Marfa

Marfa de Adrian Moraru

Se anunța o zi liniștită. Nu aveam cursuri, era joi și nici nu aveam chef să ies în oraș. Nu plănuiam decât să mă duc până la magazinul din apropiere să-mi iau pâine, țigări și suc și apoi să lenevesc, citind toată ziua. Să citesc ceea ce-mi plăcea mie, nu cursuri sau prostii de genul ăsta. Îmi fumam ultima țigară rămasă din pachetul de aseară și-mi beam cafeaua la bucătăria apartamentului închiriat în care stăteam singur de două luni când am auzit sunând fixul din sufragerie. Mă gândeam că ar trebui să fie cineva care o caută pe gazda mea plecată în America,așa cum se întâmpla de obicei cu majoritatea celor care sunau pe fix, sau Diana de la Cluj vorbind de pe o cartelă Romtelecom. Am ridicat receptorul:

— Alo…

— Frate, eu sunt…

Era prietenul meu cel mai bun, Emil, cu care nu mai vorbisem de câteva zile. Avea o voce gâtuită, alarmată, gâfâia ca și cum fugise înainte să mă sune.

— Ce-ai pățit?

— Vino acum, imediat la Universitate că sunt într-un căcat mare de tot, nu pot să-ți zic la telefon că nu mai am mult pe cartelă, morții ei. Ne întâlnim pe trepte la Istorie, vino cât de repede poți!

— Bine, stai calm, ajung în maximum 45 de minute, știi cât fac cu 69 de aici! Ne vedem!

— E groasă rău, am belit-o, vino repede!

Zdrang! A închis telefonul. Mă îmbrac cât pot de repede, arunc la mare repezeală o pereche de blugi și un pulover pe mine, îmi pun geaca peste, mă încalț încurcând nodurile la șireturi de vreo două ori, în fine reușesc, îmi iau ghiozdanul pentru orice eventualitate, închid ușa cu cheia și o pornesc tropăind pe scări. Ce Dumnezeu poate să fie? Farsă așa cum Emil mai făcuse nu cred că era, pentru că de când se despărțise de Dorina era într-o stare de doi lei pe care nu reușeam s-o îndrept deloc. Ajung la stație, îmi iau un pachet de țigări de la ghereta de-acolo, vine ceva, e 368, ce să fac? Dacă-l iau, mă lasă aproape de Magheru, în zona aia, mai am ceva de mers pe jos, lasă, aștept 69. Desfac pachetul și-mi aprind o țigară să-mi adun gândurile. Mi-e și frică să mă gândesc despre ce e vorba, dar într-un fel treaba asta îmi face bine… Citeam eu, dar m-aș fi plictisit în apartamentul ăla pustiu până la două-trei… Clar, trebuie să fie ceva legat de căminul ăla nenorocit în care Emil stă, în Progresu’! Ajuns la al patrulea ori al cincilea fum, simt arhicunoscuta senzație de „rosătură de șoarece” în stomac de la fumatul și băutul de cafea fără să mănânc nimic dimineața. Pizda mă-sii, nu contează, uite că vine și 69, am noroc, e relativ gol, pot să prind și loc! Arunc jumate de țigară nefumată, mă urc și prind loc, luând fața „la fotografie” unui bătrân de vreo 60 de ani la costum, cu fața de-aia dură de fost activist de partid sau securist! Deși mai sunt vreo patru locuri libere, pare să fi făcut o fixație pe locul meu și bombăne ceva înainte de a părăsi zona. Mă rog, nu mai am timp și chef să mă mai enervez. La vreo două rânduri în spatele meu, doi puștani de liceu cu „țepi” în cap voind parcă să concureze cu coafurile harpiilor își tot bagă și scot organele de reproducere din trei în trei cuvinte. „Every generation has its way”, vorba lui tataie Joe Cocker, ce să mai zic… Pe la piața Moghioroș urcă vreo doi muncitori de la asfaltare care-și scot parizerul pe pâine, răspândind un damf de usturoi cu „E”-uri prin sărmanul troleu. Ceva mai încolo, la Răzoare, ca de obicei, multe mașini, troleul încetinește. Mă tot uit la ceasul rablei mele de mobil, vechi de vreo cinci ani, luat pe la a patra mână, s-au dus 25 de minute. Peste un timp, o voce de domnișoară automată anunță „Stația Profesor Doctor Reiner” lângă Academia Militară în stilul ei mussolinian. O fi evreu sau neamț? Ce chestie și cu asemănarea asta de nume! Passons…

