Muc cel Mic

Povestea audio o puteti asculta.........Aici

În Nicheea, orașul meu drag în care m-am născut, trăia odată un om căruia i se zicea Muc cel mic. Eram copil pe vremea aceea, dar îmi aduc bine aminte de el. Poate, fiindcă din pricina lui am mâncat odată de la tata bătaie soră cu moartea. Când l-am cunoscut, Muc cel mic era un flăcău bătrân, dar nu mai înalt de câteva picioare; pe deasupra, avea și o înfățișare tare ciudată: pe un trup mic și plăpând, un cap mare, mare de tot, mai mare decât vreun alt cap de om. Muc trăia într-o casă uriașă, singur-singurel, și tot singur își făcea de mâncare; nu se arăta pe uliță decât o dată pe lună și dacă pe la vremea prânzului nu s-ar fi zărit ridicându-se un fum gros din hornul casei sale, nimeni n-ar fi știut dacă Muc cel mic mai trăiește ori ba; seara se plimba pe acoperiș, și de jos, din uliță, ți se părea că un cap uriaș umblă de unul singur încolo și încoace. Tare răutăcioși eram noi, băieții, pe vremea aceea: câtu-i ziulica de mare ne țineam numai de năzbâtii. Ziua, când Muc cel mic pleca de-acasă, era o adevărată sărbătoare pentru noi; ne strângeam din vreme în fața casei lui și îl așteptam să iasă; ușa se deschidea și în prag se ivea un cap mare cu un turban și mai mare, urmat de un trupșor pirpiriu, îmbrăcat cu o fărâmă de feregea ponosită de sub care se zăreau niște șalvari, largi, încinși cu un brâu lat; în brâu era înfipt un hanger lung, atât de lung, că anevoie îți puteai da seama dacă Muc atârnă de hanger sau hangerul de Muc. 

De cum pășea pe uliță, porneam să chiuim de vuia văzduhul; ne zvârleam tichiile în aer și țopăiam nebunește în jurul lui. Dar Muc ne întâmpina dând grav din cap și cobora cu pași domoli ulița, târșindu-și tălpile — asta din pricina imineilor lui nemaivăzut de mari. Noi, băieții, ne luam după el strigând întruna: «Muc cel mic! Muc cel mic!» I-am făcut și o strigătură hazlie, pe care i-o cântam adesea; suna cam așa:

Muc, Muc, Muc, micule Muc,

Hai la joacă, nu sta cuc!

Casa ta e mare, mare,

Capul tău pereche n-are:

Uriaș ca un ceaun!

Muc, piticul nostru bun,

Sari și ia-te după noi!

Prinde unul, prinde doi,

Muc, Muc, Muc, piticul Muc!

Așa ne desfătam adesea pe socoteala lui și trebuie să mărturisesc, spre rușinea mea, că eu eram capul răutăților; îl trăgeam mereu de mica lui feregea și o dată l-am călcat din spate pe imineii lui uriași, iar bietul Muc s-a împiedicat și a căzut. Întâmplarea aceasta mi s-a părut nespus de hazlie, dar mi-a trecut curând pofta de râs când l-am văzut pe Muc cel mic îndreptându-se spre casa tatălui meu. A intrat la noi în casă și a zăbovit un timp acolo. Eu am stat pitit după poartă până când Muc a ieșit, însoțit de tatăl meu, care îl ținea cuviincios de mână și își lua rămas bun de la el cu multe plecăciuni. Nu prea mă simțeam în apele mele, așa că am rămas o bună bucată de vreme în ascunzătoarea mea. În cele din urmă, însă, foamea care m-a răzbit s-a dovedit mai tare decât frica de bătaie și, pocăit, cu capul plecat, m-am înfățișat înaintea tatălui meu.

— Am aflat că l-ai supărat pe bunul Muc! zise el cu fața întunecată. O să-ți spun povestea lui și n-o să mai râzi de el. Dar înainte și după ce ți-o voi spune, ai să-ți primești papara obișnuită.

«Papara obișnuită» erau cele douăzeci și cinci de lovituri, pe care tata, din păcate, le numără cu multă grijă. 

Scoase țeava lungă a pipei sale, deșurubă muștiucul de chihlimbar și, mai mânios ca oricând, îmi trase o bătaie strașnică.

După ce isprăvi cu toate cele douăzeci și cinci de lovituri, îmi porunci ca altă dată să mă port cu luare-aminte și începu să-mi spună povestea lui Muc cel mic.

Tatăl lui Muc, pe care-l chemase de fapt Mucrah, fusese un om de vază în Nicheea, numai că era tare sărac. Trăia aproape tot atât de singuratic cum trăiește astăzi feciorul lui. Pe Muc nu-l prea avea la inimă — îi era rușine de înfățișarea lui de pitic și îl lăsa să crească la voia întâmplării, cu mintea neluminată de învățătură. La șaisprezece ani, Muc era încă un copil vesel, dar tată-său, om zgârcit la zâmbet, avea pentru el numai vorbe de dojană: că pentru vârsta lui e încă prea copilăros, necopt la minte, ba chiar și prost...

