Oferta misterioasa

Oferta misterioasa de Agatha Christie

Doamna St. Vincent făcea socoteli. Oftă o dată sau de două ori și-și duse mâna la capul care o durea. Nu-i plăcuse niciodată aritmetica. Din nefericire, în prezent, viața ei părea compusă în întregime dintr-o anumită sumă de bani, adunarea neîncetată a unui număr mic de cheltuieli necesare dând un total care o surprindea și o speria întotdeauna.

Sigur că nu putea să se ridice la atâta! Se uită din nou peste cifre. Făcuse o mică eroare la penny, altfel cifrele erau corecte.

Doamna St. Vincent oftă din nou. Acum o durea capul și mai tare. Ridică privirea spre ușa care se deschidea și fiica ei, Barbara, intră în cameră. Barbara St. Vincent era o fată foarte drăguță; avea trăsăturile delicate ale mamei sale, același fel mândru de a-și ține capul, dar ochii erau negri în loc de albaștri și gura o avea altfel, – o gură roșie, îmbufnată, morocănoasă, dar nu lipsită de atracție.

— O, mamă! strigă ea. Iar jonglezi cu socotelile alea groaznice? Aruncă-le pe toate în foc!

— Trebuie să știm cum stăm, îi răspunse nesigur doamna St. Vincent.

Fata ridică din umeri.

— Suntem întotdeauna în aceeași barcă, zise ea înțepat. Al dracului de strâmtorați. Ca de obicei până la ultimul penny. Doamna St. Vincent oftă.

— Aș vrea... Începu ea și apoi se opri.

— Trebuie să găsesc să fac ceva, spuse Barbara pe un ton hotărât. Și să găsesc repede. În fond, am urmat cursul acela de stenografie și dactilografie. După câte îmi pot da seama, așa au făcut un milion de alte fete! "Aveți experiență? Nu, dar... O! Vă mulțumim, bună dimineața. O să vă anunțăm." Dar ei nu te cheamă niciodată! Trebuie să găsesc un alt gen de slujbă, orice slujbă.

— Nu încă, dragă, o imploră mama sa. Mai așteaptă puțin.

Barbara se duse la fereastră și se uită afară, dar ochii ei nu vedeau siluetele posomorâte ale caselor de vizavi.

— Câteodată, zise ea încet, îmi pare rău că verișoara Amy m-a luat cu ea în Egipt iarna trecută. O! Știu că m-am distrat, aproape singura distracție pe care am avut-o vreodată și, probabil, singura din viața mea. Mi-a plăcut foarte mult, mi-a plăcut enorm. Dar a fost foarte deprimant. Vreau să zic... să mă întorc aici.

Și arată cu mâna prin cameră. Doamna St. Vincent o urmări cu privirea și clipi. Încăperea era tipică pentru locuințele ieftine, mobilate. O aspidistra^[1] prăfuită, mobilă aparent ornamentată, un tapet de prost gust, decolorat pe alocuri. Erau semne că personalitatea chiriașilor se luptase cu cea a proprietarului; vreo două piese de porțelan bun, foarte crăpate și reparate, așa încât valoarea de vânzare era nulă, o broderie aruncată pe spătarul sofalei, acuarela unei tinere îmbrăcate ca în urmă cu 20 de ani înfățișând-o, fără îndoială, pe doamna St. Vincent.

— N-ar fi contat, continuă Barbara, dacă n-am fi cunoscut niciodată o altfel de viață. Dar când mă gândesc la Ansteys...

Se opri, nemaiputând să vorbească de casa aceea atât de mult îndrăgită care aparținuse de secole familiei St. Vincent și care se afla acum în mâinile unor străini.

— Numai dacă tata... n-ar fi făcut speculații și nu s-ar fi împrumutat...

— Draga mea, spuse doamna St. Vincent, tatăl tău n-a fost niciodată, în nici un sens al cuvântului, un om de afaceri.

Rostise aceste vorbe ca un omagiu plin de atâta considerație încât Barbara se apropie și-o sărută în timp ce murmura:

— Mămică dragă, mămică dragă, tu nu te plângi niciodată.

Doamna St. Vincent luă stiloul din nou și se aplecă peste masa ei. Barbara se întoarse la fereastră. Deodată fata spuse:

— Mamă, am vorbit cu Jim Masterton în dimineața aceasta. Vrea să vină să mă vadă.

Doamna St. Vincent lăsă jos stiloul și ridică privirea speriată.

— Aici? exclamă ea.

— Bine, dar nu prea putem să-l invităm să luăm masa la Ritz, șuieră Barbara.

Mama se arătă nefericită. Se uită din nou împrejur cu un dispreț nedisimulat.

