Metodologia cercetării educaționale: metodă și metodologie, tehnică și procedură în cercetarea educațională, caracteristici ale cercetării științifice, aspecte etice ale cercetării științifice în educație

Metodologia cercetării educaționale: metodă și metodologie, tehnică și procedură în cercetarea educațională, caracteristici ale cercetării științifice, aspecte etice ale cercetării științifice în educație

Metodologia cercetării educaționale este, în principal, de tip decizional sau operațional

Niveluri de investigat:

Nevoile locale și pertinența acestora;

Constrângeri în relație cu programul;

Impactul dintre mediu și program;

Dezvoltarea.

Gestiunea cercetării:

Obiective coroborate cu eficiența rezultatelor așteptate:

Eficacitatea: pe termen scurt;

Menținerea / fiabilitatea: pe termen mediu și lung;

Mijloace;

Acțiune;

Resurse materiale și financiare;

Resurse umane.

Metodologia specifică

Cercetarea documentară

Analiza istorică realizată direct prin interviu sau indirect pe documente istorice sau literare: perspectiva temporală conferă sens materialului colectat într-o problemă particulară.

Combinarea cercetării analitice comparative cu cea istorică

(2) Cercetarea integrată

Activitatea integrată pe baza metodei de observație participantă, agentul social cunoaște un grup sau o comunitatea și ia parte direct la activitățile acestora. Agentul social nu poate fi prezent perpetuu în comunitate, și atunci explică și justifică prezența sa prin:

realizarea în comun a unor produse de imagine;

cooperarea și susținerea acțiunilor desfășurate pe planuri sociale diferite în puncte convergente ideilor proiectelor;

desfășurarea, în paralel, a unor strategii de continuare: delegarea funcțiilor de formare a actorilor sociali locali.

(2) Cercetare acțiune

Niveluri și problematici de anasinteză:

Nivel european: politici, legislație, instituții, organizare, transfer

Nivel național: politici, legislație, instituții, organizare

Contexte zonale și regionale:

Formare

Împuternicire (atribuire de putere)

Măsuri de încredere (en. confidence building)

Contexte locale

dezvoltare socială locală;

a identifica bune practici;

a transfera;

identifica constrângeri și obstacole.

Contextul de studiu este complex: interacțiune + grup + grupare + societăți globale

(3) Cercetare în comunicare

Contextul de studiu în comunicare este alcătuit din mesaj + interacțiune

Ipoteza noastră este că dialogul social se bazează pe recurența comportamentelor sociale aparținând grupurilor reprezentative ale comunității culturale.

Ca urmare, cercetarea se bazează pe:

acțiunea practică, cu alte cuvinte, manifestările sociale care participă la forma socială de comunicare;

comportamente comunicative interpersonale între membrii unor comunități diferite.

2. Metode bibliometrice

Metoda bibliometrică este un tip de metodă de cercetare utilizată în bibliotecă și în știința informației. Se utilizează în analiza cantitativă și în statistici pentru a descrie modelele de publicare dintr-un anumit domeniu sau pentru o editură de literatură. Cercetătorii pot utiliza metode bibliometrice de evaluare pentru a determina, de exemplu, influența unui scriitor sau pentru a descrie relația dintre doi sau mai mulți scriitori sau lucrări. Un mod comun de a efectua cercetări bibliometrice pentru a identifica citate este folosirea:

pentru social - Science Citation Index;

pentru știință - Citation Index;

pentru arte și științe umaniste Citation Index.

Legi bibliometrice

Unul dintre principalele domenii de cercetare se referă la metode bibliometrice pentru aplicarea legilor bibliometrice. Cele trei legi mai frecvent utilizate în metode bibliometrice sunt:

legea Lotka - productivitatea științifică;

legea Bradford - distribuirea;

legea lui Zipf – apariția unui cuvânt.

Legea Lotka

Legea Lotka descrie frecvența publicării de către autori într-un anumit domeniu. Acesta prevede că "... Numărul (autorilor) care aduc contribuții n este de aproximativ 1 / ² n cele care aduc o și procentul de contribuabili, care fac o contribuție unică, este de aproximativ 60 la sută" (Lotka 1926, citată în Potter 1988). Aceasta înseamnă că din toți autorii într-un anumit domeniu, 60 de procente vor fi doar o publicație, și 15 procente vor fi două publicații (1 / 2 ori ² 0.60). 7 la sută din autorii vor avea trei publicații (1 / 3 ori ² 0.60), și așa mai departe. Potrivit legii Lotka de productivitate științifică, doar șase procente din autori într-un câmp vor produce mai mult de 10 articole. Legea Lotka atunci când sunt aplicate la organismele mari de literatură într-o perioadă destul de lungă de timp, pot fi corecte, în general, dar nu statistic exact. Este deseori folosită pentru a estima frecvența cu care autorii vor apărea într-un catalog online, de exemplu (Potter, 1988).