Într-o bună zi, bătrânul a căzut rău de tot și de aici i s-a tras moartea. Muc cel mic a rămas singur pe lume, neștiutor și sărac. Neamurile câinoase, cărora tatăl lui le rămăsese dator până peste cap, îl goniră din casă pe sărmanul băiat, povățuindu-l totodată să plece în lumea largă să-și caute norocul. Muc cel mic se găti bucuros de drum. O singură rugăminte a avut și el: să i se dăruiască straiele tatălui său. Ruga i-a fost împlinită pe dată. Straiele nu i se potriveau deloc, căci părintele lui fusese un om voinic și înalt. Muc nu stătu însă mult pe gânduri: le reteză poalele și le îmbrăcă. De strâmtat însă uitase să le strâmteze și de aceea veșmintele sale, cu care mai umblă și astăzi, par atât de ciudate; turbanul uriaș, brâul lat, șalvarii largi, mica feregea albastră, toate erau moștenire părintească și le-a purtat de atunci întruna. Ba își înfipse în brâu și hangerul lung cu înflorituri al tatălui său, își luă un băț și purcese la drum.

Umblă voios ziulica întreagă, că doar plecase în căutarea norocului. De zărea în praf vreun ciob scânteind în soare, îl vâra iute în buzunar, în credința că ciobul se va schimba pe dată în cea mai frumoasă nestemată; de vedea strălucind în depărtare cupola vreunei moschei sau oglinda sclipitoare a unui lac, se grăbea plin de nădejdi într-acolo, căci își închipuia că a ajuns în țara minunilor. Dar, vai! De cum se apropia, nălucirile piereau ca un vis, iar oboseala și foamea îi aminteau că se află încă pe lumea asta, a muritorilor de rând.

Două zile și două nopți rătăci el amărât și flămând, dar de noroc tot nu dădu; hrană îi erau doar roadele câmpului, iar culcuș pământul tare. În zorii celei de-a treia zi, de pe o înălțime zări o cetate mare. Semilunile sclipeau pe minaretele sale și steagurile colorate fâlfâiau pe acoperișuri făcându-i parcă semn să se apropie. Uimit, Muc se opri și cuprinse cu privirea cetatea și împrejurimile ei. „Aici e norocul lui Muc cel mic! își zise el. Acum, ori niciodată!" Și cu toate că era istovit, sări în sus de bucurie. Își adună apoi toate puterile și se îndreptă într-acolo. Deși cetatea părea foarte aproape, ajunse la zidul ei abia spre amiază pentru că nu-l mai țineau picioarele și din timp în timp simțea nevoia să poposească la umbra unui palmier, ca să-și mai tragă sufletul. În sfârșit ajunse în fața porții! Își netezi mica lui feregea, își înfășură mai bine turbanul, întinse brâul în toată lățimea lui și își așeză mai oblic hangerul cel lung; apoi își scutură colbul de pe iminei, luă bățul și păși hotărât în cetate.

Bătu îndelung ulițele în sus și-n jos, dar nu văzu nici o ușă care să i se deschidă și nu auzi nici un glas care să îl îmbie: «Intră, micule Muc, mănâncă și bea după pofta inimii și odihnește-ți picioarele trudite de atâta drum!»

Tot colindând așa, Muc ajunse în fața unei case mari, arătoase, și tocmai când se uita la ea cu mai mult jind, se deschise o fereastră și se ivi o bătrână care striga cu glas cântat:

Hai, fuguța! Hai, fuguța!

Plină, plină-i străchinuța!

Hai, vecinilor, la noi!

Masa-i pusă pentru voi.

Vecineilor, fuguța,

Plină, plină-i străchinuța!

Și pe ușa casei dădu buzna o droaie de câini și de pisici. Muc stătu o clipă pe gânduri dacă să se lase pradă ispitei, dar, luându-și deodată inima în dinți, păși în urma câtorva pisicuțe. Ele cunoșteau desigur mai bine ca el drumul spre bucătărie.

Pe scară, Muc se întâlni cu bătrâna pe care o văzuse la fereastră. Femeia se uită la el încruntată și-l întrebă ce poftește.

— Ai chemat pe toată lumea la masă, răspunse Muc, și, fiindcă sunt tare flămând, am venit și eu.

Bătrâna râse și-l întrebă:

— De unde vii, om ciudat? Toată lumea știe că eu gătesc bucate numai pentru drăguțele mele de pisici, și doar din când în când mai chem să le țină tovărășie și niscaiva oaspeți de prin vecini, precum vezi.

Atunci Muc cel mic îi povesti bătrânei cât de greu o dusese după moartea părintelui său și o rugă să-i îngăduie în ziua aceea să mănânce și el laolaltă cu pisicile. Înduioșată de trista lui poveste, femeia îl pofti în casă și-i dădu să mănânce și să bea pe săturate. După ce prichindelul mai prinse puteri, ea îl privi lung și grăi:

— Muc, rămâi în slujba mea! N-o să te ostenești prea mult, iar eu o să am grijă de tine.

Muc cel mic se învoi bucuros, căci mâncarea pisicilor îi fusese pe plac. Și așa rămase slugă la cucoana Ahavți. Slujba era ușoară, dar ciudată. Stăpâna Ahavți avea doi cotoi și patru pisici. În fiecare dimineață, Muc cel mic le pieptăna blana și le dădea cu pomezi scumpe. Când stăpâna pleca de acasă, Muc se îngrijea de pisici; la ceasul mesei le punea străchinuțe cu mâncare, și noaptea le culca pe perne de mătase și le învelea cu macaturi de catifea. Stăpâna Ahavți avea și câțiva căței; pe aceștia însă nu-i alinta ca pe pisici, pe care le iubea de parcă ar fi fost propriii ei copii.

