Nopți albe

Feodor Mihailovici
Dostoievski

NOPȚI ALBE

Din amintirile unui visător
A fost cumva al sorții har, Megieș al inimii gingașe Să­ți fie el o clipă doar?
I. Turgheniev
ÎNTÂIA NOAPTE.
Era o noapte minunată, o noapte cum numai în tinerețe pot fi nopțile, iubite cititorule. Bolta înstelată era atât de luminoasă, încât, privind­o, te întrebai fără să vrei: cum e cu putință oare, ca sub firmamentul acesta de vrajă să mai existe și oameni posomorâți ori cu toane? E foarte tinerească, desigur și această întrebare, iubite cititorule, deie Domnul ca ea să­ți însenineze cât mai des sufletul! Alunecând însă cu gândul la feluriți oameni îmbufnați și cu toane, mi­am amintit și de starea mea sufletească în tot cursul acelei zile. Un sentiment ciudat de înstrăinare puse pe nesimțite stăpânire pe mine, chiar din zori. Încercam senzația penibilă a omului însingurat care deodată se simte părăsit și uitat de toți. Oricine este în drept, firește, să mă întrebe: dar cine erau acești „toți”? De vreme ce, în cei opt ani de când locuiesc aici, la Petersburg, n­am reușit să leg aproape nici o cunoștință. Și ce rost ar avea, la ce mi­ar folosi de fapt asemenea cunoștințe, când, fără să fi cunoscut pe cineva direct, am ajuns să cunosc aproape tot Petersburgul! De aceea am și avut impresia că mă părăsesc toți, când orașul întreg s­a ridicat deodată cu tot calabalâcul, pornind într­un exod grăbit spre localitățile de vilegiatură din împrejurimile capitalei. Îngrozit la gândul că rămân singur, am hoinărit trei zile la rând pe străzi, pradă unei tristeți copleșitoare și fără a izbuti să­mi dau seama de ceea ce se petrece cu mine. Fie că mergeam pe Bulevardul Nevski, fie că străbăteam parcul sau rătăceam de­a lungul cheiului – nu mai întâlneam acum nici un chip cunoscut, niciunul din oamenii aceia cu care mă obișnuisem a da ochii în cutare loc, la cutare oră, ani de­a rândul. Ei nu mă cunoscuseră, desigur, dar eu îi cunoșteam… Îi cunoșteam de aproape, căci le studiasem atât de bine chipurile, încât am ajuns să le admir când sunt voioase și mă simt tare abătut când le văd întunecate. Am ajuns chiar să leg un fel de prietenie cu un bătrânel, pe care, nu e zi de la Dumnezeu, să nu­l întâlnesc, la aceeași oră, pe Fontanka. Are o înfățișare atât de gravă și e atât de cufundat în gânduri! Tot timpul mormăie ceva pe sub nas, gesticulează cu mâna stângă, iar în dreapta ține un baston lung, noduros, cu măciulia aurită. Chiar și el m­a observat și manifestă față de mine o simpatie sinceră. Sunt convins că, dacă s­ar întâmpla să nu fiu la ora obișnuită și pe locul știut de pe Fontanka, l­ar cuprinde ipohondria. Iată de ce câteodată aproape că ne și salutăm, mai ales când amândoi suntem în bună dispoziție. Mai deunăzi, după ce nu ne văzusem două zile la rând, întâlnindu­ne a treia zi, printr­o pornire spontană, duserăm involuntar mâinile la pălărie; ne oprirăm totuși la timp, stăpânindu­ne gestul și trecurăm cu simpatie unul pe lângă celălalt. La fel de bine îmi sunt cunoscute și casele. Când trec pe stradă, fiecare parcă m­ar întâmpina cu aerul că vrea să­mi iasă în cale, mă privește cu toate ferestrele și doar că nu­mi spune: „Bună ziua! Cum vă mai simțiți? Cât despre mine, mulțumesc lui Dumnezeu, sunt bine sănătoasă, iar pe la începutul lunii am să mai capăt un etaj”; sau: „Cum o duceți cu sănătatea? Eu de mâine intru în reparație”; sau: „Eram cât pe aci să pier în flăcări și de­ai ști ce spaimă am tras” etc. Printre ele – vorbesc de case – am și prietene mai apropiate: una are de gând să urmeze un tratament în vara aceasta la un arhitect. Voi trece neapărat în fiecare zi pe acolo, ca nu cumva – ferească sfântul!