Legea Bradford

Legea Bradford servește drept orientare generală a bibliotecarilor în determinarea numărului de reviste de bază din orice domeniu dat. Aceasta precizează că revistele într-un singur câmp poate fi împărțit în trei părți, fiecare conținând același număr de articole: 1) un nucleu de reviste pe această temă, relativ puține la număr, care produce aproximativ o treime din toate articole; 2) o zonă din altă parte, care conține același număr de articole, în primul rând, dar un număr mai mare de reviste; 3) o zonă terță, care conține același număr de articole din a doua, dar un număr și mai mare de reviste. Relația matematică a numărului de reviste de bază la prima zona este o constantă și n zona a doua este relația n ². Bradford a exprimat această relație, 1: n: n ². Bradford formulat legea lui după ce a studiat o bibliografie de geofizică, care acoperă 326 reviste în domeniu. El a descoperit că 9 reviste conțineau 429 articole, 59 conțineau 499 articole, 404 și 258 cuprinse în articole. Deci a luat 9 reviste de a contribui de o treime din articole, de 5 ori 9, sau 45, pentru a produce a treia următoare, și de 5 ori de 5 ori 9, sau 225, pentru a produce ultima treime. Așa cum poate fi văzut, legea Bradford nu este statistic exactă, strict vorbind. Dar este încă frecvent folosit ca o regulă generală (Potter, 1988).

Legea Zipf

Legea Zipf este adesea folosită pentru a prezice frecvența de cuvinte în cadrul unui text. Legea prevede că, într-un text relativ de lungă durată, lista de cuvinte apare în acest text în ordinea descrescătoare a frecvenței, dacă gradul de apariție a unui cuvânt pe această listă, înmulțit cu frecvența acestuia va fi egal cu o constantă. Ecuația pentru această relație este: k rxf = unde r este rangul de cuvânt, f este frecvența, iar k este constanta (Potter, 1988). Zipf ilustrează cu o analiză din Ulise de James Joyce. Zipf a constatat, apoi, că gradul de cuvânt înmulțit cu frecvența de cuvânt este egal cu o constantă, care este de aproximativ 26500. Legea nu este statistic perfectă, dar este foarte utilă pentru indexatori.

Analiza de referire

Un alt domeniu major de cercetare bibliometrică utilizează metode diferite de analiză a citării, cu scopul de a stabili relații între autori sau cu activitatea lor. Atunci când un autor citează un alt autor, o relație este stabilită. Analiza de referire folosește citate în lucrări academice pentru a stabili legături: dintre autori, între lucrări academice, între reviste, între domenii sau chiar între țări. Utilizarea citatelor dintr-un anumit document poate fi studiată. O utilizare foarte frecventă de analiză a citării este de a determina impactul unui singur autor pe un anumit domeniu de numărare - a număra de câte ori autorul a fost citat de către alții. Un dezavantaj posibil al acestei abordări este ca autorul să fie situat într-un context negativ.

Cuplarea co-citării

Co-citarea de cuplare este o metodă folosită pentru a stabili o similitudine între două documente analizate. În cazul în care documentele de A și B sunt ambele citate de C în scris, acestea sunt legate de un altul, chiar dacă acestea nu se citează în mod direct între ele. În cazul în care documentele A și B sunt ambele citate de multe alte lucrări, dobândesc o relație mai puternică.

Cuplarea bibliografică

Cuplarea bibliografică funcționează pe un principiu similar, dar într-un mod în care este imaginea simetrică a cuplajului de co-citare. Legăturile de cuplare bibliografică sunt atunci când două lucrări citează aceleași articole.