Altminteri, Muc cel mic trăia aici tot atât de singuratic ca și în casa părintească: nu dădea ochi cu altcineva decât cu stăpâna lui, încolo se învârtea ziulica toată numai între câini și pisici. O vreme a dus-o bine: mâncare cât îi trebuia, iar treabă puțină. Bătrâna se arăta îndeajuns de mulțumită de sluga ei. Pe zi ce trecea, pisicile deveneau însă tot mai zvăpăiate: când pleca bătrâna de acasă, se zbenguiau și zburdau prin odăi ca niște zănatice, răsturnau tot ce le ieșea în cale, spărgeau vase din cele mai frumoase; de cum simțeau însă pe scară pașii stăpânei Ahavți, se ghemuiau pe pernițele lor și mișcau din codiță ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. La vederea harababurii din casă, stăpâna Ahavți se făcea foc și pară și arunca toată vina pe Muc. Degeaba căuta el să se dezvinovățească. Mironosițelor de pisici ea le dădea mai multă crezare decât jurămintelor de nevinovăție ale slugii ei.

Muc cel mic era tare mâhnit — nu-și aflase, așadar, norocul nici de astă dată; se gândi deci să părăsească slujba aceasta. Dar încă din prima lui călătorie văzuse cât de amar e traiul fără bani și de aceea se hotărî să-și dobândească într-un fel oarecare simbria, căci stăpâna Ahavți de făgăduit i-o făgăduia, dar de dat nu i-o dădea. Se găsea în casa stăpânei Ahavți o cămară totdeauna încuiată, în care Muc nu intrase niciodată. O auzise de multe ori pe stăpână-sa cotrobăind pe acolo și tare-ar fi vrut Muc să afle ce taine ascunde. Acuma, stând și chibzuind cum să-și facă rost de bani pentru drum, numai ce-i veni în minte cămara aceea! Nu cumva o fi tăinuită acolo vreo comoară? Dar ușa era totdeauna bine zăvorâtă și nu era chip s-ajungi la comoară.

Într-o dimineață, după ce stăpâna Ahavți plecă de acasă, un cățeluș vitregit de ea — și care îl îndrăgise pe Muc pentru bunătatea lui — îl apucă pe băiat cu dinții de șalvarii lui lați și începu să-l tragă, de parcă i-ar fi făcut semn să se ia după el. Muc, căruia îi plăcea să se joace cu cățelușul, îl urmă. Ajunse în odaia de culcare a stăpânei Ahavți, înaintea unei ușițe pe care el n-o băgase de seamă până atunci. Ușa era întredeschisă. Cățelușul intră. Muc — după el, și nu mică îi fu mirarea când se trezi în încăperea mult râvnită. În zadar căută el bani prin toate ungherele — nici urmă de așa ceva. Straie vechi și vase care de care mai năstrușnice erau împrăștiate peste tot. Mai cu osebire îi atrase privirea un vas de cleștar cu izvoade meșteșugite. Îl ridică, îl întoarse pe toate părțile... dar, vai! Vasul avea un capac așezat ușor deasupra și, din nebăgare de seamă, Muc scăpă capacul, care se făcu țăndări. 

Băiatul înlemni de spaimă și multă vreme nu-și putu veni în fire. Soarta îi era pecetluită. Trebuia să fugă cât mai grabnic, dacă nu voia ca bătrâna să-l omoare în bătăi. Înainte de a pleca, Muc își aruncă privirea spre lucrurile stăpânei Ahavți — doar-doar o găsi ceva de trebuință! Ochii i se opriră asupra unor conduri mari, mari de tot. Nu erau prea frumoși, dar imineii pe care îi avea el în picioare se făcuseră ferfeniță; afară de asta, condurii îl atrăgeau și pentru faptul că erau mari, și el nădăjduia că în felul acesta oamenii îl vor socoti și pe el un bărbat în toată firea. Zvârli dar cât colo vechii lui iminei și încălță condurii cei mari. Într-un colț era rezemat un toiegel cu măciulia ca un cap de leu; stătea acolo fără nici o întrebuințare. Îl înhăță și pe el și o zbughi afară. Alergă spre odăița lui, își îmbrăcă mica feregea, strânse mai tare turbanul moștenit de la tatăl său și, după ce-și înfipse hangerul în brâu, o luă la sănătoasa cât îl țineau picioarele. Din casă în uliță, din uliță afară din cetate, fugea, fugea de frica bătrânei, mâncând pământul; abia de-și mai trăgea, bietul de el, sufletul. De când era nu alergase atât de iute — îl împingea parcă o putere nevăzută și îi era cu neputință să se mai oprească. Își dădu seama că nu e lucru curat cu condurii — zbura cu ei, nu alta. Cercă în fel și chip să se oprească, dar în zadar. Deznădăjduit, începu să strige, de parcă ar fi strunit niște cai:

• Ptrr... Ho... Ptrrr!

Ca prin farmec condurii se opriră, iar Muc se trânti istovit la pământ.