— S­o dea gata cu tratamentul lui. Sau, n­am să uit niciodată întâmplarea cu o căsuță foarte drăguță, de culoare roz­pal. Era o căsuță de zid, zveltă și cochetă și mă privea cu atâta prietenie, iar la vecinele ei grosolane și greoaie se uita atât de semeață, încât inima­mi tresaltă de bucurie ori de câte ori mi se întâmpla să trec pe lângă ea. Dar săptămâna trecută, având drum pe acea stradă și aruncându­mi privirea spre prietena mea, o auzii căinându­se amarnic: „Privește, mă vopsesc în galben!” Mizerabilii! Barbarii! Nu­i cruțaseră nici coloanele, nici cornișele. Prietena mea se îngălbenise ca un canar. De supărare, simții în gură gust de fiere și nici până acum nu mi­am găsit puteri destule ca să mai dau ochi cu sărmana mea prietenă, pe care o sluțiseră în chipul cel mai stupid zugrăvind­o în Culoarea Imperiului ceresc.
Așadar, cititorule, cred că înțelegi cam în cel fel cunosc eu tot orașul Petersburg.
Spuneam mai adineauri că trei zile la rând m­a chinuit acea stranie neliniște, până când să­mi dau seama de pricinile ei. Hai să zicem pe stradă naveam cum să mă simt bine – (lipsește unul, nu mai apare altul, unde o fi cutare?) – dar nici acasă nu mă simțeam în apele mele. Două seri m­am perpelit ca pe jăratec, să aflu ce nu­mi vine la socoteală în ungherul meu? De ce acum mă simt atât de stingher acolo? Și cu o privire nedumerită cercetam pereții verzui, afumați, tavanul acoperit de păienjenișul pe care Matriona îl ocrotea cu deosebit succes, întregul mobilier, fiecare scaun în parte, dacă nu cumva aici e buba? (Căci la mine în casă, chiar dacă un singur scaun nu stă pe locul unde­l știam ieri, îmi pierd îndată tot echilibrul sufletesc și nu mai sunt în stare să­mi aflu locul.) Încercai să mă uit îndelung și fix în lumina ferestrei – zadarnic… Nu­mi era câtuși de puțin mai ușor! La un moment dat, am chemato pe Matriona și am dojenit­o părintește pentru păienjeniș și pentru lipsa de curățenie din casă, dar femeia m­a privit foarte nedumerită și a plecat fără să spună un cuvânt, iar pânzele de păianjen au rămas până azi în același loc. În sfârșit, de abia în dimineața aceasta am izbutit să­mi dau seama de ceea ce se petrece cu mine. Asta­i, va să zică! Pur și simplu ei toți fug de mine; din cauza mea, deci, o șterg din oraș, se cărăbănesc la vile. Iertați­mi expresia aceasta vulgară, dar acum, drept să spun, chiar că nu­mi arde de finețuri stilistice… Nu­mi arde de loc, pentru că e cert că tot ce există în Petersburg fie că a plecat, fie că o să plece cât de curând în vilegiatură; pentru că în oricare domn onorabil, cu înfățișarea gravă, ce tocmește un birjar, sunt dispus să văd îndată un venerabil cap de familie, care, după obișnuitele­i îndeletniciri de serviciu, se grăbește, fără să­și ia bagaje cu el, să ajungă în sânul familiei sale instalată în vreo vilă; pentru că orice trecător părea acum să aibă o înfățișare cu totul aparte, vrând parcă să spună fiecărui nou întâlnit: „Noi, domnilor, nu suntem aici decât așa, în trecere, iar cel mult peste două ore suntem plecați în vilegiatură”. De se­ntâmplă să se deschidă o fereastră în geamul căreia mai întâi ciocăniseră niște degețele subțiri și albe ca neaua și să apară căpșorul unei fetițe drăgălașe, care strigă