Aplicații web ale metodei bibliometrice

O zonă nouă creștere în metodele bibliometrice este în domeniul emergent din webmetric sau cybermetric cum este adesea numit. Webmetric poate fi definită ca utilizarea tehnicilor bibliometrice pentru a studia relația dintre site-uri diferite. Astfel de tehnici pot fi, de asemenea, folosite pentru a cartografia științific în domeniul cercetării bibliometrice tradiționale zonele de web care par a fi cele mai utile sau influente, în funcție de numărul de hyperlink-uri sunt la alte web-site-uri.

3. Metoda sondajelor

Sondajul este o metodă de cercetare nonexperimentală, descriptivă. Sondajele poate fi utile atunci când un cercetător dorește să colecteze date despre fenomene care nu pot fi observate direct (cum ar fi serviciile de formare, de bibliotecă). Sondajele sunt utilizate pe scară largă în în informare și în biblioteconomie și pentru a evalua atitudinile și caracteristicile de o gamă largă de subiecte, de la calitatea de utilizator până la o interfață cu utilizatorul . Într-un studiu, cercetătorii eșantionează o populație. Basha și Harter (1980) afirmă că o populație este orice set de persoane sau obiecte care deține cel puțin o caracteristică comună. Din moment ce populațiile pot fi destul de mari, cercetătorii folosesc întrebări directe pe numai un eșantion pentru o populație.

4.Abordarea istorică pentru cercetare

Procesul de învățare și de înțelegere de fond și de creștere face obiectul unui domeniu de studiu sau de profesie poate oferi introspecție în cultura organizațională, în tendințele actuale, precum și în posibilitățile de viitor. Metoda istorică de cercetare se aplică tuturor domeniilor de studiu, deoarece cuprinde: origini, creștere, teorii, personalități, criză etc. Variabilele cantitative și calitative pot fi folosite în colectarea de informații istorice. Odată ce este luată decizia de a efectua cercetări istorice, există măsuri care trebuie urmate pentru a obține un rezultat de încredere. Charles Busha și Șt. Harter (1980) formulează efectuarea cercetării istorice în șase pași:

1. recunoașterea problemei istorice sau identificarea unei necesități pentru anumite cunoștințe istorice;

2. colectarea de informații relevante despre această problemă sau subiect posibil;

3. formularea ipotezei care explică relațiile dintre factorii istorici;
4. colectarea riguroasă și verificarea autenticității informațiilor și a surselor sale;

5. selecția, organizarea și analiza probelor colectate;

6. înregistrarea de concluzii într-o narațiune semnificativă.

În știința informării, există o gamă largă de subiecte care pot fi luate în considerare pentru efectuarea cercetării istorice. De exemplu, un cercetător poate alege să răspundă la întrebări despre dezvoltarea școlii, a bibliotecii academice sau publice, creșterea de tehnologie și beneficiile / problemele pe care le aduce, dezvoltarea unor metode de conservare, personalități renumite din domeniu, statistici de bibliotecă sau geografice, demografice.

Există o varietate de locuri pentru a obține informații istorice. Sursele primare sunt cele mai căutate în domeniul cercetării istorice. Resurse primare sunt conturi de informații primare. Găsirea și evaluarea datelor primare istorice este un exercițiu în munca de detectiv. Aceasta implică logică, intuiție, perseverență, și bunul simț. Câteva exemple de documente primare sunt: jurnale personale, mărturii ale martorilor oculari ai evenimentelor, precum și istorii orale. Sursele secundare de informare sunt evidențele contabile, mărturii mediate ale persoanelor care au participat la un eveniment, analiza sociologică indirectă din textele literare. Resursele secundare pot fi foarte utile pentru un cercetător care poate extinde înțelegerea unui subiect și poate furniza informații bibliografice extinse. În orice tip de cercetare istorică, există probleme de luat în considerare. Trei principii se iau în considerare atunci când se realizează cercetarea istorică:

1. Luăm în considerare deviațiile de informații alături de cele deținute de istoricii înșiși:

a. Acest lucru este valabil, în special, pentru cercetarea calitativă. Să presupunem că scrisorile unor femei celebre și jurnalele sunt pertinente pentru întrebarea de cercetare privind mișcarea feministă, precum și cele care pot localiza exemple pertinente;

b. Faptele cantitative pot fi, de asemenea, părtinitoare în tipurile de date statistice colectate sau în modul în care această informație a fost interpretată de către cercetător;

