Omul cu mască de fier
Aa
MASCA DE FIER de Alexandre Dumas
Capitolul I
Taina cea mare
Paris, în 1638.
Palatul regelui Ludovic al XIII-lea era în mare fierbere. Slugile alergau de colo până colo, iar curtenii se strânseseră în sala cea mare a tronului, comentând evenimentul urmărit de întreaga Franță: Regele aștepta primul moștenitor.
În mijlocul miniștrilor și curtenilor, care discutau pe șoptite, își făcu intrarea Cardinalul Mazarin, întovărășit de nelipsitul său aprod, vicleanul Fouquet. Noii intrați își croiră drum printre cei prezenți, care se aplecară adânc în fața marelui Cardinal, în mâinile căruia erau destinele tuturor. Ludovic al XIII-lea fiind prea slab să i se împotrivească, Mazarin îl făcea să acționeze cu planurile și interesele lui.
Când ajunseră la locul rezervat Cardinalului, Fouquet se scotoci cu febrilitate prin buzunare și scoase o cutie mică de pastile, bomboanele favorite ale Cardinalului, pe care o întinse stăpânului său.
— Pastilele, Eminență, zise el.
— Îți mulțumesc, Fouquet. Ești foarte atent. Cardinalul se servi și apoi readuse discuția asupra subiectului curent.
— E o zi mare pentru Franța. Fouquet se înclină lingușitor și replică:
— Dacă Majestatea sa va avea un fiu… fiul va avea nevoie de un preceptor…
Restul nu fu necesar să mai spună, căci Mazarin se uită la el cu un surâs cu multe înțelesuri și-i spuse:
— Ești ambițios, Fouquet.
— Singura mea ambiție este să servesc Franța, replică aprodul, înclinându-se adânc.
Discuția lor fu întreruptă de apariția șambelanului, care anunță în mijlocul forfotei ce se produsese:
— Majestatea Sa Regele!
Ludovic al XIII-lea își făcu, grăbit, intrarea și se îndreptă spre Cardinal, în vreme ce grupul curtenilor se strânse în jurul său, Colbert și D’Artagnan fiind cei din imediata lui apropiere.
— Mai trebuie să așteptăm mult?, întrebă el pe Cardinal, nerăbdător.
Mazarin îl privi zâmbind și-i răspunse calm:
— Acest lucru cere răbdare… chiar și de la un rege.
— Astfel mă încurajezi? replică regele amuzat. Suveranul se întoarse apoi spre D’Artagnan, căpitanul mușchetarilor săi și zise:
— D’Artagnan, îți amintești bătălia cu austriecii?
Da, Sire. Foarte bine.
— Am fost mai curajos, atunci.
Ușa din fundul sălii se deschise. Printre curteni, își făcu drum moașa, cu obrajii îmbujorați și se îndreptă spre rege.
— Majestate… e băiat… O frumusețe de băiat! spuse ea cu grabă.
— Un băiat! exclamă Ludovic, în culmea fericirii alergând spre odaia lăuzei.
Câteva minute mai târziu, apăru în balconul palatului, ținând Delfinul ― moștenitorul tronului ― în brațe, având pe Cardinal în dreapta sa.
Apariția aceasta fu primită cu aclamații de mulțimea strânsă în jurul palatului, care aștepta cu nerăbdare fericitul deznodământ.
Cardinalul făcu un semn spre mulțime și în mijlocul liniștii care se așternu peste miile de oameni spuse:
— Atotputernicul, în nețărmurita lui bunătate, a binecuvântat unirea Majestății sale Regelui cu iubita noastră Regină, dăruindu-le lor și vouă… un fiu.
Cardinalul luă nou-născutul din mâna regelui și arătându-l mulțimii adăugă:
— Acesta este moștenitorul tronului Franței!
în timp ce, în stradă, ovațiile nu se mai terminau, în odaia lăuzei, doctorul se
întoarse de la patul reginei și se adresă moașei:
— Cheamă-l pe rege!
De afară se auzeau murmurele mulțimii, care pătrundeau atenuate, până în alcovul reginei.
— Nu se poate! Ascultă! spuse moașa.
— Atunci pe Colbert. El va găsi o soluție.
Moașa fugi afară din odaie și pătrunse în larga anticameră, unde îl găsi pe Fouquet, stând la ușă, în spatele curtenilor și mușchetarilor, care erau întorși toți cu fața spre balcon.
Pradă unei mari surescitări, moașa se apropie de Fouquet și-l întreabă într-un suflet:
— Unde este domnul Colbert?
— Pe balcon.