Mult s-a mai bucurat Muc cel mic de condurii lui. Așadar, tot dobândise el ceva de pe urma slujbei sale — se alesese cu un lucru care să-l ajute în căutarea norocului. Bucuros, dar sleit de puteri, Muc adormi degrabă; trupul lui micuț avea un cap, nu glumă, și nu-i era deloc ușor să și-l țină pe umeri. În vis i se arătă prietenul lui, cățelușul stăpânei Ahavți, cel care-l ajutase să găsească condurii; se făcea că-i spune:

— Dragul meu Muc, nu știi să dai condurilor o întrebuințare cu folos; află că de ai să te răsucești cu ei de trei ori pe călcâi, ai să zbori unde vrei; iar cu toiagul ai să găsești comori, căci de se află undeva ascuns aur, toiegelul te vestește ciocănind de trei ori în pământ; iar de se află argint, numai de două ori.

Așa visă Muc cel mic. Când se trezi, își aminti de visul lui năstrușnic și se gândi să facă de îndată o încercare. Încălță condurii, ridică un picior și începu să se răsucească pe celălalt călcâi. Oricine a încercat vreodată să se învârtească de trei ori în șir pe un călcâi, încălțat cu niște conduri uriași, nu s-ar mira că o asemenea ispravă Muc n-a izbutit s-o facă dintr-o dată; și apoi mai trebuie pus la socoteală și capul lui greu, care-l trăgea ba într-o parte, ba în alta.

Sărmanul pitic căzu de câteva ori cu nasul în pământ dar nu se dădu bătut: se mai apucă o dată și încă o dată de aceeași treabă până ce izbuti. Se învârti ca o sfârlează pe un călcâi și își dori să ajungă undeva pe aproape, într-un oraș mare. Nici n-apucă bine să-și sfârșească gândul, că se înălță în văzduh, purtat de condurii năzdrăvani, care vâsleau prin nori atât de iute, încât până să se dezmeticească, Muc se trezi într-o piață cu multe tarabe, în jurul cărora forfoteau cu treburi o mulțime de oameni. Colindă încolo și încoace printre ei, până socoti că e mai cuminte s-o ia pe ulițe mai neumblate, căci prin piață, în înghesuială, îl călca pe conduri ba unul, ba altul. Mai-mai să-l dea grămadă! În învălmășeală, hangerul său ascuțit împungea oamenii, așa încât cu chiu cu vai prichindelul scăpă nebătut.

Muc cel mic începu acum să chibzuiască în ce fel și-ar putea agonisi câțiva bănuți. E drept că avea un toiegel care îi descoperea comorile ascunse, dar cum să dea el de un asemenea loc unde să fie îngropat aur sau argint? La nevoie, ar fi putut face și altceva; să-și arate oamenilor făptura lui hazlie și așa să câștige bani; era însă prea mândru ca s-o facă. Până la urmă își aduse aminte de iuțeala picioarelor sale. Cu condurii năzdrăvani ar putea să-și agonisească cele de trebuință — își zise el — și hotărî să intre undeva în slujbă ca ștafetă. Socotind că împăratul din această cetate plătește o astfel de slujbă mai bine ca pe oricare alta, află unde este palatul lui. Un străjer care stătea de veghe la porțile palatului îl întrebă pentru ce a venit. Auzindu-l pe Muc că e în căutarea unei slujbe, îl trimise la păzitorul robilor. Muc îi spuse și acestuia, fără zăbavă, păsul lui; cum că ar vrea și el să intre în slujbă, ca ștafetă a împăratului. Păzitorul robilor cătă lung la el și-i spuse:

— Cum? Cu picioarele tale de o șchioapă vrei să slujești ca ștafetă a împăratului? Piei din fața mea! N-am chef să-mi pierd timpul cu toți zănaticii!

Muc cel mic stărui însă, spunând că e gata să se ia la întrecere cu cea mai bună ștafetă împărătească. Vorbele lui îi părură nespus de caraghioase păzitorului de robi, care-i porunci ca până în seară să fie pregătit pentru încercare. După ce îl duse pe Mac la bucătărie și porunci să i se dea să mănânce și să bea pe săturate, păzitorul robilor se înfățișă împăratului și-i povesti despre ciudatul omuleț și despre cererea lui. Împăratul, om hâtru, se bucură că păzitorul îl oprise pe Muc la curte; va avea astfel prilejul să petreacă puțin pe socoteala piticului. Porunci apoi să se rânduiască toate cele de trebuință pe pajiștea din spatele palatului, pentru ca întreaga curte să poată lua parte la petrecere. După ce-i mai aminti o dată păzitorului să-l îngrijească bine pe pitic, împăratul dădu de veste prinților și prințeselor de la curte despre alegerea care urma să aibă loc în seara aceea. Aceștia, la rândul lor, își anunțară slujitorii. Vestea se răspândi îndată și, când se înseră, toată curtea, plină de nerăbdare, era adunată cu mic, cu mare, pe pajiștea unde fusese înălțată o podină, pentru ca lumea să poată vedea cum aleargă piticul cel lăudăros.

Împăratul se sui pe podină înconjurat de fii și fiicele sale, iar Muc cel mic păși pe pajiște și făcu o temenea grațioasă în fața înălțimilor lor. Prichindelul fu întâmpinat cu chiote și râsete. Năstrușnică figură! Un trup nevolnic, un cap mare, feregea, șalvari lungi, un hanger lung înfipt într-un brâu lat, picioare mici încălțate în conduri uriași — cum să nu te pufnească râsul la vederea lui! Dar Muc cel mic nu se fâstâci deloc auzind râsete. Mândru, rezemat în toiegelul său, își aștepta potrivnicul. După dorința lui Muc, păzitorul robilor alesese pentru încercare pe cel mai bun alergător al împăratului. Acesta se înfățișă acum pe pajiște, și amândoi, Muc și alergătorul, stăteau și așteptau semnalul de pornire. Potrivit rânduieli, când prințesa Amarța ridică vălul, amândoi zvâcniră din loc, pornind de-a lungul pajiștei ca două săgeți slobozite din același arc.