2. Există mulți factori care pot contribui la conturarea episoadelor istorice;

3. Dovezile nu trebuie să fie examinate unilateral.

4. Analiza de conținut

Analiza este o tehnică de cercetare pentru descrierea obiectivă, sistematică și cantitativă a conținutului comunicațiilor. Analiza de conținut este un instrument de cercetare axat pe conținutul real intern și caracteristici ale mass media. Aceasta este folosită pentru a determina prezența anumitor cuvinte, concepte, teme, expresii, personaje în texte sau în seturi de texte și care cuantifică această prezență într-un mod obiectiv. Textele pot fi definite în sens larg ca fiind cărți, capitole de carte, eseuri, interviuri, discuții, titluri de ziare și articole, documente istorice, discursuri, conversații, publicitate, teatru, conversație informală sau orice apariție a limbii de comunicare. Ca să efectuăm o analiză de conținut pe un text, textul este defalcat, pe categorii de gestionat pe o varietate de nivele - cuvânt, sens cuvânt, frază, propoziție, sau temă - și apoi este examinat, utilizând metode de bază: analiza conceptuală sau analize relaționale. Rezultatele sunt apoi folosite pentru a face deducții despre mesajele din text (e), despre scriitor (i), despre public, despre cultura și despre timpul din care fac parte. De exemplu, analiza de conținut poate indica caracteristici pertinente, cum ar fi intențiile, distorsiunile, prejudecățile etc.. Analiza de conținut este și un produs al erei electronice.

Utilizarea analizei de conținut

Datorită faptului că analiza de conținut poate fi aplicată pentru a examina orice eveniment de comunicare înregistrat, analiza de conținut este utilizată în multe domenii, de la studii de marketing și mass media, la literatură și la retorică, la educație, etnografie și studii culturale, la studii de gen și probleme de vârstă, la sociologie și științe politice, la psihologie și științele cognitive, precum și alte domenii de cercetare. În plus, analiza de conținut reflectă o relație strânsă cu socio- și psiholingvistica și joacă un rol esențial în dezvoltarea inteligenței artificiale.

De exemplu:

În cazul unui text de teatru, se ia în considerație faptul că teatrul nu este numai un gen literar, ci este o artă a spectacolului și o practică scenică. Atunci, profesorul ia în calcul determinările, structurile și modurile de funcționare proprii discursului teatral, ca și procedeele specifice limbajului dramatic. Lectura metodică trimite la studierea ordinii de intrare în scenă a personajelor, a raportului de forțe, a dinamicii jocului, a repartiției spațiilor afective și intonative pe cuvânt, a unor situații diverse de enunțare și a unor forme de dialog, a distribuirii și înlănțuirii replicilor, a destinației multiple a cuvântului teatral, a prezenței și a funcției personajelor mute (Octavia Costea, Didactica lecturii – o abordare funcțională, 2006).

Tipuri de analize de conținut

Există două categorii generale de analiză de conținut: analiza conceptuală și analiza relațională. Analiza conceptuală poate fi considerată ca stabilirea existenței și frecvența de concepte într-un text. Analiza relațională se bazează pe analiza conceptuală prin examinarea relațiilor dintre concepte într-un text.

Analiza conceptuală

În analiza conceptuală, un concept este ales pentru examinare și numărul de apariții sale în textul înregistrat. Pentru a limita subiectivitatea în definiții ale unor noțiuni, sunt utilizate dicționare de specialitate.

Ca și în cele mai multe alte metode de cercetare, analiza conceptuală începe cu identificarea întrebări de cercetare și alegerea textului sau a extrasului de text. Odată ales, textul trebuie să fie codificat în categorii de conținut de gestionat. Procesul de decodare este de fapt o reducere selectivă, care este ideea centrală în analiza de conținut. Prin descompunerea conținutului materialelor în unități semnificative și pertinente de informații -anumite caracteristici ale mesajului pot fi analizate și interpretate.

Întrebarea de cercetare ar putea implica examinarea numărului de cuvinte pozitive folosite pentru a descrie un argument, spre deosebire de numărul de cuvinte negative folosit pentru a descrie o stare de curent sau respingerea argument.

Cercetătorul ar fi interesat nu numai de cuantificarea aceste cuvinte, dar și de examinarea modului în care sunt legate, care este o funcție de analiză relațională. În analiza conceptuală, cercetătorul vrea să examineze prezența întrebării de cercetare, adică dacă există o prezență mai puternică de cuvinte pozitive sau negative utilizate, de exemplu, cu privire la un argument specific sau argumentele respective.

