Notre Dame de Paris

de AnnaE 1.113 citiri
Descarcă fișierul · DOC sau citește mai jos
Aa

Notre Dame de Paris de Victor Hugo

Februarie 1831

Cartea întâi

1

Sala Mare

Se împlinesc astăzi trei sute patruzeci și opt de ani, șase luni și nouăsprezece zile de când parizienii se treziră în zgomotul tuturor clopotelor care sunau din răsputeri în tripla incintă formată de Cité, de Universitate și de Oraș.

Și totuși, 6 ianuarie 1482 nu e o zi căreia istoria să-i fi păstrat amintirea. În evenimentul care punea astfel în mișcare, de cu zori, clopotele și pe cetățenii Parisului, nu era nimic de seamă: nici vreun atac al picarzilor sau al burgunzilor, nici procesiunea vreunei racle cu moaște, nici vreo răzmeriță de-a studenților în orașul Laas, nici vreo intrare a numitului nostru preatemut senior, măria sa, regele, și nici măcar o spânzurare mai de soi a tâlharilor sau a tâlhărițelor la Tribunalul Parisului. Nu era nici măcar sosirea neașteptată, întâlnită atât de des în secolul al cincisprezecelea, a vreunei solii gătite cu zorzoane și pene. Trecuseră abia două zile de când ultima cavalcadă de felul acesta, alaiul solilor flamanzi însărcinați să încheie căsătoria prințului moștenitor cu Marguerite de Flandre, își făcuse intrarea în Paris, spre marele plictis al domnului cardinal de Bourbon, care, ca să-i fie pe plac regelui, trebuise să primească bine toată șleahta aceasta rustică de burgmeisteri flamanzi și să-i distreze, la locuința sa, palatul Bourbon, cu o preafrumoasă moralitate[1], satiră și farsă, pe când o ploaie cu bășici îi uda, la poartă, mărețele tapiserii.

În ziua de 6 ianuarie, ceea ce făcea să tresalte inimile întregului norod al Parisului, cum spune Jean de Troyes, era dubla solemnitate, împerecheată din vremuri imemorabile, a zilei Regilor și a Sărbătorii Nebunilor.

În ziua aceea trebuia să fie aprins focul de sărbătoare în Piața Grève, să fie plantat arborele de mai la Capela Braque și să se joace un mister la Palatul de Justiție. Strigarea fusese făcută din ajun, cu sunet și trâmbiță pe la răspântii, de către oamenii domnului prévôt[2], înveșmântați în frumoase tunici de lână violetă, cu țesătură rară, și având cruci mari albe pe piept.

Mulțimea de cetățeni și de cetățene se îndrepta deci din toate părțile, de cu zori, lăsându-și casele și prăvăliile încuiate, spre unul dintre cele trei locuri mai sus amintite. Fiecare se hotărâse fie pentru focul de sărbătoare, fie pentru arborele de mai, fie pentru mister. Și trebuie spus, spre lauda străvechiului bun-simț al mulțimii de gură-cască, că cei mai mulți se îndreptau spre focul de sărbătoare, care era cât se poate de potrivit cu anotimpul, sau spre mister, care urma să fie reprezentat în Sala Mare a palatului, bine acoperită și bine închisă, și că mai toți curioșii păreau înțeleși să lase bietul arbore de mai neînflorit, să dârdâie singur sub cerul de ianuarie, în cimitirul Capelei Braque.

Mulțimea se îndesa mai ales pe aleile Palatului de Justiție, știut fiind că solii flamanzi, sosiți cu două zile înainte, aveau de gând să asiste la reprezentarea misterului și la alegerea papei nebunilor, care trebuia să aibă loc tot în Sala Mare.

