Fenomenul legionar

CUVÂNT INTRODUCTIV.

În acest volum se reproduc patru conferințe ținute de profesorul Nae Ionescu în luna mai 1938, în fața legionarilor, pe când se găsea internat în lagărul de la Miercurea Ciuculuî. Aceste conferințe au fost publicate în buletinul informativ" (nr. 2-34-5, august-septembrie 1940), ce apărea săptămânal la Berlin, pentru uzul intern al legionarilor refugiați în Germania, în primul exil.

Într-o notă preliminară, făcuta de redacția buletinului, se precizau următoarele: „Sub acest titlu („Fenomenul legionar"), profesorul Nae Ionescu, pe când se afla în lagăr, a ținut în primăvara anului 1938 o serie de conferințe legionarilor închiși. Vor fi reproduse succesiv, în acest buletin, după notele luate de un auditor. Conferințele ne-fâind stenografiate, ele trebuie considerate mai mult ca niște rezumate".

Auditorul care a luat notele nu a fost menționat atunci. El era răposatul preot Ștefan Palaghiță, care ne-a dat asigurarea că gândurile exprimate de ilustrul conferențiar au fost notate fidel, aproape cuvânt cu cuvânt, și că, după fiecare conferință, își confruntase însemnările cu notele altor camarazi, spre a completa eventualele omisiuni.

La sfârșitul volumului reproducem cuvintele comemorative ce le-am rostit în ziua de 24 martie 1940 în fața camarazilor strânși la casa de Amalienhof (Berlin) cu ocazia morții lui Nae Ionescu, subliniind semnificația jertfei sale.

Din citirea conferințelor reproduse, se poate observa clar factura gândirii lui Nae lonescu cu dialectica ei ca racteristică. Totuși, uneori, parcă se simte o contracție bruscă în cursivitatea gândirii, determinată, probabil, de vreo lacună în notarea cuvintelor rostite de conferențiar. Pe de altă parte, trebuie ținut seama că, în timpul când conversa sau rostea o conferință, pe lângă dialectica lui îndrăcită, Nae lonescu degaja și o vrajă specifică, ce cap ta pe auditor. Spre deosebire de alți conferențiari, care obișnuiesc să citească sau să recite un text elaborat cu multă trudă Nae lonescu gândea pe loc. Prin aceasta nu numai că antrena pe auditor în procesul de gândire, dar îl făcea să guste și deliciul ei, așa cum se simte aroma pâinii calde abia ieșită din cuptor. De aceea, dacă în rândurile redate, dialectica lui specifică rămâne adânc impregnată, vraja conferențiarului însă, lipsește. Și aceasta face ca textul să apară mai schematic.

Trebuie să menționăm că profesorul Nae lonescu a ținut mar^nulte conferințe în legătură cu „Fenomenul legionar", în,3uletinul informativ", însă, nu s-au publicat decât acestea patru pe care le reproducem, întrucât, cu nr. 7 din 13 septembrie 1940, când a avut loc repatrierea legionarilor refugiați, buletinul și-a încetat apariția.

De aceea, în conferințele ce le reproducem, se tratează mai mult problemele generale, menite însă a servi ca baza la explicarea fenomenului legionar propriu-zis. Notele de la conferințele succesive nu le-am avut la îndemână.

Nu știm dacă profesorul Nae lonescu și-a dezvoltat aceste idei și în alte conferințe sau scrieri de-ale dânsului. In situația de acum n-am avut posibilitatea să verifiFenomenul legionar 5 cam, fiindcă nu avem la dispoziție toate articolele, conferințele sau lucrările lui. Problema ar putea fi lămurită de către aceia care sunt mai la curent cu activitatea profesională sau publicistică a ilustrului gânditor. Oricum, ideile expuse în paginile ce urmează ar putea servi, în mare parte, ca bază pentru o doctrină legionara, sistematizată. Trebuie să relevăm, însă, că sunt și câteva idei care n-ar concorda cu linia Căpitanului. Pe una dintre acestea am vrea să o relevăm în mod deosebit, fiindcă se exalta spiritul imperialist „Caracterul națiunii – spune Nae lonescu – e ofensiv și imperialist prin excelență, adică un organism care nu poate trăi decât în expansiune, viața, dinamism. Sar putea obiecta: care e poziția față de alte neamuri? Ireductibilitatea nației.

