Puterea dragostei

PERSONAJELE:

TATĂL – 40 – 50 ani.

FATA – 16 ani.

EL – fără vârstă.

O încăpere oarecare. Tatăl se plimbă îngândurat. Apoi devine neliniștit. Își frânge mâinile.

TATĂL: De ce întârzie fiica mea? De ce? I-am dat voie să meargă la un film despre orfani, întrucât ea însăși este orfană de mamă. De când a plecat au trecut patru ore și un sfert. Este posibil ca un film despre orfani să dureze patru ore și un sfert? (Pauză.) S-ar putea să fie posibil. Pe vremea când eram eu tânăr, adică între prima și a doua conflagrație mondială, filmele durau obligatoriu mai puțin de o oră, fie că erau drame, fie că erau comedii. Pe-atunci toate filmele erau scurte. Fie că erau cu Stan și Bran sau cu Greta Garbo, nu durau mai mult de o oră. Astăzi nu mai există, practic, nici un fel de îngrădiri pentru regizori. Cel puțin în ceea ce privește durata filmelor. În America s-a și stabilit un record în acest sens. În sensul că un regizor a făcut un film de opt ore și jumătate. Nici publicul nu s-a lăsat mai prejos: un spectator a vizionat într-o săptămână șaptezeci și două de filme, fără să adoarmă la niciunul. Bineînțeles, avea hrană rece la el. (Pauză.) De ce întârzie fiica mea? E pentru prima oară când o las în oraș singură. Singură și lipsită de experiență. De obicei mergeam eu cu ea la filme, pentru a-i explica conținutul lor, dar astăzi mi-a zis: „Tată, lasă-mă să ies singură în viață!” (Pauză.) De ce? Probabil simțea nevoia de independența. La un moment dat, copiii simt nevoia să ia viața în piept. Eu însumi, la cinci ani și jumătate, am plecat de-acasă pentru a-mi câștiga singur pâinea. La zece ani, deja, eram brutar. (Pauză.) Nimic mai cumplit pentru un tată, decât să-și aștepte o fiică întârziată. Gânduri dintre cele mai crunte îl pot fulgera din toate direcțiile: dacă a călcat-o o mașină, dacă a asasinat-o un asasin, dacă a ademenit-o un escroc sentimental, dacă a… Există o sumedenie de ipoteze, care de care mai tragice.

FATA (intră, gâfâind): Tată, iartă-mă! Am întârziat!

TATĂL: Dar ce s-a întâmplat, draga mea?

FATA: Tată, am fost la cinema și acolo, în timpul filmului, s-a așezat lângă mine o persoană… Adică un tânăr… un băiat…

TATĂL: Și?

FATA: M-am îndrăgostit de el.

TATĂL: Dumnezeule! Presimțirile nu m-au înșelat! Cum te-ai îndrăgostit? Pe întuneric?

FATA: Nu. Pe întuneric l-am cunoscut. Apoi, după film, ne-am plimbat prin parc, iar în timpul plimbării m-am îndrăgostit.

TATĂL: Atât de brusc?

FATA: Da, atât de brusc, că nici nu mi-am dat seama. Adică, la un moment dat, în timp ce-i vorbeam și mă uitam la el, am simțit cum mi se îngreuiază întreaga ființă de atâta fericire câtă era în mine. Eram atât de îndrăgostită și de fericită încât abia îmi mai puteam târî picioarele. „Doamne, ce sentiment cumplit este dragostea!”, îmi șoptea o voce interioară. Pe urmă… Tată, să nu te sperii: ne căsătorim!

TATĂL: Vă căsătoriți?

FATA: Da. Bineînțeles.

TATĂL: Dumnezeule! Dar cum a fost posibil?

FATA: Tată, nu pot să-ți spun mai mult. Tu știi foarte bine că sentimentul e inefabil și că nici poeții nu au curajul să-l descrie în amănunt.

TATĂL: Da, da, te înțeleg. Dar cine este tipul? Cum arată? Pot să-l văd și eu?

FATA: Bineînțeles. E aici, la ușă. A venit cu mine (Tatăl se așază pe un scaun. Evenimentul l-a istovit. Fata iese și se întoarce imediat cu El. E o ființa care arată cât se poate de ciudat: atât de ciudat încât nici nu poate fi descrisă). Tată, el e!

TATĂL (după ce-l studiază cu privirea, îndelung): El e?

FATA: Da, el e. Cum ți se pare? Nu-i așa că e nostim?

TATĂL (vizibil deranjat): Da, s-ar putea să fie nostim. Câți ani are?

FATA: Câți ani are? Nu știu. Nu l-am întrebat. (Către El.) Câți ani ai?

EL (înainte de a vorbi, are un tic: bâțâie o mână, închide un ochi, înalță o sprinceană, își mișcă o ureche): Nu știu.

TATĂL (uluit): Nu știe?! Nu știe câți ani are? Extraordinar!

FATA: Tată, dar ce contează vârsta?! De ce te formalizezi?

TATĂL (continuând să-l studieze pe tânăr): Ai dreptate, vârsta nu contează. Dar sunt atâtea altele care contează. Contează dacă are o meserie, dacă are un serviciu. Tu nu-ți câștigi încă pâinea singură, va trebui să te întrețină. Iartă-mă că te aduc cu picioarele pe pământ și întreabă-l dacă-ți poate asigura o pâine zilnică. Întreabă-l.

FATA: Întrebarea e penibilă, tată. Eu nici nu mănânc pâine.

TATĂL: Nu-i vorba de pâine ca pâine concretă, ci de pâinea existențială!

FATA (către EL): Tata te întreabă dacă poți să-mi asiguri pâinea existențială.

EL (după ce-și îndeplinește ticul): Ce e aceea pâine?

TATĂL (consternat): Dacă nu știe ce e aceea pâine, este limpede că nu știe nici cum se câștigă.

FATA: Tată, dar ce importanță are asta din moment ce ne iubim? De ce cobori acest sentiment sublim până la pâine? Crezi că Romeo și Julieta, în clipele lor sublime, se gândeau la pâine?

TATĂL: Te rog, fără exemple din literatură! Dacă vrei să lucrăm cu exemple, ia-le din viață! Ca să nu mai spun că părinții lui Romeo și ai Julietei erau putrezi de bogați! Dar tu? Tu nu ai o situație, el nu are o situație. Tu nu ți-ai terminat școala. El și-a terminat-o? (Către El.) Ți-ai terminat școala?

EL: Ce este aceea școală?

teatru audio gasiti aici.......https://latimp.eu/?s=ion+baiesu