Modalități practice de inducere a stărilor modificate de conștiință

Modalități practice de inducere a stărilor modificate de conștiință

“Deoarece tu înveți despre “non-acțiune”, trebuie să-ți spun că nu are nici o importanță dacă faptele sunt adevărate sau nu. Pe un om obișnuit îl interesează dacă lucrurile sunt false sau adevărate, în timp ce pe un luptător nu îl interesează… Un luptător acționează în ambele ipostaze. Dacă lucrurile sunt adevărate, el acționează conform “acțiunii”. Dacă lucrurile nu sunt adevărate, el tot va acționa, dar conform “non-acțiunii”.

Carlos Castaneda

Meditație simplă de expansiune și de contracție

Pentru a percepe în mod direct caracterul subiectiv al spațiului și timpului se poate realiza o meditație de expansiune și contracție a conștiinței.

Ne așezăm pe pat sau la sol și timp de 10 minute minim, în fiecare dimineață sau în fiecare seară, vizualizăm ferm și clar, închizând ochii, cum corpul nostru vital, energetic crește și se dilată din ce în ce mai mult. Îl facem astfel să crescă cât mai mult posibil conștientizând că energia care ne permite această dilatare a sa provine din MACROCOSMOS și este profund benefică și continuăm să ne expansionăm astfel până când corpul ajunge să atingă tavanul camerei, sau dacă facem exercițiul în aer liber, cerul de deasupra noastră. Ne vom familiariza gradat cu această senzație vitalizantă și euforică timp de două-trei zile și vom remarca totodată o extraordinar de clară senzație de liniștire la nivelul întregului corp.

Atunci când vom fi obișnuiți pe deplin cu această nouă senzație vitalizantă și euforică, vom vizualiza corpul dilatându-se dincolo de limitele camerei sau ale cerului umplând întreaga planetă spre a o îngloba. Astfel, corpul nostru subtil va deveni la fel de mare cât casa. Vom vedea în continuare cum expansiunea se realizează gradat până ce devenim cât orașul, țara, apoi cât planeta PĂMÂNT. Vom simți atunci foarte clar camera în care ne aflăm apoi casa, orașul, țara și planeta PĂMÂNT pe care ne găsim, ca aflându-se succesiv în interiorul corpului nostru expansionat (dilatat). Continuăm deci expansiunea, cuprinzând gradat împrejurimile casei și atunci vom simți casa în interiorul corpului nostru. Apoi, continuăm gradat expansiunea cu mult în afara planetei și urmărim să cuprindem prin expansiune tot sistemul solar. În final vom umple cu corpul nostru subtil expansionat tot sistemul solar, simțind pregnant Soarele, Luna și toate celelalte planete, mișcându-se în interiorul corpului nostru astfel dilatat.

Acest proces de dilatare subtilă a ființei noastre se va realiza cu consecvență o perioadă de 7 zile și, după aceea, va fi repetat cu consecvență. În sens invers pe o altă perioadă de 7 zile.

Acum ne așezăm pe pat sau pe sol și urmărim să simțim cum corpul ni se contractă și se micșorează, devenind din ce în ce mai mic, atît de mic încât, la un moment dat, el nu mai este decât un atom aflat în regiunea inimii noastre. Simțim după aceea în continuare cum acest atom contractat, care este corpul nostru subtil, devine apoi atât de mic încât el sfârșește prin a dispare în ceva unic și etern care se află în noi.

La capătul celor șapte zile de practică consecventă a acestei tehnici simple, de contracție a corpului subtil, vom realiza că putem deveni din punct de vedere subtil atât de mici, încât aproape că nici măcar nu vom mai putea să ne localizăm.

Vom conștientiza astfel din plin faptul că prin dilatare putem fi la fel de nelimitați ca sistemul solar și ne vom simți capabili să “îmbrățișăm” tot ceea ce ne înconjoară, sau vom remarca faptul că prin contracție putem să devenim la fel de minusculi și invizibili precum un infim atom. Vom realiza deci antrenamentul mișcărilor de expansiune și de contracție, fiecare pe câte o perioadă de 7 zile, respectând cu rigurozitate toate etapele descrise. Dacă vom exersa această tehnică timp de 5-10 minute pe zi pe o durată de 14 zile, efectele pozitive ce vor apare vor fi: o senzație mărită de bunăstare interioară, o stare oceanică și nuanțată de fericire. Totodată, ne vom simți ușori, imponderabili, profund centrați și mult mai echilibrați. În fazele superioare de realizare a acestei tehnici, ființa umană poate atinge starea extatică de conștiință cosmică (numită în Yoga SAMADHI).

