Curs de teorie a cunostintei

I. INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA TEORIEI CUNOȘTINȚEI.

[noiembrie 1925]

1. Originile teoriei cunoștinței

2. Fundamentarea necesității acestui curs

3. Cunoștința. Aspectul psihologic și cel logic

4. Teoria cunoștinței – Gnoseologie – Epistemologie

5. Problema adevărului

6. Metoda de cercetare a acestui curs: cea empirica

1. Am anunțat un curs de Teoria cunoștinței, și anume, de introducere în problematica generala a acestei discipline filosofice, determinat, între alte considerațiuni, și de aceea ca la Universitatea noastră din București un asemenea curs nu s-a făcut până acum.

În afara de prelegerile profesorului meu, Radulescu-Motru, făcute pentru prima oara cam prin 1912 – prelegeri cari aveau mai mult un caracter metafizic, adica de vedere de ansamblu asupra realității, în afara de prelegerile cu un caracter ceva mai special ale colegului meu, d-l Florian, făcute acum doi ani, și în afara de prelegerile mele, purtând asupra unor probleme cu totul speciale, asupra uniformității legilor naturii, făcute acum trei ani, nu s-a făcut, ce putin după câte stiu eu, nici un curs propriu-zis de teoria cunoștinței la aceasta Universitate.

Nu stiu daca, din punct de vedere filosofic, aceste prelegeri ar fi de prima necesitate; cu alte cuvinte, nu stiu daca împărțirea aceasta pe felii a domeniului de speculațiune filosofica este tocmai ceva recomandabil introducerii d-voastra în spiritul de filosofare.

Filosofia și filosofarea ar trebui sa fie unul și același lucru. Si, cu toate acestea, au ajuns sa fie doua lucruri distincte unul de altul, filosofarea rămânând pentru toată lumea un fel de atitudine spirituala în încercarea omului de împăcare cu sine însuși, iar filosofia devenind un obiect de studiu. Cu alte cuvinte, acest nobil meșteșug al filosofiei, care a fost odinioară o preocupare personala a spiritului, s-a transformat adeseori într-un fel de meserie. Se învață astăzi filosofia cum se învață orice meșteșug; se învață filosofia într-o presupoziție nedovedita încă, în presupoziția ca exista un domeniu precis al filosofiei, cu o problematica precisa și cu soluțiuni precise la aceasta problematica.

Nu este părerea mea, întrucât ma îndeletnicesc cu meșteșugul filosofării. Dar trebuie sa fie și părerea mea, întrucât stau pe scaunul acesta – adica trebuie sa contribui și eu la lămurirea didactica a problemelor dezbătute în filosofie, al căror instrument de lupta este domeniul filosofării.

Teoria cunoștinței este o disciplina ceva mai noua. Ea a apărut mai întâi, conștientă și de numele ei și de importanta ei, cam prin veacul al XIX-lea și amenința la un moment-dat sa devina filosofia însăși; adica în momentul de criza a gândirii filosofice, care a fost perioada de după 1850. Instaurarea filosofiei sau, mai bine zis, restaurarea metafizicei în demnitatea ei naturala s-a făcut cu ajutorul acestei teorii a cunoștinței sau a cunoașterii. Au fost filosofi și cercetători în ale filosofiei în Germania cari au identificat chiar, la un moment-dat, aceasta teorie a cunoștinței cu filosofia însăși. Trebuie însa sa o spunem de la început: nu exista teorie a cunoștinței ca disciplina filosofica, ca aparițiune de sine stătătoare în domeniul filosofiei, ci exista probleme de teoria cunoștinței cari, alături cu alte probleme, de alta natura, întregesc filosofia în cadrul ei natural și în funcțiunea ei primitiva de creare a unei viziuni personale asupra universului. Istoricește, as putea spune chiar ca, daca teoria cunoștinței nu s-a constituit ca știința până în veacul al XIX-lea, este tocmai din cauza ca, până în veacul al XIX-lea, nu a fost niciodată o perioada spirituala așa de săracă încât sa se mărginească interesul pentru filosofie la desfacerea problemelor și la delimitarea diferitelor ramuri de activitate spirituala în filosofie. Teoria cunoștinței a fost o preocupare constanta a spiritului omenesc – și o sa vedem îndată din ce motive a început sa fie.

Dar aceasta preocupare constanta nu a fost de sine stătătoare, ci s-a împletit întotdeauna cu preocupări din domenii anexe, cari, desi logicește ar putea sa fie distincte de teoria cunoștinței, totuși, din punctul de vedere al necesităților spirituale ale omenirii, nu sunt deosebite, ci se întregesc.

Aceasta afirmațiune are ceva din ceea ce ar fi un fenomen fizic și un fenomen chimic. Este evident ca putem face o cercetare fizica a realității și una chimica a aceleiași realități; dar nu este mai putin adevărat ca realitatea, în ea însăși, nu este nici fizica, nici chimica, ci este pur și simplu realitate; ca poate sa ne ofere perspective diferite asupra ei, dar ca, în definitiv, ea rămâne una și aceeași.

Atâta timp, prin urmare, cât filosofia a rămas în adevăr preocuparea aceasta metafizica a construirii viziunii de ansamblu a universului, nici nu a simțit omenirea nevoia unei delimitări precise în diferite discipline filosofice. și atunci, logica, psihologie, teorie a cunoștinței, morala, estetica și celelalte erau probleme cari se împleteau si, împletindu-se, prezentau nu realitatea însăși, ci realitatea vieții spirituale. Dar, în momentul când, cum spuneam, sufletul omenesc nu a mai fost destul de bogat, când necesitatea aceasta spirituala de opunere a individului în fata universului sau de împăcare a individului cu întreaga existenta a căzut, în momentul acesta tradițiunea gândirii filosofice s-a realizat, însa transformata, adica a devenit un fel de cercetare metodica asupra filosofiei care se făcea până atunci. și atunci, în locul filosofiei care se făcea până atunci, în locul filosofiei ca rezultat al necesității de filosofare a omenirii, a apărut filosofia care nu era decât cercetarea filosofiei anterioare – activitate spirituala care a deschis calea la noi probleme, care a deschis calea problemei istoriei filosofiei, a problemei enciclopediei filosofiei, nu în înțelesul în care se face la noi acum, ci în înțelesul sistematizării filosofiei.