după vânzătorul de ghivece cu flori – nu­mi închipui altceva decât că florile nu se cumpără numai așa, ca o încântare de primăvară sau pentru primenirea aerului unui apartament sufocant de oraș, ci pentru că, peste foarte puțin timp, cu toții se vor muta la vilă, ducând cu ei acolo și florile. Mai mult decât atât, în statornica mea năzuință de a descoperi mereu noi particularități și indicii de un anumit gen, obținusem atâtea succese remarcabile, încât constatai cu satisfacție că ajunsesem să ghicesc fără greș, numai după înfățișarea pietonilor, în ce vilă locuiește fiecare. Locuitorii ostroavelor Kamennăi și Aptekarski, sau cei de pe șoseaua Peterhof se deosebeau prin distincția studiată a manierelor, prin eleganța hainelor de vară și prin luxoasele trăsuri cu care veneau în oraș. Cei din Pargolovo și de mai departe „impuneau” de la prima vedere prin simțul măsurii și prin seriozitate; vizitatorul ostrovului Krestovski sărea în ochi prin voioșia lui pe care nimic nu o putea tulbura. Și, lucru curios, fie că mi se întâmpla să întâlnesc vreun convoi lung de căruțași, cu hățurile în mâini, pășind agale pe lângă căruțele încărcate vârf cu calabalâc (mese, scaune, divane turcești ori neturcești și felurite lucruri gospodărești trântite claie peste grămadă), deasupra cărora trona – uneori chiar în vârful grămezii de boarfe – câte o bucătăreasă sfrijită, păzitoare zeloasă a avutului boieresc; fie că urmăream îndelung cu privirea luntrile greu încărcate cu tot felul de obiecte casnice, lunecând agale pe Neva sau pe Fontanka, până către pârâul Ciornaia sau către ostroave – în imaginația mea, căruțele și luntrile se înzeceau, se însuteau și mi se părea de fiecare dată că totul s­a urnit din loc și a pornit la drum, mi se părea că totul începe să se mute, în caravane întregi, pe la vile; că Petersburgul e amenințat să ajungă un imens pustiu, așa încât, până la urmă, mi se făcea tare rușine, mă simțeam jignit personal și începea să mă roadă tristețea, pentru că numai eu nu aveam unde și de ce să plec în vilegiatură. Aș fi fost gata să mă urc în oricare din aceste căruțe și să însoțesc bucuros orice domn cu înfățișare respectabilă, care ar fi tocmit o birjă; dar nimeni, absolut nimeni nu mă invita; ca și cum m­ar fi uitat cu toții, ca și cum aș fi fost într­adevăr un străin pentru ei!
Am rătăcit astfel mult, până când – potrivit obiceiului meu – am izbutit să uit cu desăvârșire unde mă aflu și m­am pomenit la marginea orașului. Recăpătându­mi deodată buna dispoziție, am trecut dincolo de barieră și am apucat pe drumul dintre lanuri și fânețe, simțind cum dispare oboseala din mădularele­mi ostenite, cum înviorarea îmi umple ființa întreagă și cum o povară apăsătoare mi se ridică de pe suflet. Toți trecătorii mă priveau cu simpatie și doar că nu mă salutau; toți păreau cuprinși de o rară mulțumire și toți, până la unul, fumau țigări de foi. Eu însumi mă simțeam copleșit de un inexplicabil sentiment de beatitudine, ceea ce nu mi se mai întâmplase niciodată. Ca și când m­aș fi pomenit deodată undeva în Italia – atât de puternic năvălea în sufletul meu natura, uimindu­mă, împrospătând forțele inimii mele de orășean aproape bolnav, de om aproape sufocat între zidurile orașului.
