A fi bun

Întâmpinarea, plina de dorința sincera a unei lămuriri, pe care colegul meu de învățământ, d. prof. Frollo, a publicat-o în aceasta foaie în apărarea romanilor catolici, ne da prilejul sa revenim asupra unor chestiuni pe care noi, la „Cuvântul”, le socotim drept fundamentale.

D. Frollo se întreabă surprins si, oarecum, îndurerat: de ce și de unde îndârjirea unor cercuri ortodoxe împotriva romanilor de confesiune romano-catolică? Adica cum, un catolic nu poate fi un „bun roman”? și nici nu mai așteaptă răspunsul; caci dreptatea atitudinii d-sale ii apare ca evidenta.

La prima impresie – desigur! Dar numai la prima impresie. Caci, în fond, chestiunea așa cum e pusa de d. Frollo, și în genere de toți romanii catolici sau numai catolicizanți, este cu mult prea putin precisa pentru a putea contribui la lămurirea problemei.

În adevăr, oricât de paradoxal s-ar părea, toți romanii catolici sunt în măsură a raspunde victorios la întrebarea daca un catolic poate fi un „bun roman”. Niciunul nu se oprește la chestiunea mai simpla – dar cea relevanta – daca un catolic poate fi „roman”. Et pour cause! Caci a fi „bun roman” este, sub raportul etnic și spiritual, mai putin decât a fi „roman” pur și simplu. Dar ceea ce în adevăr atinge miezul problemei noastre, nu e chestiunea bunului roman, ci a romanului.

Sa ne lămurim. „Bun roman” este o noțiune foarte vaga, foarte complicata și foarte confuza. Ea închide un element de valorificare morala, unul de încadrare politica, și în ultima analiza, unul de apartenenta spirituala.

Bercu Solomon, din târg de la Pașcani, care muncește de dimineață până-n noapte, care își plătește regulat birurile și e respectuos cu legile tarii, care a fost în război și și-a împlinit însărcinările cu convingerea ferma ca e dator sa o facă, este desigur un „bun roman”.

Samuel Micu, cărturarul ardelean care a mers după învățătura la Roma, a adus de acolo dovada latinității noastre și a contribuit ca nimeni altul la definirea, la delimitarea conștiinței noastre naționale, este iarăși un „bun roman”. și tot asa, pentru a ne tine în istorie:

Ion Bratianu-tatal care a construit armatura statului romanesc modern și urmărit, cu o putere vie inca în copiii lui, înstăpânirea romanilor asupra statului și avuției din cuprinsul lui, a fost un „bun roman”.

„Buni romani” toți acești trei, fara indoala. Dar și romani? Aici e nodul chestiunii. Sa nu mai vorbim de Bercu Solomon, săracul.

— Desi poate cel mai patetic dintre toți. La el situația e clara: „bun roman”, adica: bun cetățean al statului roman, în cea mai larga accepțiune a cuvântului. Pentru asta, insa, nu e nevoie sa fii numaidecât roman, nu? După cum nu e Bercu Solomon; desi nu este exclus ca acesta sa fi murit în război, cu liniștea detașată și lipsita de retorism a celor care au conștiință împlinirii unei datorii fata de o realitate colectiva care ii înglobează și ii depășește.

Cazul lui Samuel Micu e ceva mai complicat. Călugărul acesta papistaș este unul din ctitorii conștiinței românești. S-ar putea oare pune la îndoială romanismul lui? și totuși, se poate. Eu nu vreau sa cercetez aici daca Samuel Micu a fost sau nu roman cu adevărat. Cred insa ca pot afirma ca nu e nevoie sa fii roman ca sa faci ce a făcut Micu.

Iată, mai anul trecut ne-a cercetat aici în București un englez, colonelul Wedgwood. Wedgwood este un englez de baștină. Neamul lui fabrica porțelanuri de vreo doua sute de ani. Colonelul nostru este insa… ziarist. Poate ca putini oameni au făcut pentru conștiința etnica și pentru naționalismul evreu, cat a realizat Wedgwood, acest stăruitor și îndărătnic militant al sionismului. Care e insa situația lui?

Daca ar fi locuit în Palestina, ar fi fost, desigur, un „bun evreu”. Este el insa pentru asta și evreu? Evident, nu!

Iată, deci, cum cazul lui Samuel Micu devine irelevant.

Mai ramane cel al lui Ion Bratianu-tatal. Exemplul colonelului Wedgwood este și aici hotărâtor. S-ar putea totuși ca el sa nu epuizeze fondul chestiunii; de aceea vom insista.

E incontestabil ca Ion Brătianu a voit sa fie roman. A voi sa fii roman nu înseamnă insa și a fi roman. A fi roman înseamnă o stare naturala, o formula de echilbru a existentei din care decurg, prin însăși desfășurarea vieții, anumite forme. Un bob de grau, daca il îngropi în pământ, la umezeala, încolțește și da fir. Un anumit fir, cu o anumită dezvoltare, necesara, mai dinainte determinata de însăși structura bobului de grau. așa se petrece și cu „romania” noastră. A fi roman înseamnă a avea o anumită plămada, din care decurg cu necesitate absoluta anumite atitudini și gesturi. Voința noastră nu are nimic de zis în aceasta împrejurare; pentru ca noi nu ne putem depăși în chip normal pe noi înșine decât încetând a mai fi noi înșine.

Prin urmare: Ion Bratianu-tatal a construit statul nostru modern. Este acest stat în adevăr romanesc? Daca da, atunci, desigur, Brătianu a fost în adevăr roman. Dar daca statul nostru modern nu e cu adevărat romanesc? Atunci lucrurile se schimba: Ion Brătianu a fost „bun roman”, adica a avut cele mai bune intenții pentru poporul și statul nostru.

— Dar „roman” nu a fost. După cum nu e grau sămânța care sfârșește prin a purta un spic de orz.

Iată deci adevăratul cadru al problemei. Catolicii romani revendica pentru ei calitatea de a fi „buni romani”. Es ist zu viel des Guten. Noi ne-am mulțumi numai cu răspunsul la o întrebare… mai modesta: Buni romani puteți fi si, desigur, sunteți. Sunteți insa și romani?

30 Octombrie 1930

SFÂRȘIT