La început, Muc fu întrecut cu mult de potrivnicul lui, apoi, însă, cu condurii săi zburători, îl ajunse din urmă cât ai clipi din ochi, îl întrecu și sosi la țintă cu mult înainte de celălalt, care încă mai alerga gâfâind. Privitorii fură cuprinși de o mare mirare; se așternu o tăcere adâncă; abia când împăratul începu să bată din palme, mulțimea izbucni în chiote și strigăte: «Trăiască Muc cel mic, învingătorul!»

Muc cel mic fu adus în fața împăratului. Aruncându-se la picioarele acestuia, el îl rugă:

— Înălțimea ta! Am făcut dinaintea luminatei tale fețe numai o încercare a meșteșugului meu. Binevoiește a îngădui să mi se dea o slujbă de ștafetă la curta înălțimii tale!

Împăratul grăi:

— Muc, tu vei fi ștafeta mea de frunte; vei sta aproape de împăratul tău, vei primi simbrie de o sută de galbeni pe an și vei mânca la masă cu cei mai de seamă slujitori ai mei.

Muc cel mic crezu că de astă dată își aflase în sfârșit, norocul. Era plin de voie bună. Se bucura de mare trecere la împărat, căci îi îndeplinea treburile cele mai tainice și mai grabnice, și pe toate le ducea la capăt cu multă grijă și cu nespusă repeziciune.

Ceilalți slujitori ai împăratului nu-l vedeau însă cu ochi buni: nu le plăcea să împartă bunăvoința stăpânului cu un pitic care nu știa altceva decât să alerge. Puseră deci la cale tot felul de uneltiri împotriva lui, dar toate dădeau greș, căci împăratul arăta o încredere nemărginită celei dintâi ștafete a sa, care îi ducea toate veștile de taină. (La asemenea înaltă cinstire ajunsese Muc!)

Muc știa despre toate aceste uneltiri împotriva lui, dar avea o inimă prea blândă ca să se răzbune; chibzuia mai degrabă cum să se facă folositor dușmanilor săi, pentru ca ei să-l îndrăgească. Își aduse aminte de toiegel, de care, în prea marea-i fericire, uitase. Dacă ar afla o comoară, își zicea Muc, curtenii ar ține mai mult la el. Auzise șoptindu-se de mai multe ori că, pe vremuri, când năvăliseră dușmanii în țară, tatăl împăratului și-ar fi îngropat multe din comorile sale; se mai spunea că bătrânul a purces din astă lume fără a apuca să destăinuiască fiului său unde era tainița lor. De atunci Muc nu mai pleca fără toiegel, nădăjduind că într-o bună zi avea să dea de locul unde se afla ascunsă comoară bătrânului împărat. Într-o seară, plimbându-se prin grădina palatului, ajunse departe, într-un colț îndepărtat, puțin umblat, și deodată simți că toiegelul îi saltă în mână și prinde a ciocăni de trei ori în pământ. Pricepu numaidecât despre ce era vorba. Scoase hangerul, crestă cu el pomii dimprejur, ca să recunoască locul, și se furișă înapoi spre palat; făcu rost de o cazma și așteptă să se înnopteze.

Comoara îi dădu însă mult de furcă lui Muc cel mic. Brațele lui erau firave, iar cazmaua — mare și grea; după două ceasuri de trudă, abia de săpase o groapă de două picioare. În sfârșit, cazmaua se izbi de ceva tare și se auzi un zăngănit ca de fier.

Muc începu să sape mai îndârjit, până dădu de un capac mare, de fier. Atunci coborî în groapă să vadă ce se ascunde sub capac și găsi o oală plină cu galbeni. Dar cu slabele-i puteri nu putu să ridice oala, așa că își umplu mai întâi buzunarele cu galbeni, vârî și la brâu, puse și în mica lui feregea, făcând din ea o legătură plină cu aur, pe care abia putu s-o ia la spinare, apoi acoperi cu grijă ce mai rămăsese. Avea noroc de conduri, căci altfel nu s-ar fi putut urni cu atâta povară de aur. Ajunse nevăzut la palat, se strecură în iatacul său și piti galbenii sub pernele divanului.

Muc cel mic era încredințat că, stăpânind atâta bănet, toți dușmanii săi de la curte or să-i fie de acum înainte cei mai buni prieteni și sprijinitori. Cât de neștiutor în ale vieții era bietul Muc, crezând că prietenii adevărați se dobândesc cu aur... Vai! Mai bine și-ar fi gătit de îndată condurii de drum, și-ar fi luat la spinare bocceaua cu galbeni și s-ar fi făcut nevăzut. 

Aurul pe care-l dăruia acum din belșug în dreapta și în stânga îi făcu pe ceilalți slujitori ai curții să-l pizmuiască și mai mult.

• Face bani calpi, zicea marele bucătar Ahuli.

— I-a dobândit cu vorbe dulci de la împărat, scrâșnea păzitorul robilor Ahmet.

