei doi copii pe obraz. Tăcere lungă greu suportabilă)

MAMA (cu o veselie bruscă): Doamne, ce mari v-ați făcut, copii! Ați crescut înfiorător. (Râde strident) Emil, ți-ai lăsat perciuni și arăți ca un golan. Camelia, de ce ți-ai tăiat părul, cum de-ai făcut tâmpenia asta? (Cei doi nu răspund și nu zâmbesc) Dar de ce sunteți așa de muți?

TATĂL (pare cel mai derutat): Vă rog să poftiți la masă. (Se așază eu toții la masă, dar fără convingere, cu gesturi încete, parcă cuprinși de o surdă oboseală) Un moment, să aduc vișinata. (Se duce în bucătărie și aduce o sticlă cu vișinată. Toarnă apoi în pahare) Să bem. (Ridică paharul. Nimeni nu-l urmează)

MAMA: Mulțumesc, eu nu beau.

FIICA (cu ostentație): Nici noi.

TATĂL (încercând, disperat, să încropească o discuție): E foarte gustoasă. Am nimerit-o. (Pauză) Nu mâncați? (Nimeni nu mănâncă.)

MAMA: O să mâncăm mai târziu. Hai să bem, totuși, niște vișinată. (Gustă dintr-un pahar) Nu-mi place. E groaznic de dulce. (Pauză) Dar de ce vă uitați așa de fioroși la mine? Ce-am făcut? (Pauză) Așteptați cumva o explicație?

TATĂL: Nu așteptăm nici un fel de explicație.

FIICA (gata să izbucnească în plâns): Tată, cum poți să spui așa ceva?

TATĂL: Adică ce să spun?

FIICA: Știi foarte bine că noi așteptăm explicație!

TATĂL (către Mama): Nu-i nevoie să te dezvinovățești în fața lor.

FIICA: De ce? (Începe să plângă).

MAMA (o mângâie pe păr cu blândețe): Nu plânge, Camelia, nu fi caraghioasă. Nu mă voi dezvinovăți în fața nimănui, dar am să vă dau lotuși o explicație, dacă aveți nevoie de ea. Ca să scurtăm atmosfera asta penibilă, am s-o fac chiar acum. (Tulburată și oarecum solemnă.) Am plecat de acasă, părăsindu-vă pe voi și pe tatăl vostru, pentru că m-am îndrăgostit de un bărbat. Asta-i tot.

FIUL (abia ținându-și plânsul): Ce fel de bărbat?