Nebunia lui Saddam

Capitolul I.

Mirosul de formol care impregnase subtil aerul rece din subsolul Spitalului King Edward VII te înțepa în gât. Faianța albă de pe pereți, dalele îngălbenite ale podelei și ferestruicile din sticlă mată. Care se deschideau direct în trotuar, accentuau tristețea acestor locuri. Apărat totuși de pardesiul lui din lână de vigonie. Malko nu reuși să se abțină și strănută de trei ori la rând. Din cauza frigului siberian.

Sir Malcom Newham, ofițerul care făcea legătura între MI 61 și CIA, lung cât o zi de post și vesel ca o buboi, cu părul sur și lins pe craniul puțin oval, se întoarse pu o vagă expresie dezaprobatoare pe trăsăturile-i de patrician. În Marea Britanie, un gentleman nu strănută niciodată într-o morgă. Făcând abstracție de temperatura de-a dreptul siberiana, cei doi funcționari, înfășurați în halatele lor albe, ce ascundeau pe dedesubt puloverele groase, deschideau metodic sertarele care găzduiau cadavrele, ca să le așeze cu precauție pe tărgile cu rotile, împingându-le apoi în capela de alături. Trupurile erau învelite în giulgiuri ce fuseseră odinioară albe, devenite între timp cenușii de atâtea spălări, mânjite ici și colo de pete care nu s-au curățat.

Ultimul sertar se închise cu un zgomot metalic ce îi păru sinistru lui Malko. Randolph Stafford, șeful Centralei CIA din Londra – un post pentru care candidase de mult timp – ar fi preferat, evident, să se găsească în altă parte. Rumen la față. Durduliu, mai degrabă genul de om obișnuit, își dădea toată silința să pară un autentic gentleman Made în England. Însă, a examina cadavre, fie și în Mayfair, în spitalul unde erau îngrijite „fețele regale”, nu reprezenta o treabă de gentleman. Cu mâinile îndesate în buzunarele pardesiului albastru dintr-o stofă groasă, se făcuse la față alb ca varul.

Unul dintre cei doi angajați. Înzestrat cu o mustață stufoasă și roșcată, ridică la iuțeală cearceafurile ce acopereau cele șapte cadavre aliniate, apoi se retrase discret, lăsându-i pe cei trei vizitatori singuri cu ele. Trecând peste repulsia pe care o simțea, Malko le cercetă cu atenție. De altfel, morții nu erau chiar așa de înspăimântători. Cu ochii închiși, trăsăturile liniștite, fără să aibă pielea îngălbenită din cauza injecțiilor cu ser de îmbălsămare și rigiditatea minerală a morții, aveai senzația că dormeau. Erau patru femei și trei bărbați. Erau cu toții trecuți de prima tinerețe, în afară de o fată tunsă scurt. Cel care părea să fie decanul de vârstă era un chel rotofei la față. Cu gâtul umflat de parcă ar fi avut gușă. Cel mai jalnic arăta o femeie slăbănoagă, cu părul sur și nasul mare.

Malko nu se așteptase să aibă o asemenea confruntare macabră. CIA îl chemase la Londra pentru… O consultație pe care o considerase pașnică. Știind că Marea Britanie este o țară civilizată, își luase cu el și eterna logodnică, contesa Alexandra, care îl aștepta la Dorchester, gata să ia cu asalt Harrod's și magazinele luxoase de pe Bond Street. Când se dusese la Randolph Stafford, la etajul al patrulea în Ambasada americană din Grosvenor Square, se așteptase la o întrevedere relaxantă, în biroul cochet al șefului centralei. Însă americanul abia îi permisese să dea bună-ziua, că îl și condusese, cu un aer misterios și încordat, spre o destinație pe care nu a vrut să i-o dezvăluie înainte. Îi explicase că această deplasare era preambulul discuției pe care urmau s-o aibă.

Se întâlniseră cu sir Malcom Newham în fața Spitalului King Edward VII și se duseră imediat la subsol, unde se găsea morga.

Privirea lui Malko zăbovi pe fiecare dintre cele șapte cadavre aflate dinaintea lor și își notă câteva amănunte insolite. În afară de chel, ceilalți doi morți – un bărbat subțirel și o femeie în vârstă – aveau gâturile umflate Câteva urme roșiatice, prost cusute, arătau că fuseseră prelevate organe sau țesuturi.

Reprezentantul din MI 6 tuși ușor. Aruncându-i lui Randolph Stafford o privire rugătoare. Acesta se întoarse imediat spre Malko și zise cu vocea sugrumată de emoție:

— Înainte de a vă expune motivul călătoriei dumneavoastră până aici, am ținut să-i vedeți pe acești nefericiți.

— V-aș fi crezut pe cuvânt oricum, răspunse Malko. Cine sunt și de ce au murit?

Niciunul dintre ei nu avea pe corp urme de violență, nici răni provocate de gloanțe sau de arme albe, nici nu era mutilat. Erau niște cadavre foarte „curate”.

Randolph Stafford scoase un cartonaș dreptunghiular din buzunar și se opri lângă cadavrul bărbatului care părea mai bătrân.

— Robin Skelton, începu el, cincizeci și nouă de ani, șeful arhivelor. Mai departe. Paula Martin, douăzeci și trei de ani, recepționeră. Este cea mai tânără dintre victime. Suferea de astm.

Înainta puțin și se opri lângă femeia cea slabă.

— Iat-o pe Dolores Mallet, cincizeci și șapte de ani, secretara ambasadorului. (Mai făcu un pas.) Judy Holt, cincizeci și patru de ani. Secretara consilierului șef.

Mai făcu un pas lateral, apoi reluă:

— Eddie Glades, șeful pazei din ambasadă.

Acesta era chelul. Malko încerca să înțeleagă ce sens avea această enumerare morbidă. Randolph Stafford se opri în fața cadavrului unui bărbat relativ tânăr, care fusese foarte frumos.

— Alan Reiger a fost P. R. Officer2. Vedeta doamnelor din ambasadă.

Rămăsese un singur cadavru. Cel al unei femei cu părul creț și negru, cu trăsături regulate, înzestrată cu un piept voluminos.

— Jessica Forester lucra la DEA, la etajul al patrulea, preciza americanul. Avea treizeci și doi de ani.

— Deci. Toți acești oameni au lucrat la ambasadă, observă Malko, dar în servicii diferite. Fără îndoială că moartea lor nu are nici o legătură cu activitățile pe care le efectuau.

— Adevărat, confirmă americanul.

— Unde a survenit moartea?

— În diferite spitale din Londra, după zona în care locuiau. Am adunat toate corpurile aici la cererea mea.