Activare cerebrală

RESPIRAȚIA PĂTRATĂ

Urmărește să modifice activitatea creierului prin intermediul respirației. Este contraindicat persoanelor hipertensive.

Inspirăm timp de 8 secunde.

Realizăm o retenție pe plin de 8 secunde.

Expirăm timp de 8 secunde.

Realizăm o retenție pe vid de 8 secunde.

Păstrăm acest ritm minim 15 minute. Ne vom simți mult mai relaxați și mai calmi, mintea se liniștește iar starea pregnantă devine cea de echilibru interior.

ACTIVAREA CREIERULUI PRIN AUDIȚIA ALTERNATIVĂ

Prezentăm în continuare o metodă practică de amplificare a forței mentale, metodă folosită de psihologul Lozanov cu un succes deosebit în ședințele de învățare rapidă.

Considerații teoretice

Celulele cerebrale sunt locul unor pulsații electrice. De obicei oscilațiile celulelor nu sunt sincrone. Analizând extremitatea celulelor nervoase situate pe scoarța cerebrală, observăm că datorită faptului că oscilațiile lor nu sunt simultane avem un mozaic de poli pozitivi și negativi ce tind să se echilibreze. Tensiunea neuro-electrică superficială este deci foarte slabă.

Se știe că există ”crize de sincronizare” cerebrală: grupe mai mici sau mai mari de celule nervoase ajung să oscileze simultan. EEG detectează atunci veritabile ”furtuni electrice” pe suprafața creierului. Acestea sunt prezente în general în crizele de epilepsie. Chiar și stările de mânie sau enervare fac parte din aceeași categorie. Acestea sunt fenomene în timpul cărora se produc sincronizații nervoase și drept consecință mai multe grupe de mușchi se contractă în același timp.

În toate fenomenele din această clasă, o zonă mai mică sau mai mare a scoarței cerebrale are aceeași polaritate în același moment; extremitățile corespondente, mușchii și organele de simț fiind de polarități opuse.

Oscilația am putea spune că se realizează deci în planul longitudinal al ființei vii – la om dinspre cap spre organe și mușchi. Vom numi această sincronizare patologică ”SINCRONIZAREA LONGITUDINALĂ”. Asemenea crize pot fi probate experimental la șoareci și la unele persoane predispuse la epilepsie, prin străfulgerări luminoase intermitente și simultane, cu anumite frecvențe.

Dacă în loc să realizăm aceste excitări senzoriale simultane le vom realiza alternativ la dreapta și la stânga, atunci vom creea sincronizări între anumite grupe de neuroni. Dar atunci cele două emisfere în loc să fie de aceeași polaritate vor fi de polarități opuse. În acest caz oscilația se va produce între emisfera stângă și cea dreaptă în loc să se realizeze între scoarță și mușchi. Sincronizarea va fi deci transversală. În plus, la anumite ritmuri alternative se va produce o rezonanță cu timpii de oscilație proprii creierului, ceea ce va mări eficiența acțiunii de polarizare.

În funcționarea normală oscilația celulelor nervoase eate nesincronizată. Rezultanta este foarte slabă, iar repartiția medie a polarităților este omogenă.

În funcționarea epileptică avem oscilații sincronizate de aceeași polaritate pe ambele emisfere și deci forța se consumă în mâini.

În funcționarea inițiatică avem oscilații sincronizate de polaritate opusă pe cele două emisfere; în acest caz forța e acumulată în creier și declanșează stări de supraconștiință.

În timpul sincronizării transversale supratensiunea neuroelectrică rezultată în urma acestei sincronizări rămâne în ”organul conștienței”, unde poate fi folosită în toate scopurile benefice dorite.