Casele boierești din zona Eroilor, mișto, uite că s-a mai construit ceva și p-acilea, lângă ele un bar cu un poster în față cu un negru de prin Alabama savurând Always Coca-Cola pe la 1912. Dar chiar, o fi existând licoarea asta pe-atunci? Parcă da, știu că a apărut prin Atlanta, pe la 1890 să fi fost, în fine, ei știu mai bine. Gata, mergem bine acum, întins spre destinație, mână, birjar! Podul Elefteriei, oare aici l-au „acroșat” ecologiștii ăia mai duri pe Armand Călinescu?Cred că da… A, „Sub Podul Elefteriei curge dragostea mea” zicea Cărtărescu după Apollinaire, parcă, cu „Pont Mirabeau”. Sunt băiat cult, încă nu v-ați convins? Uite și Dreptul, unde am dat examenul de admitere la Facultă, cum zic ardelenii. Ce-o face Diana la Cluj acum? Învață sau… Fucking shit, hai s-o lăsăm… Ce-mi tremurau chiloții că nu-i pe bune examenul când am văzut de-alde mama snoabă cu Davidoff-ul în bot și cu toalete expanssive, yes, quite impressive și de-alde papa snob cu ciololarul la ureche negociind cine știe ce oferte care nu se pot refuza. Examenul a fost pe bune, dar o diplomă e o marfă ieftină rău și cu facultatea asta…

La asta e bun Bucureștiul, că-ți distrage atenția. Ce-o avea ăsta? Cișmigiul e plin, e o zi frumușică de februarie, a cam venit primăvara. Lumea tușește sacadat în troleu, salutând cu un imn urban original reînvierea naturii. Iacătă și Universitatea se vede în zare, trebuie să cobor. Înainte ca troleul să oprească, îl și văd pe Emil plimbându-se prin fața Facultății de Istorie cu Viceroy-ul lui lipit superficial de buze și aproape că deja pot să simt mirosul insuportabil al mărcii de țigări preferate de prietenul meu. Are un fes negru pe cap, blugii lui sunt plini în partea de jos de noroi închegat, dar,în fine, astea-s străzile din București! Cu cojocul lui de iarnă are un aer de valutist aflat în căutarea clientului ideal care să-i asigure pâinea zilnică. Cobor și mă îndrept spre el, cu pulsul urcând ca al unui atlet spre finalul maratonului deși am de parcurs câțiva metri. În fine, mă vede și-mi face un semn timid cu mâna. Nu e ăsta Emil pe care-l știu; ce mama dracului se întâmplă?

Îl iau din prima:

— Hai, zi, ce-ai pățit?

— Coaie, sunt prost rău, făcut grămadă!

— Vreau noutăți, sper că nu de-asta m-ai chemat!

— Acum două săptămâni m-am împrumutat la Grasu’ de zece milioane că nu mai aveam un chior cu camătă sută la sută! Poimâine trebuie să-i dau banii, trăi-ți-ar, și n-am un franc! De unde sloboz scot eu douăj’ de milioane până poimâine dimineață la zece? Ajută-mă, să moară mama, că mă face piftie ăsta!

Își mai aprinde o țigară și-i tremură mâinile ca la balamuc! Ochii pitiți în spatele lentilelor ochelarilor n-au nici un chef să vadă cerul prin ele ci transmit semnale de „S. O. S” mai ceva ca marinarii de pe „Titanic” și „Lusitania” la un loc. E prietenul meu cel mai bun, așa cum e, trebuie să-l ajut, dar treaba e mult mai nasoală decât mi-am imaginat! Sigur, 20 de milioane par un mizilic pentru lower-middle class, dar eu n-am decât două jumate cu totul, mai rămân 18 că nu pot să i-i dau pe toți! Noroc c-am luat rahatul ăsta de bursă socială că altfel nu-i aveam nici pe-ăștia! Noroc pe dracu! Îmi aprind și eu o țigară și fără voia mea mâinile mele intră în concursul „Tremurici 2004” cu cele ale lui Emil.

— Hai să stăm undeva jos să mă gândesc!Îi zic. Hai la fântână!

Pornim amândoi de parc-am fi pe pilot automat, trecem prin Facultatea de Istorie, apoi prin curtea interioară, zburăm pe la Litere, mai facem ceva pași și găsim o bancă liberă la fântâna din spatele Universității. Alți studenți ce par că n-au nici o treabă stau liniștiți, fumează, râd, se dau la gagici și aproape că-mi vine să-i bat. Trebuie să-i zic ceva ăstuia că face infarct, deși nici eu nu-s departe.