În ziua aceea nu era lesne să pătrunzi în Sala Mare, cunoscută totuși pe atunci drept cea mai spațioasă încăpere acoperită din lume. (E adevărat că Sauvai nu măsurase încă Sala Mare a castelului din Montargis.) Piața Palatului, ticsită de lume, oferea curioșilor de la ferestre aspectul unei mări în care cinci sau șase străzi, ca tot atâtea guri de fluvii, revărsau clipă de clipă noi valuri de capete. Valurile mulțimii, sporind neîncetat, se ciocneau de colțurile caselor care ieșeau ici-colo în afară, ca niște promontorii, în bazinul neregulat al pieței, în centrul înaltei fațade gotice a palatului, scara cea mare, urcată și coborâtă necontenit de un dublu curent care, după ce se spărgea de peronul intermediar, se împrăștia în valuri largi pe cele două pante laterale, scara cea mai mare deci șiroia neîncetat în piață ca o cascadă într-un lac. Strigătele, râsetele, tropăitul miilor de picioare făceau mare zarvă și mare vuiet. Din timp în timp, vuietul și zarva se dublau, curentul care împingea mulțimea spre scara cea mare dădea înapoi, se tulbura, se învârteja. De vină erau loviturile vreunui arcaș sau calul vreunui jandarm care lovea cu copitele ca să restabilească ordinea; admirabilă tradiție pe care poterele vechi au lăsat-o moștenire poterelor din vremea conetabililor, iar acestea – trupelor de jandarmi călări, care, la rândul lor, au transmis-o jandarmeriei noastre din Paris.

La uși, la ferestre, la lucarnele podurilor, pe acoperișuri, mișunau mii de fețe de oameni cumsecade, calme și cinstite, privind palatul, privind gloata și mulțumindu-se cu atât; căci mulți dintre locuitorii Parisului se mulțumesc să privească spectatorii, iar un zid în dosul căruia se petrece ceva e de ajuns pentru a ne stârni curiozitatea.

Dacă nouă, celor din 1830, ne-ar fi cu putință să ne amestecăm în gând cu parizienii din secolul al cincisprezecelea și să intrăm odată cu ei, smuciți, înghiontiți, răsturnați, în sala imensă a palatului, atât de neîncăpătoare la 6 ianuarie 1482, spectacolul nu ni s-ar părea nici lipsit de interes, nici lipsit de farmec, și am avea în jurul nostru numai lucruri atât de vechi, încât ni s-ar părea cu totul noi.

Dacă cititorul îngăduie, vom încerca să regăsim cu gândul impresia pe care ar fi încercat-o odată cu noi, pășind pragul Sălii Mari, în mijlocul mulțimii în sumane, în pieptare și în fuste plisate, scurte.

Mai întâi, zumzet în urechi, ochi orbiți. Deasupra capetelor, o dublă boltă în ogivă, căptușită cu sculpturi în lemn, vopsită în culoarea cerului, presărată cu flori de crin aurite; sub picioare, un pavaj de marmură albă și neagră. La câțiva pași de noi, un stâlp uriaș, apoi încă unul și încă unul; cu totul, șapte stâlpi în lungul sălii sprijinind, la mijlocul ei, coborâșurile dublei bolți. În jurul primilor patru stâlpi, tarabele negustorilor, sclipind de giuvaieruri din sticlă și de tinichele poleite; în jurul ultimilor trei, bănci de lemn de stejar, roase și lustruite de nădragii pricinașilor și de robele procurorilor.

De jur-împrejurul sălii, de-a lungul peretelui înalt, între uși, între ferestre, între stâlpi, nesfârșitul șir al statuilor tuturor regilor Franței, începând de la Faramond; regi trândavi, cu brațele atârnate și cu ochii plecați; regi viteji și bătăioși, cu capetele și mâinile îndrăzneț ridicate spre cer. Apoi, în lungul ferestrelor ogivale, vitralii în o mie de culori; la ieșirile largi ale sălii, uși bogate, sculptate fin; și totul, bolțile, stâlpii, zidurile, pervazurile, îmbrăcămintea pereților, ușile, statuile, acoperite de sus până jos cu o splendidă culoare albastră și aurie, care, puțin întunecată încă de pe vremea când o privim, pierise aproape cu totul sub praf și sub pânzele de păianjen în anul Domnului 1549, când du Breul o mai admira încă, din obișnuință.

Să ne închipuim acum sala aceasta imensă și lungă luminată de razele plumburii ale unei zile de ianuarie, năpădită de o mulțime pestriță și zgomotoasă care se scurge de-a valma de-a lungul pereților și se învârtește în jurul celor șapte stâlpi, și vom avea o idee generală despre întregul tablou căruia vom încerca să-i arătăm mai precis ciudatele amănunte.


[1] Lucrare dramatică medievală în versuri.

[2] Mare magistrat feudal, cu felurite atribuții: în text îl vom denumi uneori după funcțiile îndeplinite.

Fișiere de descărcat

DOC
Notre Dame de Paris de Victor Hugo.doc
2,1 MB · 235 de descărcări
Descarcă

Alte cărți de Victor Hugo

Toate ›