— Ai dreptate, spuse Barbara. Este un loc dezgustător. Sărăcie de nobili! Sună bine – o casă albă la țară, cretoane prăpădite cu desen frumos, vaze cu trandafiri, un serviri de ceai de Derby pe care-l speli singură. Este ca în cărți. În viața adevărată, cu un fiu care pornește în carieră de la postul cel mai de jos de funcționar, asta înseamnă Londra. Proprietărese încruntate, copii murdari pe scară, haddok^[2] pentru micul dejun, care nu este chiar așa de…, de…, etc.

— Numai dacă... Începu doamna St. Vincent. Dar, vorbesc serios, încep să mă tem că n-o să ne mai permitem multă vreme nici măcar această cameră.

— Asta înseamnă o sufragerie – dormitor, groaznic! Pentru tine și pentru mine, spuse Barbara. Și o mansardă pentru Rupert. Și când Jim o să vină să mă vadă, am să-l primesc în camera aceea îngrozitoare de jos, cu bătrâne cicălitoare stând roată și tricotând, uitându-se la noi și tușind în chipul ăla groaznic!

Urmă un moment de liniște.

— Barbara, spuse doamna Vincent în cele din urmă, te-ai... vreau să zic, ai vrea...?

Se opri, înroșindu-se puțin.

— Nu trebuie să fii stânjenită, mamă, spuse Barbara. Astăzi nimeni nu este. Să mă căsătoresc cu Jim, cred că la asta te gândești! Aș face-o imediat dacă mi-ar cere mâna. Dar mi-e atât de groaznic de teamă că nu o s-o facă.

— O, Barbara dragă.

— Vezi, una e să mă vadă acolo, cu verișoara Amy, mișcându-mă (cum se spune prin povestiri) în înalta societate. S-a îndrăgostit de mine. Și alta e să vină aici și să mă vadă așa! Și trebuie să știi că e o ființă nostimă, plină de aere și demodată. Cred că tocmai asta îmi place la el. Îmi reamintește de Ansteys și de sat, de tot ce era acum o sută de ani în urmă, dar așa, așa... nu știu. E atât de delicat. Ca lavanda!

Fata râse, pe jumătate rușinată de nerăbdarea ei. Doamna St. Vincent vorbi simplu și serios.

— Aș vrea să te căsătorești cu Jim Masterton. El este unul de-ai noștri. Este și foarte bogat, dar nu prea îmi pasă de chestia asta.

— Ba mie, da, spuse Barbara. M-am săturat de sărăcie!

— Dar, Barbara, nu doar...

— Nu doar pentru asta? Nu. Țin la el cu adevărat. O, mamă, nu-ți dai seama că țin?

Doamna St. Vincent arăta foarte nefericită.

— Aș vrea să te poată vedea în ambianța ta naturală, dragă, spuse ea necăjită.

— Bine, spuse Barbara. De ce să ne facem griji? Am putea foarte bine să încercăm să fim vesele în privința lucrurilor astea. Îmi pare rău că am fost atât de morocănoasă. Înveselește-te dragă.

Se aplecă spre mama sa, o sărută ușor pe frunte și plecă. Doamna St. Vincent, renunțând la toate încercările sale financiare, se așeză pe sofaua neconfortabilă. Gândurile i se învălmășeau.

Poate oricine să spună ce-i place, aparențele îl îndepărtează pe un bărbat. Nu mai târziu, nu când ar fi cu adevărat logodiți. Până atunci și-ar da seama ce fată bună și drăgălașă e! Dar așa de ușor tinerii se adaptează mediului lor. Uite, Rupert s-a cam schimbat față de cum era înainte. Nu că aș vrea să-mi izolez copiii. Câtuși de puțin. Dar n-aș suporta ca Rupert să se logodească cu fata aia groaznică de la tutungerie. S-ar putea să fie chiar o fată foarte drăguță. Dar, nu e dintre ai noștri. Totul e atât de greu. Biata mea micuță Babs. Dacă aș putea face ceva... ceva. Dar de unde să iau banii? Am vândut totul ca Rupert să poată porni în viață. Cu adevărat nu ne mai putem permite altceva.

Ca să-și schimbe gândurile, doamna St. Vincent apucă "The Morning Post" și parcurse reclamele de pe prima pagină. Pe majoritatea le știa pe dinafară. Oameni care căutau capital, oameni care aveau capital și erau dispuși să-l împrumute numai cu chitanțe scrise de mână, alții care vroiau să cumpere dinți (se întreba întotdeauna de ce?), alții care vindeau blănuri, rochii de seară și aveau idei optimiste în privința prețului.

Deodată își concentră atenția. Citi de mai multe ori cuvintele tipărite. "Numai pentru nobili. Căsuță la Westminster, excelent mobilată, oferită celor care ar avea cu adevărat grijă de ea. Chirie plătită personal. Fără intermediari."

Un anunț foarte obișnuit. Citise multe la fel, sau aproape la fel. Chirie plătită personal, în asta constă cursa.

Dar pentru că era neliniștită și dornică să scape de gândurile ei, își puse imediat pălăria și luă autobuzul corespunzător spre adresa indicată în anunț.