Dar dușmanul său cel mai aprig, vistiernicul Arhaz, care nu o dată dăduse iama cu mâna-i prea lungă prin visteria împărătească, spuse pe șleau:

— E un hoț!

Se sfătuiră cu toții și, într-o bună zi, Korhuz, marele paharnic, se înfățișă foarte mâhnit la împărat. Amărăciunea i se citea pe față, așa că împăratul îl întrebă de îndată ce are pe suflet.

— Vai! răspunse el. Sunt tare îndurerat căci am pierdut bunăvoința stăpânului meu.

— Ce vorbe sunt astea, prietene Korhuz? se miră împăratul. De când să nu mai fi lăsat să strălucească soarele mărinimiei mele asupra ta?

Marele paharnic îi răspunse că împăratul îl copleșește cu aur pe căpetenia ștafetelor, iar preacredincioșilor săi sfetnici nu le mai arăta milostivirea sa.

Mult se minună împăratul la auzul ăstor vorbe și porunci să i se dea îndată seama despre galbenii pe care-i împarte Muc în dreapta și în stânga. Uneltitorii îi strecuraseră lesne în minte bănuiala că Muc a furat aurul, într-un fel sau altul, din vistieria țării. Așa ceva se brodea de minune pentru vistiernic, căci nu-i prea plăcea să dea socoteală de banii vistieriei. Împăratul porunci ca Muc să fie urmărit în taină, spre a fi prins asupra faptului. În noaptea ce urmă acestei nefericite zile, Muc luă cazmaua — galbenii scoși erau pe sfârșite din pricina dărniciei sale — și se furișă în grădina palatului, spre comoara tăinuită, pentru a lua o altă grămadă de aur. Străjerii, în frunte cu marele bucătar Ahuli și cu vistiernicul Arhaz, îl urmăriră de departe pas cu pas, și, în clipa când luă galbeni din oală și umplu feregeaua, se năpustiră asupra lui, îl legară zdravăn și-l duseră de îndată în fața împăratului, împăratul, nemulțumit fiindcă-l treziseră din somn, întâmpină plin de mânie pe cea dintâi ștafetă a sa și îi puse bietului Muc tot felul de întrebări. La picioarele împăratului zăcea oala dezgropată, cazmaua și feregeaua plină cu aur. Vistiernicul spuse că atât el, cât și străjerii l-au văzut pe Muc cum se trudea să îngroape oala în pământ.

Împăratul îl întrebă pe Muc dacă e adevărată învinuirea ce i se aduce și îi ceru să mărturisească de unde anume a luat aurul pe care voia să-l îngroape în grădină.

Muc cel mic, știindu-se nevinovat, spuse că ulcica cu aur el o găsise în grădină și că nu voia nicidecum s-o îngroape, ci, dimpotrivă, s-o dezgroape.

La auzul acestor vorbe, toți cei de față izbucniră într-un râs cu hohote, dar împăratul se făcu foc în fața acestui răspuns pe care-l socotea o sfruntată neobrăzare a lui Muc cel mic și strigă:

— Nevrednicule, cum, după ce ai furat, mai vrei să-l și minți prostește și mârșav pe stăpânul tău? Vistiernice Arhaz, răspunde! Acest aur lipsește din vistieria mea?

Vistiernicul arătă că lucrul e neîndoielnic. Ba chiar că el și-a dat seama că lipsește și mai mult aur, nu de puțină vreme, din vistieria împărătească. Poate să jure că Muc este hoțul.

Împăratul porunci ca Muc cel mic să fie ferecat în lanțuri și zvârlit în turn, iar vistiernicului îi dădu aurul pentru a-l pune la loc în vistierie. Vesel de izbânda lui, Arhaz plecă acasă, unde își numără galbenii sclipitori; omul acesta mârșav nu spuse însă nimănui că pe fundul oalei găsise un răvaș în care era scris:

«Vrăjmașul a năvălit în țară. De aceea ascund aici o parte din vistieria mea. Blestemul împărătesc să-l ajungă pe cel care va găsi aurul și nu-l va da de îndată fiului meu!

Sadi Împărat“.

În temnița sa, Muc cel mic era frământat de gânduri negre; știa bine că cel care-l fură pe împărat e osândit la moarte, totuși nu voia să dea în vileag față de împărat taina toiegelului. Vezi bine, se temea ca împăratul să nu-i răpească toiegelul și condurii. Din păcate, condurii năzdrăvani nu-i puteau veni într-ajutor, căci, ferecat în lanțuri cum era, oricât s-ar fi zbătut, de răsucit pe călcâi nu se putea răsuci. A doua zi, însă, când i se vesti osânda la moarte, chibzui că tot mai bine ar fi să trăiască fără toiegelul fermecat decât să-l păstreze și să moară; trimise vorbă împăratului că-l roagă să-i îngăduie o întâlnire tainică și îi dezvălui însușirile toiegelului său. Mai întâi împăratul nu-l crezu, dar Muc făgădui că, de nu va fi omorât, îl va încerca în fața lui. Împăratul îi dădu cuvântul său împărătesc că-l va lăsa în viață dacă se adeveresc spusele lui și porunci să se îngroape în pământ niște galbeni, fără știrea lui Muc. Îi ceru apoi să găsească galbenii cu toiegelul său. Cât ai clipi, toiegelul ciocăni de trei ori în pământ la locul cu pricina și numaidecât aurul fu scos la iveală. Împăratul înțelese că vistiernicul îl înșelase și, după obiceiul țării, îi trimise un ștreang de mătase, ca să-și facă singur seama. Cât despre Muc cel mic, îi spuse:

— E drept că ți-am făgăduit viața, dar se pare că nu stăpânești numai taina acestui toiegel, și, dacă n-ai să mărturisești de unde vine puterea ta de a alerga ca nimeni altul, vei rămâne întemnițat până la sfârșitul vieții tale.