— Hai s-o luăm treptat, zic. Eu am două jumate toți banii, îți dau două milioane, hai două trei sute. De unde căcat să luăm restul? Ai mei n-au de unde să-mi dea și,chiar dacă ar avea ceva-ceva, nu mi-ar da că li s-ar părea suspect, mi-au mai pus luni pe card vreo trei sute plus cheltuielile, au fost alea pe ianuarie,vreo două milioane jumate, asta pică din start. Mă-ta?

— Ete pula! Știi că m-a ținut toată facultatea cu 50 000 pe săptămână! La ce bine ne-nțelegem mai ales după ce-am plecat de la coana Lili și după ce m-am despărțit de Dorina, nici o treabă!

— Deci și asta iese din calcule! Ai vreun coleg de facultate la care poți să ceri mai mult, cât de cât?

— Crezi că n-am încercat? Niciunul n-arenici Gepetto, nici Gibonul, nici Zorro, nici Petrescu! Sau așa spun ei! Nu te-ajută nici dracu! Și jegosul ăsta de Broscoiu’, stau cu el în cameră, știe toată povestea, n-a vrut să-mi dea un sfanț, frăție, mi-a și zis că așa-mi trebuie dacă am fost bou și am luat bani de la Grasu’! La ăia ai tăi de la facultate?

— Mai mult de 500 000 nu pot să scot de la niciunul. Deja mă fac de căcat că le tot cer bani, de-abia mi-am plătit datoriile de până acum. Mai mult de două nu scot în total, și-așa mor de jenă, în puii mei!

— Și atunci ce mama dracu fac? Mă duc să mă înrolez în Legiune fără un leu la mine? Mă întorc acasă, să mă ia mama la pulă, ce fac?!

— Hai s-o luăm încet! Îi sun întâi pe-ăștia să vedem cât pot să scot de la ei și dup-aia ne gândim, bine? Căcat, și am 300 de cenți, ăștia-i aveam pentru Diana! Morții mă-sii! Trebuie să luăm o cartelă Romtelecom sau… Lasă că mai rămân doar cu o sută până duminică, nici acasă nu pot să mă duc! Trebuia s-o sun diseară, că n-are credit, înțelegi? Bine, hai că sun dup-al meu!Și ăștia-s și pe Connex, băga-mi-aș pula!

Gândesc cu voce tare, înjur ca la ușa unui cămin de nefamiliști, dar asta-mi face bine. Am mai trecut noi prin situații din astea, și el m-a scos pe mine din căcaturi, dar nu la nivelul ăsta. Îl sun întâi pe Traian, un coleg de-al meu de facultate, bucureștean, mai mare decât noi, cu Sociologia terminată deja, mare chefliu și generos, dar mai mult când bei cu el decât la împrumuturi. Să-i cer un milion, mai mult nu se poate, cu mai puțin nu ne-ajută cu nimic! Gata, sună!

— Salut, Traiane! Ce faci?

— Salut, frate! La mine jos, la crâșmă la o băută cu ăștia din bloc!

— Bă, hai că n-o mai lungesc, că n-am credit! Poți să-mi dai azi un milion că-s într-un mare rahat și-am nevoie urgent de banii ăștia…

— Ai datorii, umbli cu cămătarii, ăă?

— Pe-aproape! Te rog eu mult, poți sau nu?

— Bă, chiar îmi pare rău, dar mai mult de trei sute nu pot să-ți dau! Vino aicea la crâșmă, știi unde, într-o oră, așa, O. K.?

— Bine, mersi și pentru ăștia, oricum!

Emil aștepta răspunsul:

— Cât? Zi-i, cât dă sociologu’?

— Un căcat, trei sute. Dar nu poți să zici nimic, nu?

— Asta e!

— Mă duc într-o oră pe Moșilor să-i iau!

Emil era din ce în ce mai agitat:

— Așa, mai mult pierdem timpul, futu-i para mă-sii! Sună-l și pe ălălalt!

Emile, frățioare, în ce căcat m-ai băgat! Cu Sorin e puțin mai jenant. Ăsta e un tip foarte de treabă, cu ceva bani, din Ploiești, genul de „băiat cuminte”, mereu la locul lui căruia nu poți să-i reproșezi nimic, omul de la care iau cursurile atunci când nu rareori nu prea trec pe la facultate. Împrumută și bani, știe că nu prea am, nici eu nu-s foarte încântat să fac mereu pe „mâna-ntinsă”, dar asta e. Marți i-am dat două sute înapoi, să-i cer tot un milion? N-am ce face! Singura lui problemă e că i se face rău când aude de „probleme”, cu cămătari, cu băieți. Mă știe puțin excentric, dar nu cu conexiuni interlope. Formez, cu penibilul în gât și cu tahicardia-n piept.

— Alo!

— Salut, Sorin! Ce faci, unde ești?

