Mostenitorii Securitatii

CUPRINS:

Argument

Introducere

Eu și Securitatea mea. 9

Capitolul I

Securiștii lui Ceaușescu. 21

Capitolul II

Securitatea la 1989. 43

Capitolul III

Noii stăpâni. 88

Capitolul IV

Pentru liniștea noastră.”'.105

Capitolul V

Sindromul Berevoiești. 124

Capitolul VI

Privatizarea Securității.,.148

Capitolul VII

A cincea putere. 209

Epilog

Noi și ei.229

Când I-am cunoscut pe Marius Oprea la Sighet, în 2001, ' am constatat că vorbim aceeași limbă – amândoi urâm comunismul, politia politică, delațiunea și lipsa de fermitate pe care „sistemul” o inoculează în oameni. Am stat la prima noastră întâlnire pe malul unui râu și povesteam – el despre '-Securitate, eu despre KGB. La un moment dat, am observat un om care de ore întregi scotea pietre din râu, le arunca ' pe mal și apoi la loc, în apă; era un bolnav psihic lăsat liber, de la un azil din apropiere. L-am întrebat pe Marius ce face omul acela. Mi-a spus, simplu, că omul acela construiește încă socialismul.

De atunci, Marius Oprea mi-a devenit unul dintre apropiați. Datorită curajoasei Iui acțiuni de deconspirare a Securității, a avut și are probleme – dar i-am promis (si eu mă tin întotdeauna de cuvânt) că îi voi sări în ajutor oricând are nevoie. Tin la Marius pentru că privește ferm și critic atât spre trecut, cât și în prezent. El s-a dovedit în toate cărțile și articolele sale un perseverent și curajos istoric al Securității. Faptul că acum, în acest volum, împinge cercetările sale până la analiza rolului pe care-I joacă Securitatea și foștii activiști comuniști în România de astăzi îmi arată că nu am greșit în judecata mea, socotindu-1 pe Marius Oprea printre prietenii mei apropiați.

VLADIMIR BUKOVSKI

Câtă vreme am fost membru al Colegiului CNSAS, cercetările lui Marius Oprea m-au umplut de o cordială invidie. Acoperea, cu expunerea Iui singuratică dar fermă, bâlbâială unei întregi instituții. Tenace fără îndârjire, curajos fără vedetism, Marius Oprea a salvat, prin hărnicia și perspicacitatea sa, obrazul societății noastre civile și pe al fiecăruia dintre noi. Toți vrem adevărul, dar Marius Oprea îl caută si, adesea, îl identifică. Toți vrem limpezirea trecutului imediat, dar Marius Oprea îi răscolește, temerar, subteranele și le dă în vileag fără menajamente și fără precauții. L1 demonstrează că, în România, trecutul imediat e, totodată, prezentul imediat. O face cu extremă rigoare, dar textului său nu-i lipsesc farmecul literar și umorul. Cartea se citește, de aceea, cu un insolit amestec de îngrijorare, melancolie și năduf. E o etapă inevitabilă în încercarea noastră de a așeza istoria contemporană sub o judecată dreaptă și vindecătoare.

ANDREI PLEȘU

Cei mai eficienți câini de pază ai noii structuri a serviciilor de securitate statală au fost presa și o mână de analiști români curajoși. Ultimii, foarte vigilenți, au scos în evidentă abuzurile serviciilor. Cel mai de seamă dintre ei este Marius Oprea. El nu a obosit să dezvăluie trecutul dubios al câtorva foști ofițeri de Securitate, care ocupă astăzi poziții importante în serviciile postdecembriste. Unui oficial UE, care s-a interesat în cursul unei vizite la Brașov cine este opoziția din România, cineva, un român, i-a răspuns: Marius Oprea. Oprea a avut curajul, asumându-și un risc deloc neglijabil pentru el și familia lui, să descâlcească modul în care, în România de azi, Securitatea, privatizându-se, și-a întins tentaculele până în cele mai ascunse cotloane ale puterii. Cartea de fată analizează acest proces.

DENNIS DELETANT

Argument

Nu am dat, în timpul acestor căutări, nici măcar peste un singur om cu adevărat rău.

Cu toții erau doar slabi, modelați de împrejurări și se amăgeau singuri; omenesc, prea omenesc.

Dar suma faptelor era un mare rău.

TIMOTHY GARTON ASH

Într-o amiază de vară, în casa doamnei Doina Cornea de pe o stradă liniștită a Clujului, am găsit cu ajutorul domniei sale răspunsul la o întrebare pe care mi-am pus-o de o mulțime de ori de când mă ocup de studierea fostei Securități: ce i-a deosebit pe securiști de restul oamenilor?

Nu trăiam cu toții în aceeași găleată, în aceeași sărăcie, înghițind zilnic dejecțiile unui regim care parcă își făcea un titlu de glorie din a terfeli orice urmă de demnitate umană? Nu se oprea curentul și pentru ei? Apa caldă? Categoric, un astfel de om, capabil de a-i supune pe alții violentelor și torturii, până la forme de umilire greu de imaginat, un astfel de om, care să refuze cu ușurință orice urmă de compasiune și înțelegere fată de semeni, a fost fără îndoială o diabolică invenție a regimului comunist. Cum a reușit această transformare, ce-l separă pe el de firea adevărată a restului lumii?

Vladimir Bukovski observa că „ regulile stabilite de autorități și de care îmi amintesc au fost întotdeauna anormale, contraziceau bunul-simtsi se puneau în aplicare cu amenințarea sancțiunilor. Nu se poate spune că aceasta modifica psihologia oamenilor sau îi obișnuia să fie supuși, dar, în schimb, toți se trezeau vinovați în fata statului, fiecare putea să fie pedepsit”. Este deci clar, lumea se împărțise: într-o parte, cei multi care își așteptau pedeapsa ce putea veni oricând, în alta, călăii lor. Dar tot nu mă lămurisem până în vara anului trecut din ce stofă s-au croit călăii, altfel oameni arătând ca noi, cu două mâini, două picioare și cap pe umeri, respirând același aer îmbâcsit și muced al regimului. Cum au ales ei să-i bată, să-i aresteze și chiar să-i ucidă pe cei câțiva care aveau curajul să spună că regele e gol și să-i umilească pe ceilalți, cei care îndrăzneau măcar să asculte într-o tăcere resemnată adevăruri elementare?

Mă gândeam deci la toate acestea, în vreme ce vocea tremurată și moale a doamnei Cornea povestea cum, urmărită pe stradă de securistul aflat „ la post „pentru a o izola de lume, s-a întâlnit într-o zi cu o fostă studentă. Perspicace, urmăritorul i-apus în vedere tinerei șase îndepărteze, ca să nu aibă probleme, iar doamna Cornea a ținut s-o liniștească: Nu te teme, dragă, n-o să pățești nimic, dânsul e un om bun. Bun în comparație cu ceilalți slujbași ai Securității, se înțelege. Două zile mai târziu, revenind în tură ofițerul de mai sus, acesta s-a apropiat de făptura măruntă a doamnei Cornea si, asigurându-se că nu-l vede nimeni, i-a șoptit: Vă rog să nu mai spuneți nimănui că sunt un om bun. S-ar putea să am necazuri.

În întâmplarea de mai sus am găsit tâlcul ascuns al deosebirii dintre securiști și restul lumii.