Analiza relațională

Așa cum s-a menționat mai sus, analiza se bazează pe o analiză relațională conceptuală prin examinarea relațiilor dintre conceptele într-un text. Pentru analiza relațională, este important să decidem ce tip de concept (e) va fi / vor fi explorate în analiză. Există mai multe tehnici de analiză relaționale și cercetătorii pot să conceapă procedurile proprii ale acestora în funcție de natura proiectului lor. Procesul de analiză relațională a atins un grad ridicat de automatizare pe calculator, dar, la fel ca majoritatea formelor de cercetare, sunt consumatoare de timp.

Probleme de fiabilitate și de valabilitate

Fiabilitatea unui studiu de analiză de conținut se referă la stabilitatea sa sau la tendința de programare în mod consecvent, la re-codarea acelorași date, în același mod, pe o perioadă de timp; reproductibilitatea sau tendința unui grup de programatori de a clasifica categoriile în același fel; acuratețea sau măsura în care clasificarea unui text corespunde unui standard sau normă statistic.

Problema majoră de cercetare a analizei conceptuale este natura atacabilă a concluziilor obținute din procedurile inferențiale. Întrebarea constă în ce nivel de implicare este admisibil, adică concluziile rezultă din date sau sunt explicabile datorită unor alte fenomene?

5. Analiza de discurs

Analiza discursului poate fi caracterizată ca o modalitate de abordare și de gândire despre o problemă. În acest sens, analiza discursului nu este nici o calitate, nici o metodă de cercetare cantitativă, ci un mod de a contesta ipotezele de bază a metodelor de cercetare cantitative și calitative. Analiza discursului nu oferă un răspuns concret la probleme bazate pe cercetare științifică, dar permite accesul la ipotezele ontologice și epistemologice din spatele unui proiect, unei declarații, unei metode de cercetare sau unui sistem de clasificare. Cu alte cuvinte, analiza discursului permite să se dezvăluie motivații ascunse din spatele unui text sau din spatele alegerii unei anumite metode de cercetare de a interpreta acest text. Analiza sau critica discursului este o lectură deconstructivistă și de interpretare a unei probleme sau a textului. Teoriile postmoderne conceptualizează fiecare interpretare a realității și, prin urmare, realitatea însăși ca un text. Fiecare text este condiționat și înscris în cadrul unui discurs. Analiza discursului ne permite să înțelegem condițiile din spatele unei anumite probleme și să ne dăm seama că esența acestei probleme și rezoluția sa se află în ipotezele sale. Analiza discursului vizează o imagine globală a problemei și pe noi înșine în legătură cu această problemă. Analiza discursului este menit să ofere o mai mare conștientizare a motivațiilor ascunse și subiectul înscris, prin urmare, ne permite să rezolvăm probleme concrete nu și prin oferirea de răspunsuri fără echivoc, ci prin întrebări ontologice și epistemologice.

Analiza discursului este, în general, percepută ca produs al perioadei postmoderne. Teoriile postmoderne nu oferă o vedere deosebită a lumii, nu există o imagine adevărată sau o interpretare a lumii. Cu alte cuvinte, perioada postmodernă se deosebește de alte perioade (Renaștere, Iluminism, modernism, etc.), în convingerea că nu există niciun sens, că lumea este în mod inerent fragmentată și eterogenă și că orice sens al sistemului de luare sau convingeri este simpla interpretare subiectivă. Teoriile postmoderne, prin urmare, oferă numeroase lecturi care vizează "deconstruirea" de concepte, de convingeri-sisteme sau, în general, valorile sociale și ipoteze. Unele dintre teoriile cele mai frecvent utilizate sunt cele de Jacques Derrida (termenul de deconstrucție), Michel Foucault, Julia Kristeva, Jean-François Lyotard și Fredric Jameson

Atunci când se realizează evaluarea critică a unui proiect de cercetare sau a unui text, aceasta nu se limitează la teorii postmoderne.

Utilizarea analizei discursului

Analiza discursului este aplicarea gândirii critice la situații sociale și dezvăluirea politicii dominante din cadrul social, precum și interpretări ale lumii, sisteme de convingeri etc. Analiza discursului poate fi aplicată la orice text care conține o varietate de probleme sau de situații. Deoarece analiza discursului este, în esență, o interpretare și o deconstrucție prin lectură, nu există orientări specifice de urmat. Se face uz de teoriile lui Jacques Derrida, Michel Foucault, Julia Kristeva, Fredric Jameson sau altor gânditori critici și postmoderni.

