Nebunul din Bergerac

Capitolul 1

Călătorul care nu poate dormi.

Întâmplare pe toată linia! În ajun, Maigret nu știa că avea să facă o călătorie. Era totuși acea perioadă a anului în care Parisul începea să-l apese: o lună martie stârnită de prevestirea primăverii, cu soare limpede, aruncând raze ascuțite, de pe acum călduțe.

Doamna Maigret se afla în Alsacia, pentru două săptămâni, lingă sora ei care aștepta un copil.

Or, miercuri dimineața, comisarul primea o scrisoare de la un coleg din Poliția Judiciară, care se pensionase cu doi ani în urmă și se instalase în Dordogne.

Mai cu seamă, dacă un vânt bun te aduce prin regiune, nu uita să vii să petreci câteva zile la mine. Am o servitoare bătrână care nu-i mulțumită decât când e lume în casă. Începe și sezonul pescuitului de somoni…

Un amănunt îl făcea pe Maigret să viseze: hârtia de scrisori avea un antet. În acesta figura, gravat, profilul unui conac aristocratic, străjuit de două turnuri. Urmau cuvintele:

La Ribaudiere Prin Villefranche-en-Dordorgne.

La amiază, doamna Maigret telefona din Alsacia că sunt speranțe că sora ei să nască în noaptea următoare și adăuga:

— Ai crede că e vară… Au înflorit pomii…!

Întâmplare… Întâmplare… Ceva mai târziu, Maigret se afla în biroul șefului său, la taclale:

— Fiindcă veni vorba… N-ai fost încă la Bordeaux, ca să efectuezi verificările acelea de care am discutat?

Un caz fără importanță. Nu era urgent. La o adică, Maigret trebuia să dea o raită pe la Bordeaux, ca să scotocească prin arhivele orașului.

O asociație de idei: Bordeaux – Dordogne…

Și chiar în acea clipă, o rază de soare căzu pe globul de cristal ce-i servea șefului drept prespapier.

— E o idee!… Pentru moment, n-am nimic deosebit de făcut…

Către sfârșitul după-amiezii, luă trenul din gara Orsay, cu un bilet de clasa întâi, în direcția Villefranche. Casierul îi recomandă să nu uite să schimbe trenul la Libourne.

— Afară numai dacă nu sunteți în vagonul de dormit atașat după cel de la care se schimbă…

Maigret nu dădu atenție acestor cuvinte, citi câteva ziare, apoi se îndreptă către vagonulrestaurant, unde rămase până la zece seara.

Când reveni în compartimentul său, găsi perdelele trase, lumina mică și o pereche de bătrâni care puseseră stăpânire pe ambele banchete.

Trecu un controlor.

— N-aveți, din întâmplare, o cușetă liberă?

— Nu la clasa întâi… Cred însă că este una la clasa a doua… Dacă vă e totuna…

— Fir-ar să fie!

Și iată-l pe Maigret cărându-și bagajul de-a lungul culoarelor. Controlorul deschide câteva uși și descoperă în sfârșit un compartiment în care e ocupată numai cușeta de sus.

Și aici lumină e mică, iar perdelele sunt lăsate.

— Doriți să aprind?

— Mulțumesc, nu.

Domnește o căldură jilavă. De undeva se aude un șuierat ușor, ca și cum ceva n-ar fi în regulă la instalația de încălzire. Cineva se mișcă, acolo sus, se mișcă și respiră în cușeta de deasupra.

Atunci, fără zgomot, comisarul își scoate pantofii, haina, vesta. Se întinde, însă curând își ia din nou pălăria, pe care și-o pune de-a curmezișul pe cap, căci, nu se știe de unde, vine un ușor curent de aer.

Oare adoarme? În orice caz, ațipește. Poate o oră. Două, poate. Dacă nu mai mult. Rămâne însă pe jumătate treaz.

Și așa, pe jumătate conștient, simte că-l stăpânește o senzație de neplăcere. Din cauza căldurii, pe care o tulbură curentul de aer?

Mai degrabă din pricina omului de sus, care nu stă o clipă liniștit!

De câte ori se învârte pe minut? Și e chiar deasupra capului lui Maigret. Fiecare mișcare provoacă un întreg vacarm. Respiră neregulat, ca și cum ar avea febră.

Așa încât Maigret, ieșindu-și din fire, se scoală, iese pe culoar, se plimbă încolo și-ncoace. Numai că pe culoar este foarte frig.

Și iar în compartiment, cu somnolența care încetinește senzațiile și gândurile. Este separat de restul lumii. E o atmosferă de coșmar.

Omul acela de sus nu se ridică în coate, nu se apleacă oare ca să încerce să vadă cu cine e în compartiment?

Maigret, dimpotrivă, n-are curajul să facă nici o mișcare. Jumătatea de sticlă de vin roșu și cele două coniacuri pe care le-a băut în vagonul restaurant îi dau o senzație de greață.

Noaptea e lungă. La opriri, se aud voci confuze, pași pe culoare, uși care se închid. Te întrebi dacă trenul va mai porni vreodată.

Să-ți vină să crezi că omul plânge. În unele momente, încetează să mai respire. Apoi, dintr-o dată, inspiră zgomotos. Se întoarce pe cealaltă parte. Își suflă nasul în batistă.

Maigret regretă că nu a rămas în compartimentul său de clasa întâi, cu perechea de bătrâni.

Ațipește. Se deșteaptă. Adoarme din nou.

Până la urmă nu mai rezistă. Tușește, ca să-și limpezească vocea.

— Vă rog, domnule, încercați odată să stați liniștit!

Se simte jenat, căci glasul îi este mult mai morocănos decât voise. Dacă, totuși, omul este bolnav?

Acela nu răspunde. Rămâne nemișcat. Probabil face o sforțare nemaipomenită ca să evite și cel mai ușor zgomot. Iar Maigret se întreabă, dintr-o dată, dacă e într-adevăr vorba de un bărbat. S-ar putea să fie o femeie! Nu l-a văzut!