Agitația moașei deșteptă atenția lui Fouquet, care se repezi afară din odaie și ascultând la ușă ― o auzi pe regină țipând. Fără să ezite, deschise ușa și pătrunse în camera reginei, neanunțat. Dintr-o privire, îl văzu pe medic la patul lăuzei, întors cu spatele spre ușă și se strecură în dosul unui scrin, în așa fel să nu poată fi observat de nimeni. Câteva clipe mai târziu, își făcură apariția Colbert și moașa. Primul se adresă în grabă medicului:
— Ce s-a întâmplat, doctore?
— Regina a mai născut un copil.
— Încă un băiat? repetă ministrul înspăimântat.
— Da. Tot un băiat… E un geamăn. Colbert murmură:
— Un alt fiu…
— Să-l duc regelui? întrebă moașa.
— Nu se poate! șopti Colbert. Apoi se adresă medicului:
— Cine știe despre aceasta?
— Numai moașa și eu, răspunse medicul mirat.
— Nu trebuie să mai afle nimeni, adăugă ministrul și se îndreptă spre patul reginei.
Mi-l luați și pe acesta? întrebă lăuza, într-o șoaptă.
Știți prea bine că fiii Majestății Voastre aparțin Franței, răspunse Colbert. Făcu, apoi, câțiva pași de la patul reginei și se adresă medicului și moașei:
— Veniți cu mine!
— Dar Majestatea Sa?… începu să spună doctorul.
— Voi răspunde eu în locul reginei, îl întrerupse Colbert.
Ministrul, cu copilul în brațe, apăsă pe un mecanism secret și se deschise o ușă, prin care pătrunseră într-altă odaie.
Fouquet care fusese martor la toată această scenă, ieși din ascunzătoarea lui, apăsă și el pe mecanism, așa cum îl văzuse făcând pe Colbert și deschise și el ușa secretă, pentru a intra în odaia alăturată.
De îndată ce fu posibil, regele fu chemat în odaia în care Colbert dusese geamănul. Suveranul veni în grabă însoțit de d’Artagnan și întrebă:
— Ce s-a întâmplat?
— E de datoria mea să prezint Majestății Voastre pe al doilea fiu. Soarta a hărăzit Franței doi Delfini.
Suveranul se trânti pe un scaun.
— Doi fii, doi moștenitori ai tronului!
— Nu poate exista decât un Delfin, interveni Colbert.
— Pentru un alt tată doi gemeni este o binecuvântare… Pentru mine va fi un blestem, spuse regele.
— Mai rău, Sire! Băieți gemeni poate însemna război civil… ură și luptă între frați. Viitorul Franței atârnă de tăria Majestății Voastre de a fi rege, nu tată. Numai un singur fiu poate domni.
— Nu-l pot osândi pe propriul meu fiu la moarte, Colbert!…
— Nici nu este necesar. Îndepărtați-l de aici. Nu trebuie să știe nimeni… nici măcar el, adăugă ministrul arătând spre copil.
— Există un om căruia să-i pot încredința această taină?
— Da. Sire, un singur om… d’Artagnan.
— D’Artagnan!, exclamă regele. Să-mi pierd și fiul și pe cel mai bun prieten?
— E și prietenul meu, spuse Colbert. Dați-i lui copilul. Trimiteți-l în Gasconia. Îngăduiți-i să crească băiatul ca pe copilul lui și Franța va fi salvată.
Suveranul strânse copilul la piept și îl sărută. Apoi se adresă lui d’Artagnan, care împietrise în spatele lui:
— De câte ori am luptat împreună pentru Franța? De câte ori ai apărat viața regelui? D’Artagnan, faci asta pentru mine?
Căpitanul mușchetarilor, înduioșat de încrederea Suveranului său, se mulțumi să răspundă cu demnitate:
— Sunt soldat, Sire.
Regele trecu copilul în brațele lui d’Artagnan și se adresă lui Colbert:
— Dă-i cai și… tot ce-i trebuie, întorcându-se spre căpitanul său, reluă:
— Îmi vei lipsi.
Se aplecă asupra copilului, îl sărută iarăși și spuse:
— Pleacă acum!
D’Artagnan se îndreptă spre ieșire. În pragul ușii, se opri și, întorcându-se spre rege, zise:
— Dacă mă va întreba vreodată numele tatălui său?
Spune-i că tatăl lui a dat totul pentru Franța. Botează-l Filip.
D’Artagnan ieși, în timp ce regele și Colbert se îndreptară spre ușa secretă, unde suveranul se opri.
— Dar medicul… moașa?, întrebă Ludovic.
— Nici o grijă, Sire… Sunt oameni care nu vor vorbi niciodată despre aceasta.
În momentul în care ieșiră își făcu apariția Fouquet. Acesta se uită la leagănul copilului și zâmbi misterios. În sfârșit, găsise ocazia cea mare pentru realizarea planurilor lui ambițioase.
descarcați gratuit de aici...