Muc se săturase de temniță numai după o singură noapte petrecută în turn. De aceea îi mărturisi împăratului că tot meșteșugul său stătea în condurii năzdrăvani, fără a spune că, pentru a-i folosi, era nevoie să te învârtești de trei ori pe călcâi. Împăratul făcu și el o încercare: încălță condurii și numaidecât o luă la goană prin grădină. Ar fi dat orice să se oprească, dar nu cunoștea taina condurilor, iar Muc cel mic, bucuros că se poate răzbuna, îl lăsă să fugă, să fugă până îl văzu căzând la pământ fără simțire.

Când își veni în fire, împăratul se mânie cumplit pe Muc cel mic, care îl lăsase să alerge până aproape să-și dea sufletul.

— Am făgăduit să te scot din temniță și să-ți las viața, dar, dacă nu vrei să fii spânzurat, să piei din țara mea în douăsprezece ceasuri. 

Porunci apoi ca toiegelul să fie încuiat, împreună cu condurii, în vistieria sa.

Mai sărac ca oricând, Muc cel mic porni la drum, blestemându-și prostia care-l făcuse să tragă nădejde că putea dobândi un loc de frunte la curtea împărătească. Țara din care fusese gonit nu era prea întinsă, așa că, după opt ceasuri, se afla la hotarul ei, deși mergea tare greu fără condurii lui dragi.

Trecând hotarul, părăsi drumul mare pentru a se adânci într-o pădure deasă, unde voia să trăiască zilele ce-i mai rămăseseră departe de lume, căci nespus îl mai mâhniseră oamenii. În inima pădurii găsi un loc pe placul său: un pârâu limpede, străjuit de smochini mari, umbroși, și o pajiște cu iarbă moale care îl îmbia să rămână acolo. Se trânti jos, hotărât să stea așa nemâncat și să-și aștepte sfârșitul. Copleșit de aceste gânduri negre, Muc adormi. Când se trezi, foamea îi dădea ghes; se gândi atunci că e prea chinuitor să mori de foame și că mai cuminte ar fi să caute primprejur ceva de-ale gurii.

În pomul sub care îl furase somnul zări niște smochine atât de frumoase, că-i lăsă gura apă. Se urcă în pom, culese câteva și le mâncă cu poftă. Apoi coborî spre pârâu ca să-și potolească setea. Dar tare se mai sperie când în oglinda apei își zări capul împodobit cu două urechi uriașe și cu un nas gros și lung. Uluit, își apucă urechile cu mâinile și într-adevăr urechile erau lungi, mai lungi de o jumătate de cot.

— Urechi de măgar! Așa-mi trebuie, strigă el, înciudat, că i-am dat norocului cu copita, ca un măgar!

Se plimbă încolo și încoace pe sub pomi și, când i se făcu iarăși foame, culese din nou câteva smochine — altceva tot nu se găsea de mâncare pe acolo. După ce se sătură de smochine, lui Muc îi veni în minte că ar putea să-și ascundă urechile sub turbanul său mare, ca să nu arate atât de caraghios. Dar când se pipăi la cap, își dădu seama că urechile cele lungi pieriseră. Se îndreptă în grabă spre pârâu pentru a se încredința că-i adevărat; își văzu chipul său obișnuit, dintotdeauna; nasul cel lung și hâd pierise și el. Micul Muc pricepu lesne cum s-au petrecut lucrurile: nasul și urechile i se lungiseră din pricina smochinelor pe care le luase din pomul cel dintâi, iar smochinele din cel de-al doilea pom îl lecuiseră, și mai înțelese că soarta milostivă îi dăruise din nou o putere prin care să-și dobândească fericirea. Culese deci din amândoi pomii atâtea smochine câte putea duce și se întoarse în țara pe care o părăsise nu de mult. În cel dintâi târg care-i ieși în cale își schimbă straiele ca să nu-l cunoască cineva și o porni spre cetatea împărătească, unde și ajunse curând.

Era tocmai vremea când poamele abia încep să dea în pârg. Muc cel mic știa că marele bucătar cumpără bucuros astfel de bunătăți pentru ospățurile împărătești și de aceea se opri la porțile palatului. Nu trecu mult și marele bucătar ieși în curte. Cercetă mărfurile neguțătorilor adunați la porțile palatului și ochii îi căzură și asupra coșulețului lui Muc.

— O! Ce trufandale! spuse el. Cu siguranță că vor fi pe placul înălțimii sale. Cât ceri pentru tot coșulețul?

Muc cel mic ceru un preț potrivit și făcură târgul. Marele bucătar dădu coșul unui rob și plecă mai departe. Până una-alta, Muc se făcu nevăzut, căci se temea că peste puțină vreme vânzătorul, a cărui marfă era pricina năpastei ce avea să dea peste căpățânile celor de la curte, va fi căutat și osândit.

