Nedespartite

Nedespartite de Emil Garleanu

Toamna! Padurea fumega. Negurile se lasa perdeluind zarile. Pasarile se rotesc în înalt, se deșira, iar se strang și iar se raresc, apoi își aleg calauzele, le pun în frunte, și-n varf de sageata calatoresc. Se ridica stolul sus-sus, pe apa albastra a cerului, și lin, ca împinse de un dor tainic, vaslesc, se șterg din zarea plaiurilor noastre. Se duc!
încotro?

In nopțile reci de toamna vazduhul parca freamata. O lume ciudata pare ca prinde ființa subt stele; noiane de frunze desprinse pare ca sunt purtate de vanturi; umbre se strecoara ratacite; țipete rasar și se strang; chemari de calauzire umplu largul cuprinsului. Sunt paserile calatoare. Și cu ele parca iau ceva din sufletul nostru, în ochii lor parca fura soarele, pe aripele lor parca duc primavara.

Un stol de turturele a întarziat. Grabite, s-au strans în dimineața aceasta, și-n falfairile lor, care se aud ca niște sunete supte ușor dintr-un flaut, pornesc. întai o iau pe-aproape de pamant, peste lunci, deasupra rariștilor, printre plopii înalți, ca și cum ar vrea sa mai vada locurile acestea o data. Apoi fac un ocol mare, de jur împrejurul paduricii, în vreme ce o raza de soare împinge panza norilor și tivește pe cer o dunga de lumina. Bucuroase, paserile bat din aripi și se hotarasc. Patru, doua perechi, o iau mai înainte, o pereche ramane în zbor mai potolit, în urma.

Ajung deasupra raului; un țipat nabușit, din gușa un semn al calauzei, vrea sa le stranga pe toate la un loc. Și-n clipa aceea un bubuit de pușca clocotește aerul cuprinsurilor. Cele doua perechi feresc ca fulgerul în laturi; dar din perechea din urma o turturica își curma zborul, își aduna apoi puterile, cu cel din urma fior al vieții, se rotește în doua cercuri, se înalța drept, ca o sageata, în vazduh, spre raza de soare, apoi cade rostogolindu-se în undele raului, care o fura și o poarta mai departe.

Stingherul, soțul, urmarește puțin stolul, apoi se întoarce, cauta îngrijat, și, pe apa turbure, își vede tovarașa. O putere îl ține atunci deasupra valtorii, cu ochii nedesprinși de la trupul plapand și patat de sange ce luneca la vale, de la trupul pe care, în cercuri stranse, îl urmarește mereu.

Și subt cerul, în care raza de soare s-a stins, calatoresc trei: stolul care se șterge în zare ca un ramas bun, pasarea moarta manata de valuri, și porumbelul care se rotește mereu, urmandu-și soția, ca un simbol al veșnicei iubiri!…
Și-n urma lor toamna cade mai grea!