Scopul analizei discursului nu este de a oferi răspunsuri precise, ci de a extinde orizonturile noastre personale și motivațiile.

Analiza discursului se concentrează pe existența și mesajul acestor texte localizate într-un context istoric și social, de exemplu, puterea imaginilor. Analiza discursului vizează și dezvăluie motivația și politica implicată în argumentația în favoarea sau împotriva unei metode de cercetare specifice, declarație, sau valoarea. Rezultatul concret este de sensibilizare pentru a calitățile și deficiențele din fiecare discurs și crearea de premise pentru o dezbatere informată. Deși această dezbatere nu va fi soluționată, permite corectarea caracterului subiectiv și includerea aspectelor periferice în cadrul dezbaterii și al analizei de discurs.

Tipuri de analiză a discursului

Există numeroase tipuri sau teorii de analiza discursului:

Jacques Derrida – deconstrucția;

Michel Foucault - genealogie și critică socială și analiza utilizări ale discursului de a exercita puterea: cum ar fi analiza a modului în care cunoașterea este creată în societățile noastre, cu ce scop sau efect;

Fredric Jameson - analiza marxistă;

Julia Kristeva - postmodernismul în sine oferă un alt demers interesant de lectură cu privire la discursul dominant al timpului nostru.
Probleme de fiabilitate și de valabilitate

Analiza discursului sau critica rămâne întotdeauna o chestiune de interpretare. Deoarece nu există date certe furnizate prin analiza discursului, fiabilitatea și validitatea de cercetare, constatările depind de forța și de logica argumentelor cuiva. Chiar și cele mai bune argumente construite fac obiectul de lectură deconstructivistă, proprii și de contra-interpretări. Valabilitatea analizei critice este, prin urmare, în funcție de calitatea retoricii. În ciuda acestui fapt, argumentele bine întemeiate rămân autoritare de-a lungul timpului și au aplicații concrete.

Avantaje și dezavantaje

Analiza discursului și a gândirii critice este aplicabilă la fiecare situație și la fiecare subiect. Noua perspectivă furnizată de analiza discursului permite dezvoltarea personală și un nivel ridicat de împlinire creatoare. Analiza discursului poate duce la schimbări fundamentale în practicile unei instituții, a unei profesii și a societății în ansamblu. Cu toate acestea, analiza discursului nu oferă răspunsuri definitive; este o perspectivă / sunt cunoștințe bazate pe dezbatere continuă și argumentare.

6. Analiza structurală

Structuralismul, din care derivă analiza structurală, este principiul metodologic potrivit căruia cultura umană este formată din sisteme în care o schimbare în orice element produce schimbări în celelalte.

Patru tipuri de bază ale activității teoretice sau critice sunt considerate ca structuraliste:

utilizarea unui limbaj ca un model structural;

căutare pentru funcții universale sau acțiuni în texte;

explicația modului în care sensul este posibil;

negarea post-structuralistă a sensului obiectiv.

În domeniul literaturii, în care structuralismul și post-structuralismul au câștigat o importanță deosebită, structuralismul încearcă să explice structurile care stau la baza textelor literare, fie în termeni de o gramatică modelată pe cea a limbii, fie în termeni de principiu. Ferdinand de Saussure consideră că sensul fiecare cuvânt depinde de locul său în sistemul total de limbă.

Teoreticianul francez Roland Barthes extinde această definiție și caracterizează structuralismul în ceea ce privește activitatea sa de reconstituire a unui obiect, în așa fel încât să se manifeste normele de funcționare (funcțiile) ale acestui obiect. Structura este, prin urmare, de fapt, un simulacru al obiectului, dar este un simulacru direcționat, interesat, din moment ce obiectul imitat face să apară ceva care a rămas invizibil sau, în cazul în care o preferă, în obiect natural neinteligibil.

