Omul care rade

Omul care rade de Victor Hugo

I. URSUS

I

Ursus și Homo erau legați printr-o strânsă prietenie. Ursus era un om, Homo un lup. Firile lor se potriviseră. Omul fusese cel care îi dăduse nume lupului. Pesemne că tot el își alesese și pentru sine un nume; găsind că Ursus i se nimerește lui, găsise Homo nimerit pentru fiară. Însoțirea asta a omului și a lupului își scotea pâinea din bâlciuri, din hramurile parohiilor, din colțurile ulițelor unde e gloată mare de trecători, și din nevoia pe care o încearcă pretutindeni oamenii să asculte brașoave și să cumpere leacurile șarlatanilor. Lupul, supus și binevoitor la poruncă, plăcea mulțimii. Domesticirile sunt lucruri plăcute la vedere. Suprema noastră mulțumire e să ni se perinde pe dinaintea ochilor toate soiurile de domesticiri. Din pricina asta se strânge atâta mulțime de oameni în calea alaiurilor regale.

Ursus și Homo umblau din răspântie în răspântie, din piețele Aberystwythului în piețele Jedburghului, din țară în țară, din comitat în comitat, din oraș în oraș. Când se sfârșea un târg, treceau la altul. Ursus locuia într-o prăpădită de baracă pe roți pe care Homo, îndeajuns de civilizat, o târa ziua și o păzea noaptea. Pe ulițele mai greu de străbătut, când trebuia să urce în deal, când întâlneau în cale prea multe dâre de roți și prea mult glod, omul își petrecea chinga hamului pe după gât și trăgea frățește, umăr la umăr cu lupul. Îmbătrâniseră astfel împreună. Nopțile și le petreceau pe unde nimereau, prin vreo paragină, prin vreo poiană, la vreo răspântie de drumuri, la gura cătunelor, la porțile orașelor, prin hale, prin vreo alee umbrită de ulmi, la marginea parcurilor, prin maidanele din preajma bisericilor. Când droaga lor poposea în vreun bâlci, când cumetrele dădeau fuga să caște gura, când curioșii se îngrămădeau în jurul lor, Ursus vorbea într-una gesticulând cu emfază, Homo aproba. Homo, cu un taler de lemn în bot, făcea politicos cheta. Își scoteau pâinea. Lupul știa carte, omul de asemenea. Lupul fusese dresat de om sau se învățase singur să facă felurite drăgălășenii de lup, care le aduceau mai mulți bani.

„Mai cu seamă fii atent să nu degenerezi în om” – îi spunea prietenul lui.

Lupul nu mușca niciodată, omul mușca numai uneori. Cel puțin Ursus avea pretenția că mușcă. Ursus era mizantrop, și, ca să-și vădească și mai mult mizantropia, se făcuse măscărici de bâlci. Nici vorbă, asta îi dădea și putința să trăiască, stomacul avându-și cerințele lui. În plus, măscăriciul acesta mizantrop, fie ca să se complice, fie ca să se completeze, era vraci. Vraci nu înseamnă însă mare lucru. Ursus era ventriloc. Putea fi văzut vorbind fără să miște buzele. Copia de minune accentul și felul de a rosti cuvintele al primului venit; imita într-atât de bine vocile, încât ai fi putut jura că-i auzi vorbind chiar pe cei imitați. Știa, de unul singur, să redea zarva unei mulțimi, fapt care îi dădea dreptul la titlul de engastrimyth. Și el își lua acest drept. Reproducea sunetele mai multor soiuri de păsări, călătoare, ca și el; și izbutea ca, uneori, să te facă să auzi, după cum îi era voia, fie o piață plină de larmă amețitoare, fie o pășune plină de mugete animalice. Ursus era ager la minte, curios și înclinat spre explicațiile neobișnuite, cărora noi le spunem basme. El părea să creadă cu tot dinadinsul în ele. Neobrăzarea aceasta făcea parte din șireteniile lui răutăcioase. Se uita în palma cutăruia, deschidea o carte la întâmplare, și trăgea concluzii, prezicea viitorul, învăța că e primejdie mare dacă întâlnești o iapă neagră, dar că e și mai mare primejdie dacă te-auzi, în clipa când pornești la drum lung, strigat de vreunul care nu știe încotro te duci. Se intitula „neguțător de superstiții”. Spunea: „Între arhiepiscopul de Canterbury și mine există o deosebire: eu mărturisesc ce sunt”. Și a tot spus așa până când arhiepiscopul, pe drept cuvânt indignat, l-a chemat la el într-o bună zi; dar Ursus, dibaci, l-a dezarmat pe sfinția sa recitându-i o predică de el, de Ursus, pentru ziua de Crăciun, pe care arhiepiscopul, încântat, a învățat-o pe dinafară, a rostit-o în biserică și a publicat-o, ca și cum ar fi făcut-o el, arhiepiscopul. În schimb, i-a dăruit iertarea.