Energia în loc să fie proiectată spre mușchi se focalizează în creier. Această energie de sincronizare se formează pe transversala auditivă, dar se difuzează în tot creierul provocând o stare de supraluciditate. Este însă necesar ca persoana să se abandoneze ritmului alternativ al sunetului, evitând să impună creierului să funcționeze conform obișnuințelor sale, ceea ce nu ar putea decât să distrugă sincronizarea care se amorsează. La sfârșitul ședinței avem la dispoziție o energie suplimentară care se poate dirija către o idee benefică. Fixându-ne gândurile de exemplu asupra unei probleme pe care o avem de rezolvat, supratensiunea neuro-electrică ce a avut timp să se formeze în acea perioadă de abandon față de semnalul alternativ, e proiectată în mecanismul cerebral responsabil pentru căutarea soluției.

Aparatul a fost folosit cu succes în diferite situații:
1) ameliorarea somnului – aparatul funționând o oră după culcare;
2) în timpul muncii – în special intelectuală;
3) îmbunătățirea stării psihice;
4) ajută la orientarea ființei către sensul profund al existenței sale;
5) dezvoltarea clarviziunii;
6) pregătirea la examene – pentru studenți, învățare rapidă;
7) amplificarea simțului artistic.

Efectele resimțite: relaxare, vid mental, euforie, optimizarea gândirii, luminozitatea mărită a imaginilor mentale, modificări spațio-temporale, alternanța gândurilor complementare legate de cele două emisfere, viziuni spirituale.

Desfășurarea ședinței : – Durata: 30-60 min.
– Se realizează în prealabil o relaxare.
– Intesitatea sunetului – maxim posibilă, rămânând totuși suportabilă.
-Rapiditatea alternanțelor se reglează la un ritm agreabil ce favorizează fie starea de vid mental, fie capacitatea de focalizare; acest ritm este cel ce trezește capacitățile psihice și declanșează experiențele superioare.

Încetinirea metabolismului

Vom prezenta în continuare o tehnică ce poate duce cu ușurință la trezirea capacităților paranormale. Un principiu fundamental în ceea ce privește antrenamentul în dezvoltarea capacităților PSI îl reprezintă atenția îndreptată asupra fenomenelor limită. De exemplu, atenția focalizată asupra sunetelor intrinseci ale urechii, acele așa-zise țiuituri, ne deschide către claraudiție, iar atenția focalizată asupra luminii intrinseci a ochiului, fosfene, ne deschide către clarviziune. Momentul de trecere dintre veghe și vis este de asemenea important, fiind și el un moment limită.

Experiența ce o vom descrie în continuare oferă, pe lângă efectele fiziologice de încetinire a metabolismului o trăire cu un caracter profund spiritual, și anume conștientizarea unei stări de tranziție între viață și moarte. Ea are deci un caracter excepțional, putând fi comparată cu o veritabilă inițiere (din latinescul INITIO – întoarcere la origine sau la unitate). Adesea ritualurile inițiatice sugerau moartea – o moarte a personalității egotice limitate – și învierea, renașterea într-o altă stare, corespunzând deci unei translații a nivelului de conștiință a adeptului. Găsim în astfel de ritualuri inițiatice gestul crucificării. Dar acest gest, forțează ființa să intre într-o stare de hibernare artificială.

Intinderea la maximum a cutiei toracice, ca și cum ne-am afla într-o continuă retenție a suflului respirator pe plin, aplatizearea diafragmei care face procesul expirației foarte dificil vor conduce în câteva ore la o stare de asfixiere ce va genera aproape spontan satrea de dedublare în planurile subtile.

Printre alte gesturi rituale ce simbolizează moartea mai amintim și spânzurarea de picioare reprezentată în Lama 12 din TAROT, care amplifică posibilitatea ieșirii corpurilor subtile din corpul fizic, prin zona din creștetul capului (ce corespunde în anatomia subtilă lui Shahashrara) ceea ce furnizează detașarea și eliberarea de planul fizic și lumea terestră.

În unele tradiții presiunea asupra zonei gâtului, mai precis asupra carotidei conferă stări de extaz dar pentru neinițiați această practică poate cauza chiar moartea.

Vom face în continuare câteva considerații de natură terapeutică cu privire la starea de încetinire a metabolismului.

