Moarte in Afganistan

(Omul din Kabul)

Capitolul I.

Cei doi cărăuși care tocmai se pregăteau să pună încărcătura mai înaltă de trei ori decât ei pe parapetul podului, ce trecea peste, albia unui râu acum secat, se uitară curioși la albul ce alerga spre bariera postului pakistanez de grăniceri, aflat la o sută de metri mai departe. Cu fața congestionată și cu sufletul la gură, părea adus de spate din cauza burții, iar sandalele pocneau cu stângăcie pe asfalt. Era un bărbat în puterea vârstei, îmbrăcat într-un costum gri, fără cravată. De regulă, bărbații care treceau granița pe jos erau mult mai tineri și nu se grăbeau deloc fiindcă aveau tot timpul.

Puțin mai departe de pod, un subofițer afgan, ce stătea de pază într-un foișor, îl urmărea și el cu privirea pe acel alb. La urma urmei, nimic nu interzicea să străbați în fugă fâșia de frontieră dintre Afganistan și Pakistan. Dacă omul nu s-ar prezenta la controlul pașapoartelor, s-ar auzi strigăte, ar fi urmărit. Soarele asfințea peste Pasul Khaybar, scăldând munții într-o ciudată lumină movulie. În față, pe un vârf de munte ca o fantomă chinezească, se înălța un imens fort pakistanez, ce data de pe vremea armatelor din India. Vreo douăsprezece autobaze și camioane staționau în fața ultimei benzinării afgane, pregătite să plece La Kabul și la Djalalabad.

În partea afgană, drumul șerpuia pe un platou deșertic. Părând înghițit de o barieră de stânci imensă și plină de hârtoape. Începând de la graniță, serpentinele din Pasul Khaybar care coborau spre câmpia din Peshawar erau invizibile.

Soldatul pakistanez în uniformă gri-fier, specifică celor din „Khaybar Rifles”1, asculta exaltat muzica religioasă, ce urla în megafonul de la postul de grăniceri, în clipa în care îl văzu pe străin îndreptându-se în fugă spre el. Acesta ajunse în dreptul barierei, exact înainte de micuța fâșie de frontieră pakistaneză și încetini. De-abia respira, fruntea era acoperită de sudoare, iar mâinile îi tremurau. Străinul se întoarse. Trei bărbați veneau spre el cu pași lenți. Erau afgani, îmbrăcați în niște pantaloni bufanți și tunici fără formă. Doi dintre ei aveau puștile puse de-a curmezișul la piept. Fețele lor mustăcioase nu exprimau nimic. Văzând că se apropie, străinul părea și mai îngrozit. Se postă în fața soldatului pakistanez.

— Help me2, zise el implorându-l, help me!

Soldatul din „Khaybar Rifles” își zise că omulețul acesta făcuse abuz de hașișul afgan însă teroarea care îi schimonosea chipul nu venea decât dintr-o teamă viscerală. Trebuia să se poarte politicos cu străinii. Surâzând, îi arătă cu mâna întinsă cafeneaua și clădirile de la granița pakistaneză, făcându-i semn să treacă.

— Welcome, îi ură el.

Doar atâta engleză știa el. Cei trei afgani se aflau acum la câțiva metri. Străinul îl imploră din nou:

— Help me, help me…

Pakistanezul clătină din cap cu înțelegere, apoi se cufundă iarăși în muzica lui.

Donald Mac Millan slobozi un mârâit gâtuit. Frica îl sufoca. Nu va ajunge în vecii vecilor la Peshawar. Cei trei urmăritori așteptau la câțiva metri de el, sub pancarta cu inscripția: „Bun venit în Pakistan”. Erau „paștu”, membri ai unui trib ce trăia la granița dintre Pakistan și Afganistan. Ei nici nu aveau nevoie de pașaport ca să treacă frontiera. Când vameșul afgan îi explicase lui Mac Millan că nu avea voie să treacă granița cu mașina, australianul înțelese imediat că nu va scăpa de ei. De la Djalalabad. Unde își dăduse seama că este urmărit, reușise să țină Mercedesul la distanță. Însă. Fusese nevoit să-și lase Fordul la vama afgană.

Acum mergea pe jos și nu avea nici o armă. Iar Peshawar se afla la optzeci de kilometri. De întors, nici nu se punea problema. Prin părțile acestea, membrii paștu făceau ce voiau.

Singura lui șansă era să se depărteze de ei, căci și aceștia mergeau acum tot pe jos.

Brusc, el începu. Să alerge, trecând prin fața barului-restaurant, jegos și cu terasa plină de tineri hippie. Un bișnițar care agita un teanc gros de rupii îl prinse de mânecă și zise cu glas pițigăiat:

— Nine raupiahs for one dollar, Sir, good money3.

La banca din lemn, care se găsea la trei metri de acolo, schimbau doar șase rupii. Donald Mac Millan se smulse și trase o înjurătură. Taxiurile erau prea departe.

Deodată, zărind în stânga clădirea vămii, minusculă și sordidă, îi veni o idee. Se îndreptă într-acolo și intră. Vreo doisprezece hippies stăteau la coadă. Donald li se alătură. Aici se simțea puțin mai în siguranță. Apoi se întoarse și îi văzu pe cei trei urmăritori intrând calmi și liniștiți pe ușă.

Aici nu aveau curaj să-i facă nimic rău. Dar era sigur că l-ar fi ucis de îndată ce ar fi plecat mai departe, pe drumul pustiu, păzit din loc în loc de forturile construite chiar pe pilonii din bazalt.

Donald Mac Millan se blestema în gând că fusese extrem de imprudent când telefonase la Kabul. Ar fi trebuit să-și închipuie că oamenii din Masounillate Midi4 își cunoșteau foarte bine meseria. Încerca din răsputeri să-și înfrângă teama, să pară mai curajos. Se uită în jurul lui. Un hippie blond cu părul zburlit, cu niște ochelari cu o ramă prăpădită din fier, agita un pașaport olandez. Trebuia să înțeleagă engleza. Aruncă o privire, ca să verifice dacă cei trei urmăritori îl vedeau. Apoi, se aplecă spre tânărul hippie și îi șopti:

— Vreți să câștigați douăzeci de dolari?