Nu mă interesează pe mine, națiune vie, în ofensivă, ci pe ele, Să se aranjeze ele, cum pot, cu mine.

Noi trăim în istorie, unde este păcat, veșnică luptă, unde trebuie să ne cucerim dreptul la existența, prin vrednicia noastră. (Dacă nu există dreptul de existența, am fi în acest caz îngeri, și nu sub păcat și în istorie!)

Aici este adevărata înțelegere a lumii în istorie. Apune altfel problema este o dobitocie, cei ce o susțin sunt sau proști, sau imbecili. Prin urmare, cel care vrea să-1 realizeze pe Dumnezeu nu o va face decât cucerind în afară, strângând de gât pe altul, deci națiunea e dinamică, este viață ofensivă și imperialistă. Nu există, altfel zis, cumințenie și defensivă în naționalism, căci neamurile care se pun pe o astfel de temă, poziție, cad în robie." (Conferința a IV-a, pag. 31).

Această idee a luptei necruțătoare o găsim exprimată de Căpitan în niște rânduri trimise Congresului Studențese ținut la Berlin, în toamna anului 1930. Scria atunci Căpitanul: „Respingeți cu îndărătnicie toate falsele teorii ale falșilor apostoli umanitariști și pacifiști, care tind să vă dezarmeze sufletește. Nu uitați că dreptul este o proprietate care se sprijină pe forță. în lume oamenii se luptă. Din adâncul mării și până în înălțimile văzduhului, nu-i decât o luptă în care animalele se devorează unele pe altele. In lumea plantelor, în natură, în păduri și pe câmpii, acolo unde oamenii se duc să guste pacea, nu este în realitate decât o luptă surdă și necruțătoare pentru viață. Voiesc să spun că nu există în natură „pacea" pe care o cântă toți poeții și literații, nu există decât o singura realitate, mare, crudă, superbă: RĂZBOIUL Neamurile care înțeleg acest adevăr trăiesc. Celelalte pier. Românii, înconjurați pretutindeni de vrăjmași cu pofte mari și invadați înăuntru de dușmani care îi slăbesc și le macină sistematic puterile de rezistență și de viață, nu vor putea rezista în viitor decât dacă vor înțelege că pe pământul lor trebuie să crească soldații ca brazii în pădure. De la acest adevăr fundamental și în această direcție spirituală trebuie să pornească întreaga noastră activitate. Viața acestei Patrii milenare va fi asigurată." (Circ, pag. 14)

În „Pentru legionari", șase ani mai târziu, Căpitanul, fără a renunța la principiul luptei naționale active, îi dă, totuși, o mai mare viziune creștină, care formează partea cea mai originală și patetică a doctrinei legionare.

„Țelul final al Neamului – scrie el – este viața? Dacă este viața, atunci nu interesează mijloacele pe care neamurile le întrebuințează spre a și-o asigura. Toate sunt bune, chiar și cele mai rele. Se pune deci problema: După ce se conduc națiunile în raport cu alte națiuni? După legea peștilor din mare sau a fiarelor din pădure? Țelul final nu este viața. Ci învierea. învierea neamurilor în numele Mântuitorului lisus Hristos. Creația, cultura nu-s decât un mijloc, nu un scop, cum s-a crezut, pentru a obține această înviere. Este rodul pe care Dumnezeu 1-a sădit în Neamul nostru, de care trebuie să răspundem. Va veni o vreme când toate neamurile pământului vor învia, cu toți morții și cu toți regii și împărații lor. Având fiecare neam locul său înaintea tronului lui Dumnezeu. Acest moment final,4hvierea din morți", este țelul ceî mai înalt și mai sublim către care se poate înălța un neam." în lumina citatului de mai sus, teoria imperialismului și a expansionismului, de esență amorală, vine în vădită contradicție cu linia creștină adoptată de Căpitan pentru Mișcarea Legionară.