Pentru Jean-Marie Benoist, o analiză este structurală, dacă și numai dacă, acesta afișează conținutul ca un model, și anume, dacă se poate izola un set de elemente formale și relațiile în termeni de care este posibil să se susțină fără să intre pe semnificația conținutului de date. Cu alte cuvinte, structuralismul nu este în cauză cu privire la conținutul unui text sau orice alt tip de sistem, ci mai degrabă, analizează și explorează structurile care stau la baza textului sau a sistemului care fac posibil conținutul. Unul din principiile de bază ale structuralismului este că forma definește conținutul ("forma este conținut"). Asta este, că structura de bază a unui text sau a unui sistem, care prezintă și organizează conținutul, determină natura acestui conținut, precum și mesajul său sau comunicat informații. Astfel, analizează modul în care structuralismul sensul este posibil și modul în care aceasta este transmisă - indiferent de sensul real.

Potrivit lui Claude Levy-Strauss, precum și altor gânditori structuraliști în lingvistică, în antropologie, în psihologie, în biologie etc., mintea umană este structurată să funcționeze în anumite moduri care determină modul în care gândim și acționăm, indiferent de disciplina în care activăm, cultura în care trăim sau limba pe care o vorbim. Acesta consideră că există în om o componentă înnăscută, genetic transmisă și că mecanismul stabilit care acționează ca o forță de structurare este una dintre premisele de bază ale structuralismului. Deși acest punct de vedere este departe de a ajunge la un consens între gânditorii structuraliști, acesta conduce la ideea că nu există structuri permanente în mintea noastră, care determină cine suntem și ce putem fi. În acest sens, acest punct de vedere al structuralismului este bazat pe aplicarea principiilor structuraliste ale minții umane.

Ca și analiza de discurs sau analiza critică, analiza structurală (care poate fi considerată și ca parte a analizei discursului) poate fi aplicată la orice disciplină. Ceea ce diferă analiza discursului de structuralism este cerința sa științifică de a se concentra pe structurile de bază în loc de conținut. Prin această concentrare, structuralismul pretinde că păstrează un anumit nivel de obiectivitate în analiza sa.

Structuralismul s-a transformat în post-structuralism și mulți dintre gânditorii care au fost considerați anterior structuraliști sunt acum post-structuraliști. Acesta este cazul lui Michel Foucault, Derrida, Barthes, și Lacan și a altora. Trebuie remarcat faptul că analiza structurală joacă un rol important în domeniul ingineriei și chimiei și în alte științe de bază, precum economia politică, economia socială. În timp ce principiile sunt aceleași, analiza structurală din aceste domenii este, probabil, cu mai puține controverse, iar termenul de structuralism se aplică în mod variat în științele umaniste și în științele sociale.

Avantaje și dezavantaje

Analiza structurală poate fi folosită pentru a studia orice tip de sistem, text sau material Deși are conotații diferite, metodele de analiză structurale ar putea fi diferite la fiecare disciplină. Premisele de bază, cu toate acestea, sunt aceleași. Ca și în cazul celorlalte metode de cercetare, valabilitatea concluziilor obținute prin analiza structurală depinde de calitatea și de rigoarea studiului. În științele sociale, valabilitatea analizei structurale poate conferi cercetării un caracter cuantificabil și verificabil; deși acest lucru poate fi și în cazul științelor umaniste, construcția de argumentație ar putea avea o mai mare importanță. Avantajul major al analizei structurale este că permite o conștientizare a structurilor de suport și arată limitarea lor și natura condiționată a acestora. Cu toate acestea, aceasta nu permite o analiză a conținutului. Un alt dezavantaj este faptul că structurile de căutare pentru partea finală (în special, în psihologie și în antropologie) pot sufoca inovarea și evidențierea valorilor adăugate. Nu mai vorbim de caracterul său limitat cu privire la psihologia umană și la interacțiune.

7. Alte metode de investigare

7.1. Practica de observare participantă presupune o apreciere nouă a cotidianului, sparge iluzia etnocentristă și tinde să ofere o măsură echilibrată percepției noastre și a limitelor sale . Pentru a deveni fiabilă, practica observației participante este însoțită de note și de înregistrări, decodate în contextul real faptic, ținându-se seama de elementele paralingvistice.

7.2. Intervievarea: înregistrarea, consemnarea

Analizele calitative, realizate prin interviuri sau dezbateri, au rolul confirmării ipotezelor de plecare;

7.3 Chestionarea

Chestionarele aduc, de asemenea, confirmări sau infirmări în analizele calitative care, în cazul nostru, urmăresc:

relații structurale simetrice (între participanți cu același statut) sau asimetrice (între participanți cu statut diferit);

relații categoriale (care țin seama de funcțiile participanților, de vârstă sau de sex);

relații personale observate în context;