Ursus avea o retortă și un vas de alchimist. Vindea leacuri universale. Se povestea despre el că, pe vremuri, fusese închis oleacă la Bedlam; i se făcuse cinstea de a fi luat drept smintit, dar îi dăduseră drumul observând că nu e decât poet. Pesemne că povestea asta nu era adevărată; doar avem toți de îndurat de pe urma unor asemenea născociri.

Adevărul e că Ursus făcea caz de știința lui, avea gusturi alese și era un încercat poet latin. Atâta știință nu putea să ducă decât la foame. Școala din Salerno zice: „Mănâncă puțin și des”. Ursus mânca puțin și rar; astfel, pe jumătate se supunea preceptului, pe jumătate nu; dar vinovat era publicul care nu se grămădea totdeauna și nu târguia prea des. Ursus spunea: „Scuiparea unei cugetări te ușurează. Lupul își ușurează inima prin urlet, oaia prin lână, pădurea prin pitulice, femeia prin dragoste, iar filozoful prin maxime”. La nevoie, Ursus făcea comedioare pe care mai că le juca; asta îl ajuta să vândă leacurile. Așa, printre alte opere, compusese și una eroică, în cinstea cavalerului Hugh Middleton care, în 1608, adusese o gârlă la Londra. Gârlă aceasta stătea liniștită în comitatul Hertford, la șaizeci de mile de Londra; cavalerul de Middleton veni și o luă; aduse o ceată de șase sute de oameni înarmați cu lopeți și cazmale, începu să scormonească pământul, scobind ici, mușuroind dincolo, uneori până la douăzeci de picioare înălțime, alteori până la treizeci de picioare adâncime, clădi țevăraie de lemn în aer și, ici-colo, vreo opt sute de poduri, din piatră, din cărămidă, din bârne; iar într-o bună dimineață, gârla intră în Londra, care ducea lipsă de apă. Ursus făcu din toate aceste amănunte vulgare o frumoasă convorbire poetico-pastorală între fluviul Tamisa și gârla Serpentine; fluviul poftea gârla să vină la el, și-i oferea patul, spunându-i: „Sunt prea bătrân ca să mai plac femeilor, dar sunt destul de bogat ca să le plătesc”. Un mod iscusit și galant de-a arăta că sir Hugh Middleton făcuse toate lucrările pe cheltuiala lui.

Ursus era vrednic de admirație în convorbirile cu sine însuși. Neiubitor de oameni și totodată vorbăreț, prin firea lui, având dorința să nu vadă pe nimeni și nevoia să-i vorbească cuiva, el o scotea la capăt vorbind cu sine însuși. Se întreba și își răspundea; se înălța în slăvi și se ocăra. Din stradă, îl auzeai vorbind singur, în baracă. Trecătorii, care își au felul lor de a-i prețui pe oamenii inteligenți, spuneau: „E un idiot”. El se ocăra uneori, după cum am spus, dar avea, de asemenea, ore când își făcea dreptate. Într-o zi, pe când își adresa sieși una din aceste scurte cuvântări, fu auzit strigând: „Am studiat vegetalul în toate tainele lui, în tulpină, în mugure, în sepală, în petală, în stamină, în carpelă, în ovulă, în sporange. Am adâncit cromatia și osmoza, adică formarea culorii și a mirosului.” Fără doar și poate că în certificatul acesta pe care Ursus i-l dădea lui Ursus se afla o oarecare înfumurare neroadă, dar numai cel ce n-a adâncit cromatia și osmoza să arunce prima piatră…

Din fericire, Ursus nu călcase niciodată prin Țările de jos. Acolo, fără îndoială că l-ar fi cântărit ca să afle dacă are greutatea normală peste care sau sub care un om e vrăjitor. În Olanda, greutatea aceasta era fixată cu înțelepciune, prin lege. Nimic mai simplu și mai ingenios. Era o probă. Te puneau într-o balanță, și adevărul izbucnea de cum rupeai echilibrul; dacă ai fi fost prea greu, te spânzurau; dacă ai fi fost prea ușor, te ardeau. Și astăzi mai poate fi văzută, la Oudewater, balanța de cântărit vrăjitorii, dar ea folosește acum pentru cântărit brânzeturile, într-atât a degenerat religia! Nici vorbă, Ursus ar fi avut de furcă cu balanța asta. În călătoriile lui, el s-a ferit de Olanda, și bine a făcut. Altminteri, credem că n-a ieșit niciodată din hotarele Marii Britanii.

