Numaratoare inversa în Rhodesia

Capitolul I.

Cu un pas rapid, Elko Krisantem străbătu holul castelului din Liezen. Telefonul suna de aproape un minut.

— Aici castelul Liezen, spuse el, după ce ridică receptorul.

— Malko?

Vocea femeii era nesigură.

Turcul își mângâie barba, măgulit că fusese confundat cu stăpânul său. Instantaneu, își îndreptă ținuta înaltă, acum puțin adusă de spate, ceea ce se datora vechiului său obicei de a-și suge burta, pentru a strecura uneori sub centură pistolul tip Astra.

— Alteța Sa Serenisimă, prințul Malko, nu se află la castel, răspunse el. Îmi puteți spune cine-l caută?

La celălalt capăt al firului se auzi un ușor sunet nearticulat.

— Contesa Szigeti. Fiind puțin în întârziere, voiam să verific dacă a plecat deja. Vă mulțumesc.

Krisantem se grăbi să adauge înainte ca ea să închidă:

— Doamnă contesă, bine că ați telefonat. Alteța Sa mi-a încredințat un mesaj pentru dumneavoastră.

— Un mesaj? Întrebă vocea șocată a contesei Elisabeth Szigeti. Bine, dar, eu îl așteptam la prânz, la Sacher.

La 60 de kilometri de Liezen, ochii albaștri ai contesei Elisabeth Szigeti scăpărară de furie. Viața sentimentală complicată a lui Malko, îl obliga câteodată la contramandări inopinate, dar, ea avea oroare să fie victima lor.

— Puteți să-mi spuneți unde se află prințul? Întrebă ea cu o voce glacială.

— Tocmai l-am condus pe Alteța Sa la aeroportul Schwechat, răspunse Krisantem.

— La aeroport! Dar, ce caută acolo? Contesa vorbise atât de tare, încât, turcul depărtă receptorul de ureche, plin de indignare.

În Turcia, o femeie n-ar fi îndrăznit niciodată să-și manifeste astfel curiozitatea. Cu o voce mieroasă, el preciză:

— Alteța Sa a luat avionul.

— Krisantem, cred că glumiți! Răspunse sever contesa.

— Doamna contesă poate fi sigură că nu mi-aș permite asta niciodată, afirmă turcul. Alteța Sa Serenisimă chiar a luat avionul spre Zurich și apoi, spre Africa. Nu cred că se va înapoia decât peste câteva săptămâni.

La capătul firului se instală tăcerea. Contesa Szigeti, se întreba, cuprinsă de furie și de stupefacție, dacă e cazul să smulgă aparatul din priză, fapt ce nu prea era demn deloc de rangul ei.

Pentru a petrece o după-amiază liniștită cu Malko, ea își trimisese soțul la vânătoare și dăduse liber servitorilor.

Se strădui să-și amintească de întreg neamul Szigetilor, care suportaseră cu demnitate loviturile sorții și, se stăpâni. Se jură că-l va face pe Malko să plătească scump acest afront. Imaginea voluptoasă a Alexandrei, prietena lui Malko, îi trecu prin fața ochilor, ceea ce o făcu să scrâșnească din dinți.

— Bănuiesc că prințul nu a plecat singur, nu se putu ea împiedică să spună pe un ton acru.

— Alteța Sa a plecat singur, răspunse imediat Elko Krisantem, încântat de a putea da și o veste bună. Cred că pot afirma că este vorba de o plecare neprevăzută. În timpul nopții am pregătit lucrurile de vânătoare ale Alteței Sale.

— De vânătoare! Unde a plecat?

— În Rhodesia, doamnă contesă.

— În Rhodesia! Vă înșelați cu siguranță, Krisantem. Soțul meu vânează frecvent în Africa. Întotdeauna mi-a spus că nu se împușcă nimic în Rhodesia. Nici elefanți, nici lei, nici bizoni.

— Regret că nu vă pot lămuri, doamnă contesă, răspunse turcul pe un ton sincer dezolat, dar, Alteța Sa nu mi-a spus ce anume va vâna.

Capitolul II.

Bob Lenard apăsă cu degetul mare, plin de sudoare, rotița ce comanda reglajul lateral al patului puștii, deplasând-o cu câțiva milimetri. Cârligul metalic din prelungirea tocului era bine înșurubat în lăcaș, făcând ca umărul său să se lipească de patul carabinei cu repetiție. Cele două vârfuri ale suportului pe două picioare, bine ancorate, îi confereau o perfectă stabilitate, iar Bob, în poziția culcat, simțea asperitățile solului.

Își încordă mușchii brațului, căutând poziția ideală, înălță ușor fildeșul carabinei și strânse mâna dreaptă în jurul patului puștii, în spatele piedicii.

— Gata?

În spatele lui, vocea lui Ted Collins, vădea o oarecare nerăbdare. Figura lui buhăită și imberbă, torsul strâns într-o cămașă cu mâneci scurte, atât de peticită încât părea o dantelă, șortul de culoare kaki și șosetele de lână, formau un ansamblu caricatural, în neconcordanță cu ochii foarte albaștri, reci și duri. El privea spre fizionomia alungită și aproape grațioasă a țintașului, cu un amestec de dispreț și admirație.

Bob Lenard era, cu certitudine, unul dintre cei mai buni din cei douăzeci de țintași din lume.

Fără a întoarce capul, răspunse cu o voce calmă, într-o engleză stricată:

— Aproape.

Își semeți capul, astfel ca ochiul său să se plaseze la aproximativ 8 centimetri de luneta Zeiss, montată pe carabina Anschütz.

Distanța ideală. Cu obrazul lipit de patul armei, expiră și spuse:

— E bine.

Haina lui verzulie, din foaie de cort, se confunda cu tonurile de culoare ale ierburilor din valea râului Zambezi.