La masă, împăratul se arătă foarte vesel, nemaicontenind cu laudele pentru mâncărurile gustoase gătite de marele său bucătar și pentru grija cu care știa să aleagă bunătățile cele mai anevoie de găsit. Dar marele bucătar zâmbea fudul, știind prea bine ce mai avea de adus la masă. De aceea aruncă din vârful buzelor doar câteva cuvinte: «Ei, urma alege» sau: «Om trăi și-om vedea!» stârnind curiozitatea prințeselor. În sfârșit porunci să fie aduse smochinele, frumoasele, ademenitoarele smochine, care fură întâmpinate de toți cei de față cu un «A-a-a-a!» de plăcere.

— Ce coapte sunt! Ce îmbietoare! se minună împăratul. Bucătare, ești un om și jumătate, ai dobândit cu prisosință bunăvoința mea!

Spunând aceste vorbe, împăratul — de felul său zgârcit cu astfel de bunătăți — împărți cu mâna lui smochine mesenilor. Fiecare prinț și prințesă primi câte două, fiecare doamnă de onoare, vizir și agă — câte una; pe celelalte împăratul le puse dinaintea sa și începu să le înfulece cu lăcomie.

— Vai, tată, ce ciudat arăți! strigă deodată prințesa Amarza.

Toți priviră cu mirare spre împărat: pe cap îi crescuseră niște urechi uriașe, iar nasul i se lungise, încovoindu-se până peste bărbie. Se uitară apoi unii la alții uimiți, înspăimântați, căci capetele tuturor erau gătite cu aceste ciudate podoabe.

E lesne de închipuit groaza de care a fost cuprinsă curtea. Fură chemați în grabă toți vracii din cetate, care se îmbulziră cu diferite hapuri și alifii; dar urechile uriașe și nasurile lungi tot pocite rămâneau. Un vraci încercă să reteze urechile unuia din prinți; zadarnică treabă, căci ele crescuseră pe dată la loc.

În ascunzătoarea unde se pitise, Muc află despre toate cele întâmplate la palat și se hotărî să se aștearnă pe treabă. Din banii luați pe smochine își cumpărase un veșmânt ca de învățat, își lipi o barbă făcută din păr de capră, și astfel gătit, de puteai să juri că e un cărturar adevărat, se înfățișă la palat cu un săculeț de smochine în mână. Vraciul cel străin ceru să i se îngăduie și lui să dea o mână de ajutor celor căzuți în nenorocire. Curtenii îl primiră fără prea multă încredere. Muc dădu unuia din prinți să mănânce o smochină și - minune! Pipăindu-și urechile și nasul, prințul văzu că acestea erau ca și mai înainte, de mărime obișnuită. Acum toți curtenii voiră să fie lecuiți de vraciul străin. Împăratul, fără să spună o vorbă, îl luă de mână pe Muc și se îndreptă cu el spre iatacul său. Acolo deschise o ușă ce dădea în vistierie și îi făcu semn lui Muc să-l urmeze.

— Iată! Aici se află comorile mele, spuse împăratul. Alege ce-ți dorește inima, numai scapă-mă de pacostea asta rușinoasă care a dat peste mine!

Vorbele acestea îi merseră la inimă lui Muc cel mic și-i răsunară în urechi ca viersul cel mai dulce. De cum intrase, își zărise condurii năzdrăvani și toiegelul fermecat, dar umblă cu luare-aminte prin încăpere, prefăcându-se uimit de comorile împărătești. Cum ajunse însă la condurii săi, îi încălță iute, apucă toiegelul, își smulse barba calpă și arătă împăratului uimit chipul cunoscut al lui Muc cel prigonit de el.

— Împărat făr’ de cuvânt! grăi el. Ai răsplătit credința slugii tale prin nedreptate. Rămâi osândit să porți toată viața urechile acestea slute, care să-ți amintească în fiecare zi de Muc cel mic.

Și, vorbind astfel, se răsuci repede pe călcâi, își dori în gând să plece îndată de acolo și nici n-apucă împăratul să strige după ajutor, că Muc era departe.

De atunci, Muc își duce traiul pe meleagurile noastre, un trai îndestulat, dar singuratic, căci e supărat pe oameni. După încercările prin care a trecut, Muc a dobândit multă înțelepciune și, cu toată înfățișarea lui neobișnuită, e un om vrednic de laudă și nu de batjocură.

Aici se isprăvi istorisirea tatălui meu. Mi-a părut rău că m-am purtat grosolan cu bunul pitic și tata mă iertă de a doua parte a pedepsei, care trebuia să urmeze. Le-am spus și prietenilor mei minunata poveste a vieții lui Muc și l-am îndrăgit cu toții atât de mult, încât nici unul n-a mai râs de el. Ba dimpotrivă, de atunci înainte l-am socotit vrednic de cinstire, făcând totdeauna în fața lui temenele adânci, de parcă ar fi fost un cadiu sau un muftiu.

Călătorii hotărâră să se odihnească o zi în acel caravanserai, pentru ca și ei și animalele să prindă puteri. Ziua aceasta trecu tot cu felurite petreceri, cu aceeași voioșie ca în ajun. După-masă îl îndemnară și pe al cincilea neguțător, Ali Sizah, să-și facă datoria și să spună și el o poveste, așa cum spuseseră și ceilalți. El mărturisi că viața lui era prea săracă în întâmplări, neobișnuite, vrednice de a fi istorisite; de aceea ar vrea să le povestească altceva, și anume: Povestea despre prințul cel neadevărat.

Povestea audio o puteti asculta.........Aici