Există la toate organismele vii o posibilitate de adaptare la asfixiere care este evidentă, cum fi cazul balenei care plonjează în adâncuri. Ea se manifestă printr-o încetinire și o slăbire a activităii cardiace. Pe de altă parte există posibilitatea de diminuare a respirației țesuturilor, adică a arderilor și deci a vieții interne a celulelor. Acest fenomen se observă foarte bine la marmotă. Fenomenul a putut fi reperat și la om și el stă la baza hibernării artificiale care este utilizată mai ales în chirurgie. Omul posedă deci, cele două facilități de adaptare:

pe de o parte cardiacă și circulatorie;

pe de altă parte, tisulară, ceea ce face explicabil științific faptul că, anumiți yoghini au putut intra în starea de moarte aparentă utilizând metode pe care urmează să le precizăm.

În acest scop, să căutăm câteva deducții care sunt totodată în perfectă corelație cu tehnicile yoghine îndreptate în acest sens. Dacă respirăm în așa fel încât să intre cât mai puțin oxigen la fiecare respirație, vom vedea că inima și țesuturile vor avea tendința să se adapteze, să lucreze mai puțin.

La prima vedere, o diminuare a cantității de oxigen ar face să apară din ce în ce mai puternic nevoia de a respira profund. Dar chiar și din punct de vedere teoretic, aceasta nu pare absolut necesar, deoarece setea de aer sau nevoia de a respira nu este conexă cu lipsa oxigenului absorbit ci cu a dioxidului de carbon dizolvat în sânge deci, dacă vom lua mai puțin oxigen la fiecare respirație, va fi mai puțin dioxid de carbon, deoarece aceasta rezultă prin combustia oxigenului. Prin urmare, în mod paradoxal, inspirând din ce în ce mai puțin oxigen vom exprima treptat o necesitate mai mică de a respira. Astfel viața “încetinește în noi.”

Propunem în continuare două experiențe, accesibile oricui dorește să resimtă în propria sa ființă efectele despre care am discutat mai sus:

În prima inspirăm adânc, apoi rămânem în apnee (retenție pe plin); vom resimți destul de rapid o senzație de sete de aer, nu din cauza lipsei oxigenului, ci așa cum spuneam datorită dioxidului de carbon ce se acumulează în sânge.

În a doua experiență, din contră, inspirăm foarte puțin la fiecare inspirație, ceea ce provoacă o sete de aer care trebuie să rămână totuși la limita suportabilului și de intensitate constantă. Prin acest procedeu ne obligăm organismul să se adapteze treptat la starea de viață încetinită, deoarece d.p.d.v. fiziologic sângele nostru va conține mai puțin CO2, și asfel nevoia de a respira va rămâne foarte scăzută.

Ritmurile fără retenție

Cele două experiențe, precum și un studiu mai aprofundat al teoriei ne permit să facem o alegere între grupele de ritmuri respiratorii și să-l experimentăm pe acela care pare cel mai potrivit pentru a permite declanșarea experienței vieții încetinite, lăsând însă un ușor spațiu larg, în cadrul acestei grupe adaptării individuale.

În concluzie, pentru ca setea de aer să nu crească este necesar ca CO2 din sânge să nu mai crească și, în consecință, cantitatea de CO2 eliminat să fie în raport normal unitar sau superior față de cantitatea de oxigen inhalată. Doar asfel CO2 nu se acumulează excesiv în sânge pentru a provoca acea sezație insuportabilă de sete de aer.

Deci, pentru a obține starea de viață încetinită (hibernare), trebuie să eliminăm toate ritmurile respiratorii care includ retenția.

Acestea din urmă sunt, totuși, ritmurile întâlnite cel mai adesea în ritmurile respiratorii din tradiția yoghină sau sufită. Aceasta arată că starea de hibernare este o experiență ceva mai deosebită în viața yoghinului, dar care poate fi asemănată cu stare de meditație în care spontan respirația se oprește pe perioade lungi de timp, oprire numită KEVALAKUMBHAKA, după ce devine foarte superficială. Această stare ce survine în meditațiile profunde este o consecință a liniștirii minții. În experiența realizată, noi pornim invers: controlând și liniștind respirația, noi ajungem să controlăm și să liniștim mintea.