Oricum, fiind prea sărac și prea aspru din fire, și făcând cunoștință cu Homo într-o pădure, îi venise gustul vieții rătăcitoare. Luase lupul pe cheltuiala lui și pornise cu el, pe drumuri, trăind în aer liber o viață la întâmplare. Era socotit bun vraci și bun saltimbanc; și, se înțelege, trecea și drept vrăjitor; puțin, nu mult; căci, pe vremea aceea, era dăunător să fii socotit prieten cu diavolul. La drept vorbind, Ursus, din patimă pentru leacuri și din dragoste pentru plante, își primejduia viața, dat fiindcă se duceau adeseori să culeagă buruieni de prin desișurile mohorâte, pe unde cresc buruienile lui Lucifer… Altminteri, Ursus, deși om cu înfățișare și fire ciudată, era prea cumsecade ca să atragă sau să alunge grindina, să facă să apară năluci, să ucidă un om prin chinul dansului până la istovire, să iște visuri luminoase sau triste și pâine de spaimă, să facă să se nască cocoși cu patru aripi; asemenea răutăți îi erau străine. Și n-ar fi fost în stare să săvârșească anumite mârșăvii, de pildă, vorbitul limbilor germanice, ebraice sau eline, fără să le învețe, ceea ce e semn de josnică ticăloșie sau de boală firească, pricinuită de vreo vătămare lăuntrică. Ursus vorbea limba latină fiindcă o știa. Iar siriana nu și-ar fi îngăduit s-o vorbească, dat fiind că n-o cunoștea…

În general, pe Ursus nu-l sâcâia poliția. Droaga lui era destul de lungă și destul de largă ca să se poată culca în ea pe o ladă în care i se aflau catrafusele, destul de sărăcăcioase. Ursus era și proprietarul unui felinar, al mai multor peruci și al câtorva lucruri agățate în cuie, printre care și niște instrumente muzicale. Mai avea, printre altele, și o blană de urs cu care se înveșmânta în zilele de spectacol deosebit; asta numea el a se costuma. Atunci spunea: „Am două piei: iat-o pe cea adevărată”. Și arăta blana de urs. Baraca pe roți era a lui și a lupului. În afară de ea, de retorta pentru alchimie și de lup, Ursus mai avea un flaut și un soi de violă, din care cânta destul de plăcut. Elixirurile și le prepara singur. Din talentele lui izbutea uneori să-și scoată bani pentru masa de seară. În tavanul chițimiei lui se afla o gaură prin care trecea burlanul unei sobe de tuci, învecinată cu lada atât cât să-i pârlească lemnul. Soba avea două despărțituri; într-una din ele Ursus făcea alchimie, iar în cealaltă își fierbea cartofii. Noaptea, lupul dormea sub droagă, legat prietenește. Homo avea părul negru, iar Ursus părul sur; Ursus avea cincizeci de ani, dacă nu cumva șaizeci, împăcarea lui cu soarta omenească mergea până acolo încât mânca, după cum fusese văzut, până și cartofi, gunoi care pe atunci constituia doar hrana porcilor și a ocnașilor. El îi mânca, indignat și resemnat. Ursus nu era mătăhălos, ci lung, încovoiat și melancolic. Natura îl făcuse să fie trist. Îi venea greu să zâmbească și-i fusese totdeauna cu neputință să plângă. Îi lipsea mângâierea asta, lacrimile, ca și leacul neîndestulător al veseliei. Un bătrân e o ruină gânditoare; Ursus era o astfel de ruină. Limbut ca un șarlatan, slab și uscat ca un profet, gata să explodeze ca o mină încărcată, așa era Ursus. În tinerețea lui fusese filozof la un lord.

Toate acestea se petreceau acum una sută optzeci de ani.

Dar nu mult.