Ostaticii din Tokyo
Aa
Capitolul I.
Polițistul care dârdâia sub crivățul glacial privi cu stupefacție pe tânăra japoneză care tocmai trecuse de pridvorul ambasadei americane. În ciuda frigului pătrunzător, ea nu era îmbrăcată decât într-un compleu de pânză – pantalon și bluzon – și cu un T-shirt alb. În ciuda ținutei sale lejere, ea nu părea deloc incomodată de temperatură. Intrigat, polițistul o analiză. Părul lung îi cădea pe umeri până la piept, despărțit de o cărare la mijloc. Fața era ovală, un pic lată în partea de jos, cu nasul foarte puțin turtit. Picioarele erau uimitor de lungi pentru o japoneză și drepte, ceea ce era încă o raritate. Din cauza obiceiului japonez de a purta copiii în spate, picioarele copiilor îmbrățișau torsul mamelor lor și din această cauză 95% dintre adulți păstrau forma coapselor arcuite…
Necunoscuta trecu prin fața polițistului și pătrunse în hol. Ea ar fi fost foarte frumoasă, cu excepția unui singur detaliu: ochii foarte negri păreau gata să-i iasă din orbite în relief, la fel ca cei ai unei broaște. El își întoarse capul, jenat din cauza acestei malformații.
Necunoscuta cu ochi bulbucați se așeză în hol pe una dintre banchete în fața serviciului de vize și-și puse pe jos sacul de pânză pe care-l purta în spate ca mulți dintre studenți. Polițistul își văzu în continuare de treabă începând să supravegheze intrarea. Ambasada SUA era protejată la exterior de două gherete de ciment. Cu regularitate, manifestanți de stânga veneau să strige sloganuri antiamericane în fața intrării, după care coborau cuminți strada strâmtă în pantă abruptă care se înfunda într-un enorm șantier de construcții și hotelul Okura.
Ambasada SUA nu merita totuși atâtea onoruri: minusculă clădire albă, având două etaje, înconjurată de un parking, ea era estompată de un enorm zgârie-nori la sud – hotelul Okura care o domina cu cele-douăsprezece etaje ale sale, aflat pe cealaltă parte a străzii. Ambasada data de la sosirea americanilor în 1945 și nimeni nu se gândise să construiască una mai frumoasă. Serviciile americane erau dispersate peste tot în Tokyo și marile sale periferii spre marea pagubă a funcționarilor.
Polițistul în uniformă bleu se gândi: acesta nu era timpul manifestațiilor. Ca întotdeauna, noiembrie era geros la Tokyo.
Doi bărbați tineri, care de vreo jumătate de oră răsfoiau reviste, așezați pe o banchetă, se deplasară pentru a veni să se așeze aproape de tânăra cu ochii bulbucați. Ei schimbară câteva cuvinte observând rarii vizitatori care așteptau în micul hol. Într-o zi de vineri, la ora patru fără un sfert, nu era animație mare.
O scară largă păzită de doi pușcași marini îmbrăcați în uniforme, așezați pe taburete în spatele a două mici tejghele pe care erau puse telefoane, se deschidea în mijlocul holului. Ea ducea spre birourile ambasadorului și cele ale principalilor săi consilieri.
Numai vizitatorii care aveau întâlniri programate puteau urca scara, după prealabila anunțare la telefon.
La serviciul vize, funcționarii începuseră să-și strângă hârtiile. Fata cu ochii bulbucați se ridică, își luă sacul de jos și se-ndreptă spre pușcașul care se afla la stânga scării, surâzătoare și foarte destinsă. Americanul îi înapoie surâsul spunându-i cu amabilitate:
— You can not go up there, Miss.
Ca și când n-ar fi înțeles, ea începu să urce liniștită pe scară. Soldatul își părăsi locul și începu să urce repede în urma ei, gândindu-se că nu a înțeles. El o strigă și îi spuse, de data asta, în japoneză:
— Soumimassen! Snigai-nasu! 1
În loc să se oprească, fata continuă să urce mai repede. Scos din fire, marinarul se năpusti în urma ei și o prinse de braț. Ea se eliberă fără măcar să se întoarcă. El o placă prinzându-i picioarele de sub genunchi. Ea căzu în față, se sprijini în mâini și se întoarse ca o pisică, băgând mâna dreaptă în sac. Pușcașul nu avu nici măcar timpul necesar să vadă revolverul Beretta calibrul 38 care-i trimise un glonț în mijlocul frunții. Șocul făcu să-i sară cascheta albă din cap și-l aruncă pe spate. El încercă să se ridice, se clătină și căzu fulgerat. Explozia îl smulse pe al doilea pușcaș de la locul său. Acesta se năpusti, luptându-se cu tocul din piele albă pentru a-și scoate coltul 45 reglementar. În momentul în care reușise să-l scoată, auzi țipete în hol. Se întoarse la timp pentru a vedea pe unul din însoțitorii japonezei ochindu-l cu un pistol mitralieră UZI. Rafala făcu geamurile să vibreze și gloanțele se înfipseră în pieptul lui, trântindu-l pe treptele scării. Căzu pe spate, cu țesătura uniformei deja pătată de sânge, fără să aibă timpul să reacționeze. Deja cei doi japonezi se năpustiseră trecând peste el pentru a ajunge la fata care se ridicase.
Toți trei fugiră până la primul etaj în timp ce solicitanții și funcționarii de pe hol se aruncau la pământ ori fugeau prin poarta care da spre grădină. Stupefiat, polițistul japonez nu reacționase încă. Nu trecuse mai mult de un minut de când japoneza începuse să urce pe scări.
Roy Henderson, ambasadorul Statelor Unite în Japonia, tresări la auzul exploziilor. Era în cămașă și se pregătea să semneze pentru sfârșitul lunii. El se ridică, îndreptându-se grăbit spre ușa biroului său pentru a o zăvorî.
Ușa se deschise însă cu brutalitate când el era doar la un metru de ea, în fața unei japoneze cu ochii afară din orbite care îndrepta spre el un pistol-automat. Dintr-o săritură, ea fu lângă el țipând:
— Lay down! Lay down!