Să precizăm acum, pentru ce trebuie să eliminăm ritmurile care includ retenția: când inhalăm oxigen într-o respirație lentă dar profundă, și apoi ne reținem respirația, CO2 care se va forma se va acumula atât în plămâni cât și în sânge. Cantitatea produsă în unitate de timp este, fără îndoială, inferioară celei care apare în cursul unei respirații normale; dar totalul de CO2 existent în sângele circulat devine cu rapiditate superior normalului deoarece nu se mai elimină. Deci, în cursul ritmului respirator cu retenție de lungă durată setea de aer nu se diminuează. Noi pierdem astfel treptat beneficiul acestui aport inițial de oxigen și nu putem declanșa ciclul respirator care este cheia punerii organismului în starea de hibernare. Urmărim ca diminuarea respirației să provoace o încetinire a vieții organice, antrenând diminuarea setei de aer de unde rezultă o nouă diminuare a inspirației.

La polul opus ar fi un ritm care teoretic să permită eliminare unei cantiăți de CO2 mai mare proporțional decât cantitatea de CO2 inhalată; adică un ritm care să provoace o mărire a raportului respirator CO2 eliminat/O2 inhalat prin propria sa influență, excluzând variațiile produse de alimentație sau de temperatura exterioară. Va rezulta o diminuare treptată a setei de aer. În plus, dacă și cantintatea de O2 inhalată ar putea fi diminuată în același timp, organismul ar fi în mod necesar condus la stare de hibernare. Ori, prima parte a acestei experiențe este realizabilă și clasică, este experiența hiperventilației sau hiperpneei. Ea constă în respirații foarte rapide și foarte profunde (Bastrika), în care expirația se realizează brusc și rapid prin contacția abdomenului și ridicarea diafragmei survine apoi de la sine. Elementul dinamic, motor este deci expirația. Se realizează astfel 60-100 respirații pe minut. Acest model respirator duce la o mare eliminare a CO2 în raport cu O2 absorbit. El este realizat de noi spontan atunci când ne pregătim să ne ținem respirația mai mult timp, dacă, de exemplu, vrem să ne scufundăm. Organismul este deci privat de CO2 (Nu trebuie totuși împinsă prea departe această experiență care poate conduce la amețeli, indispoziții și chiar la criză de tetanie datorită variațiilor ph-ului sanguin). Să ne amintim că dacă ne reținem suflul după un exercițiu de hiperventilație putem să-l reținem mult mai mult ca de obicei datorită lipsei de CO2 care apăruse grație excesului de O2 acumulat. Această hiperventilație urmată de o retenție foarte lungă, este de altfel unul dintre procedeele utilizate în practica yoga pentru ridicarea energiei fundamentale Kundalini.

Remarcăm că hiperventilația nu poate duce totuși la o viață încetinită a țesuturilor deoarece ea provoacă o hiperoxigenare a sângelui care este însoțităde o activare a circulației sanguine, inima pulsând mai puternic și mai repede.

Vom combina aceste date diferite:

1) păstrăm un ritm respirator foarte rapid, fără retenție, dar, cu scopul de a diminua cantitatea de O2 inhalată;

2) vom da o amplitudine minimă mișcărilor respiratorii. Mișcările cutiei toracice și ale abdomenului devin astfel aproape imperceptibile și foarte rapide, dând impresia unei respirații pulsatile. La limită, ea pare a fi aproape doar un tremur al toracelui.

Ritmul fiind analog celui din cazul hiperventilației, nu va exista reținerea CO2 în organism, dar, din contră eliminarea acestuia rămâne de această dată superioară cantității de O2 inhalat. Asfel absorbția de O2 e din ce în ce mai redusă, ceea ce constrânge țesuturile să intre treptat în starea de hibernare (viață încetinită), fără a antrena totuși o suferință prin nevoia de a respira, deoarece avem din ce în ce mai puțin CO2 în sânge, din două motive:

1. amplificarea proceselor eliminatorii ca urmare ritmului rapid și 2. diminuarea producerii CO2 ca urmare a diminuării cantității de O2 absorbit.