Ei bine, astăzi sistematica filosofica este o realitate; este o realitate care are și părțile ei rele, dar care are, incontestabil, și părțile ei bune.

Este evident ca, în principiu, a filosofa trebuie sa poată toată lumea. Dar este iarăși evident ca necesitatea aceasta de a filosofa nu o are, de fapt, nu o simte toată lumea. Este, pe de alta parte, iarăși adevărat ca, în orice moment, gândirea noastră și atitudinea noastră spirituala în fata realității, în fata existentei nu este de sine stătătoare, ci este oarecum – as zice – dependenta de tradițiunea noastră istorica. Conștient sau inconștient, a început de la o vreme, și anume, cam de pe la sfârșitul veacului al XVIII-lea, sa fie dependenta și de altceva, și anume, de tradițiunea scrisa; adica, a început sa fie dependenta de erudiție.

Ceea ce cunoaște veacul al XIX-lea și veacul al XX-lea ca metoda de lucru este, în adevăr, un aspect cu totul nou al activității acestei speculațiuni. Daca ati deschide cărțile de filosofie, ati fi totdeauna izbiți de puținătatea argumentelor polemice, ati fi totdeauna izbiți de autenticitatea cu care fiecare filosof își expune punctul sau de vedere. Nu exista, în marea generalitate a cazurilor, propriu-zis, erudițiune sau trimiteri în josul paginei, nu exista material asupra căruia sa se speculeze, care sa fie altul decât acela dat de observarea directa a celui care filosofează și de puterea creatoare directa a celui care filosofează. Adica, nu exista, până la sfârșitul veacului al XVIII-lea, așa-numita filosofie despre ceea ce a spus cutare, ci exista filosofia de-a dreptul, în contact direct cu realitatea. și între aceasta realitate directa și cel care filosofează nu se mai așază nimic.

Trebuie sa fiți izbiți și d-voastra, după cum este izbita majoritatea cercetătorilor, de faptul acesta, în adevăr surprinzător, ca marii cugetători ai omenirii, la cari filosofia a fost în adevăr o necesitate organica și nu un meșteșug învățat, ca marii cugetători nu au prea ținut seama de ceea ce au spus cei dinaintea lor. Filosofia lor este un fel de țâșnitura spontana, un fel de reacțiune a tuturor forțelor lor sufletești.

Eu am mai spus și cu alta ocaziune ca Pascal, care este unul din vârfurile cele mai de seama ale vieții spirituale omenești, era un ignorant în materie de filosofie. El și-a făcut cultura filosofica cu Montaigne, care spunea ca cutare spune cutare lucru și cutare, cutare lucru, în tonul în care obicinuia să-și scrie Eseurile. Iar Kant, pe care d-voastra îl învățați și cu privire la care se zice ca noi îl știm pe dinafara, ceea ce nu este deloc exact, Kant citează în toată opera lui, care este de câteva mii de pagini, doar câteva nume mai mari și aceasta incidental. De altfel, Kant este prototipul omului incult. Desigur, vi se pare ciudat. Ei bine, știți cum făcea Kant geografie? Era profesor de geografie fizica și nu văzuse în viața lui un munte! Făcea geografie, fapt constatat, după romanele de călătorii.

Desigur ca veți zice: Ia uite cum se făcea știința pe vremea aceea! Ei bine, domnilor, se făcea cel putin tot atât de bine ca și acum.

Vasăzică, filosofarea sprijinita pe erudițiune este o cucerire a veacului al XIX-lea, o cucerire pe care, desigur, noi nu putem sa o trecem astăzi cu vederea. Este adevărat ca noi astăzi suntem ceva mai jos decât un Kant sau un Descartes; dar nu este mai putin adevărat ca, daca i-am prinde pe unul din ei la un examen de anul I, nu stiu daca ar raspunde cel putin atât cât ar putea raspunde un student de anul I; însa ar gândi ceva mai mult, desigur, decât 14 profesori la un loc. Aceasta este singura deosebire între cultura filosofica a vremii noastre și cultura filosofica a vremii trecute.

2. Dar noi suntem, în definitiv, prinși în ruajul acesta al existentei și nu putem sa ignoram în adevăr ceea ce ni se impune. De îndată ce o realitate a fost creata, nu poți să-i comanzi sa se dea la o parte. Poți sa te dai cel mult tu la o parte, în măsura în care nu ești realitate, dar realitatea nu poți sa o îndepărtezi.

Si atunci, este evident ca noi astăzi în filosofie judecam, în afara de elementul personal și de elementul realității propriu-zise, cu un al treilea element, care este tocmai ceea ce s-a spus până la noi. Astăzi, la drept vorbind, nici nu mai putem sa facem ca Pascal sau Descartes (lăsa ca ni s-ar spune ca facem literatura, ceea ce nu ar fi tocmai un reproș greu de suportat), dar, pentru uzul nostru personal, problematica este astfel schimbata, instrumentele noastre de lucru sunt astfel modificate, încât, daca am face filosofie ca pe vremea lui Pascal, nu am avea, desigur, nici un succes. De ce? Pentru ca am vorbi pur și simplu un alt limbaj decât acela pe care-l vorbesc specialiștii.