O dată cu sosirea primăverii, natura Petersburgului devine nespus de înduioșătoare; cerul își deschide belșugurile de puteri și râvne, iar de jur împrejur totul dă în verde și se împodobește cu fermecătoare smalțuri de flori… Fără să vreau, natura îmi poartă atunci gândul, nu știu cum, la câte o fată ofilită, plăpândă, dintre cele la care și tu, cititorule, privești uneori cu milă, alteori cu un fel de dragoste și compătimire, sau pur și simplu nici nu o iei în seamă, dar care se întâmpla pentru câte o clipă, deodată, ca într­o taină, să se facă nespus de frumoasă, încât tu însuți rămâi mut de încântare și, fără să vrei, te întrebi: ce putere a știut stârni atâta strălucire în acești ochi triști și îngândurați? Ce mister a putut aprinde bujorii aceștia în obrajii palizi și slăbiți? Cine a putut să însuflețească gingașele trăsături ale chipului ei cu atâta pasiune? De ce tresaltă așa de tulburător acest piept? Ce anume și­a revărsat puterea, viața și frumusețea pe chipul sărmanei fete, silindu­l să strălucească cu un zâmbet atât de luminos, să se învioreze de atâta voie bună, de scânteietoare seninătate? Dacă vei privi împrejur, ca și când ai căuta pe cineva, vei înțelege… Dar clipa a trecut și e posibil ca mâine chiar să întâlnești din nou aceeași privire cunoscută, adâncită în reverii și absentă ca și mai înainte, aceeași față palidă, aceleași mișcări docile și timide, poate chiar regretul sau până și urmele mâhnirii și ale unei ucigătoare tristeți pentru rătăcirea de o clipă… Și câtă părere de rău în sufletul tău, că s­a stins atât de repede și fără de speranță frumusețea efemeră, atât de amăgitoare, dezvăluită atât de zadarnic și de fulgerător, irosindu­se apoi sub privirea ta uimită, încât nici s­o îndrăgești cu adevărat nu ai avut timp…
Și totuși, noaptea care a urmat a fost pentru mine mai bună decât ziua! Iată cum s­a întâmplat.
M­am înapoiat în oraș foarte târziu și poate că trecuse de ora zece când mă apropiasem de casă. Trebuia să trec pe cheiul canalului, unde la ora aceea nu întâlnești de obicei țipenie de om. Ce­i drept, locuiesc în partea cea mai periferică a orașului. Mergeam cântând, pentru că atunci când sunt fericit, numaidecât încep a fredona câte ceva, așa, pentru mine, ca oricare om fără prieteni și fără cunoscuți apropiați, care în momentele lui de bucurie n­are cui să­și deschidă sufletul și de aceea cântă. Deodată însă o întâmplare cu totul neașteptată m­a scos din făgașul obișnuit.
Rezemată de balustrada cheiului, sta undeva mai la o parte o femeie; se sprijinea de grilaj și ar fi părut că privește foarte atentă spre apa tulbure a canalului. Purta o pălărioară galbenă nostimă și o pelerină cochetă. „E o fată, nu o femeie, mi­am zis și trebuie să fie negreșit brunetă.” Pasămite, nu­mi auzise pașii, fiindcă nu s­a clintit când am trecut pe lângă ea, cu răsuflarea oprită și inima bătând să­mi spargă pieptul. „Ciudat! M­am gândit apoi. Desigur că e absorbită de cine știe ce complicație sufletească” și deodată m­am oprit ca înlemnit. Mi s­a părut că aud un suspin înăbușit. Da! Nu mă înșelam: fata plângea, plângea din ce în ce mai tare, până când izbucni în sughițuri. Dumnezeule! Am simțit cum mi se strânge inima de durere. Și oricâtă sfiiciune am față de femei, în momentul acela am uitat de toate. M­am întors și am pornit spre ea, gata să­i strig: „Doamnă”, dar aducându­mi aminte că în toate romanele rusești care zugrăvesc așa­zisa „înaltă societate” banalitatea aceasta e nelipsită, m­am oprit. Singurul lucru, de altfel, care m­a făcut să n­o rostesc. Dar în timp ce căutam un alt cuvânt, mai potrivit, fata își înfrânse durerea, mă privi și, recăpătându­și stăpânirea de sine, se strecură pe lângă mine cu ochii în pământ, de­a lungul cheiului. M-­am luat numaidecât după ea, însă fata, dându­-și seama de asta, părăsi cheiul, traversă strada și trecu pe trotuar. Nu m­-am încumetat să traversez și eu. Îmi bătea inima în piept ca la o păsărică prinsă în laț. O împrejurare îmi veni atunci în ajutor.

pentru continuare descarcati de mai jos.......