O vom numi – așa cum a făcut-o și Kerneiz în cartea sa “YOGA OCCIDENTULUI” – “Respirație superficială”. Această respirație este oarecum gâfâită, de amplitudine foarte mică, și definește destul de bine o întreagă grupă de ritmuri respiratorii. În acest gen de respirație pot fi precizate mai multe modalități:

1. după cum inspirația este egală cu expirația, sau una dintre ele este mai scurtă decât cealaltă;
   B. după cum această resprație superficială se face cu cutia toracică dilatată sau semidilatată, sau aflată la volumul ei minim;
   C. de asemenea, ea poate fi predominant costală sau diafragmatică.

Rămâne de verificat de fiecare dată care dintre aceste variante conduce cel mai ușor la starea de hibernare. Totuși, teoria arată că o respirație scurtă, de aproximativ o secundă cu expirația egală cu inspirația, este probabil cea mai favorabilă eliminării CO2, practica demonstrează că respirația diafragmatică este cel mai ușor de executat în cursul respirației superficiale și o însușire mistică despre care vom vorbi mai pe larg lasă să se deducă faptul că pieptul trebuie să fie dilatat, deci este de preferat să avem plămânii plini de aer.

Exercițiul a cărui teorie tocmai o studiem permite, în fapt, o încetinire de-a dreptul surprinzătoare a vieții organice; în particular, pulsul devine aproape imperceptibil. Dar există mecanisme de apărare și reglare din cauza cărora nu vom ști cum să depășim o anumită limită, fără un antrenament foarte îndelungat. Totuși, rezultatele experimentate ne permit să ne gândim că doar perseverența în aceste exerciții este suficientă, pentru a explica și înțelege starea de moarte aparentă a yoghinilor foarte consecvenți în practicile lor.

Elemente ajutătoare

Încetinirea vieții organice va fi facilitată prin respectare anumitor reguli, mai ales alimentare. De fapt, sângele trebuie să conțină cât mai puțin CO2. Ori, absorbția amidonului și zahărului ridică câtul respirator (raportul CO2 eliminat pe O2 absorbit), în timp ce absorbția proteinelor și mai ales al grăsimilor îl scade, având în vedere formulele de ardere a acestor substanțe.

Deci o alimentație pe bază de proteine și lipide în ziua ce precede experiența, face să fie mai puțin accentuată setea de aer, deoarece CO2 sanguin va fi mai puțin abundent.

În fine, am putea acționa direct asupra oxidării țesuturilor reducând acest proces:
1. Prin regim vegetarian; de fapt, regimul pe bază de carne crește mult oxidarea. Cel mai bine este să avem o alimentație pe bază de brânză, lapte, curmale, migdale, în zilele care preced experiența, dacă vrem să ne găsim în cele mai bune condiții posibile.
2. Postul este de asemenea recomandat dacă dorim o experiență mai plenară. În orice caz, este bine să nu fi mâncat înainte de începerea experienței.
3. Întunericul. Schimburile respiratorii la mamifere sunt mai scăzute în întuneric decât la lumină.
4. Temperatura. O temperatură exterioară apropiată celei corporale diminuează combustia, deci degajarea de CO2 în sânge; prin urmare, ea este cea mai propice stabilirii hibernării; apoi această stare obținută va fi mai ușor menținută grație unei răciri treptate care blochează lent activitatea celulară. Dar pentru început, deoarece nu putem extinde această experiență, să reținem că trebuie să ne aflăm la o temperatură ridicată pentru a realiza acest exercițiu.

Această respirație superficială este oare singura metodă utilizată de yoghini pentru a intra în stare de moarte aparentă? Nu posedăm decât foarte puține informații asupra acestui subiect. Respirația superficială era foarte cunoscută de lamașii din Tibet. Alexandra David Neel ne spune în caretea sa “Inițierea lamaistă” cu privire la inițiere: “Sunt încă multe lucruri de învățat, cum ar fi să respiri superficial, până în profunzimea gâtului, cum spun tibetanii”.

Kerneitz a creat termenul de “respirație superficială” pe care îl regăsim în lucrarea sa “Yoga Occidentului”. Aici se subliniază importanța acesteia fără a se preciza tehnica. Sunt foarte puține datele tradiționale de care dispune Occidentul asupra acestui model respirator, totuși teoria și practica ne fac să îl considerăm fundamental.