— La B. C. U., jos.

— Băi, sunt într-un foarte mare căcat! Știu că-s foarte nesimțit…

— Cât vrei?

— Păi… Un milion. Zău, e chestie de viață și moarte! Am nevoie de mult mai mult dar știu că nici tu nu te scalzi…

— Uite, îți pot da cinci sute, chiar n-am de unde mai mult. Unde ești?

— Aproape, la fântână.

— Vino acum, mă găsești afară la B. C. U., chiar îi am la mine.

— Ești un domn, ca de obicei! Scuză-mă înc-o dată, dar chiar am probleme mari!

— Te aștept.

Mă uit la credit. Hai 333-ul mă-sii. „Creditul dumneavoastră este de 55 de cenți”. Tare! Mă întorc spre Emil:

— Sorin a zis că dă 500. Mă aduc acum să-i iau de la B. C. U. Vin cât de repede pot și după aia mă duc la ălalalt pe Moșilor.

Pornesc în viteză spre B. C. U. E un loc pe care-l detest în ciuda faptului că-mi place să citesc. În aproape trei ani de facultate am fost doar de două ori acolo. Stăteam nu la patru ace ci la zece ghimpi, văzând atmosfera aia „mondenă” cu țoape venite ca la „party”, cu ciunga-n bot, cu rujul în ochi, cu fardu-n creieri și cu copanele la defilare ca de ziua națională a foanfelor, cu țopi anglo-afoni gelați, duhnind a parfum ca sconcsul a el însuși. Oricum, cea mai interesantă a fost o scenă care m-a dat pe spate, petrecută jos, când eram la o țigară. Doi tipi de la secția engleză a facultății mele pe care-i știam din vedere erau prinși într-o aprigă discuție privind sistemul politic american. Unul dintre ei vorbea româna cu accent pe care-l considera american și aici ar fi fost mișto să pot aduce și o probă audio pentru că în scris e greu de redat dulcele său grai. La un moment dat omul nostru bagă ceva de genul:

— Fhrathe, shtii kesthia ayha cu Clinton, kând Pharlhamenthul ha vhrooth să-hl. Băyhi, kum seh dziceh în româhneșteh la „impeachment”.

— Demitere, mă rog, e ceva apropiat, zice ălalalt.

— Asha, man. Yeah, yeah, that’s quite impressive, that’s right.

Chestia cu „quite impressive” a devenit celebră în folclorul cercului meu de prieteni după ce le-am povestit faza. Știu sigur că tipul era român, probabil „mai român”decât mine, având în vedere că am ceva strămoși bulgari; îl văzusem odată bătând satisfăcut pe-o foaie de la afișier numele lui, mioritic verde, lângă care trona un 10 și spunând cât de bun e. N-am inventat nimic, nu știu dacă am redat bine forma de manifestare a acestui nou fenomen lingvistic la a cărui naștere am avut privilegiul de a asista. A fost ultima oară când am mai intrat la B. C. U.

Să revenim însă la aventura noastră. Mergeam ca un descreierat pe stradă și a dat bunul Dumnezeu să mai pot respira, chit că ușor gâfâit, atunci când am ajuns jos la B. C. U și am văzut căpșorul tuns numărul 2 al lui Sorin pe care se găseau ramele unei perechi de ochelari ceva mai scumpi decât ai lui Emil. Ținea strâns lipită de piept, ca de obicei, o mapă albastră, de parcă cursurile alea ar fi fost cine știe ce manuscrise găsite la Zaragoza (sau să-i zic Saragossa?). Sorin e, față de mine, cel mai săritor om cu putință, mereu nerefuzându-mi nici un ajutor, dar în același timp și cel mai străin. Cu sinceritate, mi-a spus că nu vrea altceva de la viață decât să aibă un loc de muncă bun și să câștige bani mulți. Restul problemelor care mă pasionau pe mine le asculta cu bunăvoință, dar și cu dezinteres. În același timp, această dorință a lui de normalitate era însoțită de o totală lipsă de agresivitate. Mă privea mirat când înjuram în stânga și-n dreapta, când protestam față de cine știe ce sau ironizam pe cine știe cine. Părea că îi înțelegea pe toți, dar în același timp toți îl lăsau rece. Probabil că dacă ar fi fost amerindian l-ar fi chemat Cel-Care-Stă-Pe-Margine.

După ce m-a văzut, nu m-a întrebat nimic și m-a lăsat să-mi trag răsuflarea. A scos cinci sute de mii din buzunar și mi i-a întins. M-am simțit obligat să-i spun că nu știu când o să-i pot înapoia, probabil nu mai curând de două săptămâni.