Fără îndoială, mai mult ca oricare, Nae lonescu trebuie să fi observat această disonanță. Ar fi extrem de interesant de știut ce anume explicații a găsit el pentru a rămâne nu numai atașat de Mișcarea Legionară, dar și pentru a mărturisi o nestrămutată încredere în destinul legionar. încă din 1936, probabil după apariția cărții „Pentru legionari", mărturisea unui discipol al său: „A crede că o dată cu dispariția lui Corneliu Codreanu se va nărui și opera lui, ar însemna să ne facem o slabă idee despre adâncimea acestei opere. Minunea pe care a făcut-o Corneliu Codreanu e așa de mare, că de-acum îl depășește și pe el".1

Poate Nae lonescu să fi dat această explicație în conferințele despre „fenomenul legionar" ce au urmat și care, din cauza încetării apariției „Buletinului informativ", nu s-au mai publicat. De aceea, înainte de a recurge la alte scrieri ale lui, vom căuta chiar în conținutul con-

1. Vezi „Legea", anul IL nr. 3 – 4, iunie-iulie 1957, G. Racoveanu: „Nae lonescu. Fapte și cuvinte. Inedit". Și „Orientări", nr. 13, octombrie 1958.

ferințelor reproduse elemente care ar putea schița puntea de apropiere a acestor două concepții deosebite.

„Naționalismul secolului al XX-lea – spune Nae Ionescu în a IV-a sa conferință – pleacă de la popor, trece la popor pentru a ajunge la Dumnezeu. Cuvântul lui Hristos este unul în cer, pe linia perfecțiunii, dar noi, oamenii care trăim în istorie, îl înțelegem deosebit, deci relativ, după rațiunea din care facem parte, altfel am fi îngeri. Așadar, fiecare om trăiește cuvântul lui Dumnezeu în felul său, conform cu colectivitatea supremă absolută, în istorie, care este națiunea. In lumea răsăriteană există un simț mai dezvoltat al realității, fapt care ne deosebește de Apus, unde domină simțul generalității, al abstracțiunii. Deci aici, în Răsărit, există deja nuanțe în trăirea lui Dumnezeu. Dacă nația realizează pe Dumnezeu pe pământ, pe mine nu mă interesează decât Dumnezeul pe care-1 trăiesc eu și nu ungurii, francezii etc. în Napoli aproape fiecare stradă are Madona ei, ceva al străzii; aceasta înseamnă necesitatea localizării, individualizării, naționalizării lui Dumnezeu. Deci, eu sunt dator Iui Dumnezeu numai în nația mea. Or, cum nația este cel mai important cerc colectiv în care trăiește omul în istorie, eu n-am decât un singur tribut de plătit în viață, față de Dumnezeu: prin nație. Dacă Dumnezeu nu este numai Dumnezeul meu, dacă nu este un Dumnezeu singular, ci este și al ungurilor, francezilor etc, atunci eu n-aș mai fi român și n-aș mai putea plăti lui Dumnezeu tributul meu prin nația mea."

Ideea relativității în „veac", adică în istorie, la care se referă Nae Ionescu la începutul paragrafului citat mai sus, este subliniată și de Căpitan.

„Facem o mare deosebire – scrie el – între linia pe care mergem noi și linia Bisericii Creștine" („Pentru legionari", pag. 393). „Linia istorică este una: aceea pe care o trăim noi. Căci noi trăim în veac. Linia Bisericii este cu mult deasupra noastră. Către ea tindem, dar nu realizăm decât puțin. Pentru că trăim sub condamnare și sub piatra de moară a păcatelor noastre, a lumii și a moși-stră-moșilor noștri. Recunoaștem că suntem păcătoși: aceasta este atitudinea legionară față de Biserică" (pag. 109).

Și totuși, acel „puțin" care se realizează,^n veac" din năzuința creștină pentru „învierea neamului", este foarte mult dacă se compară cu tendința generală dominantă în societatea contemporană de a se comporta, exaltând legea junglei, a „peștilor din mare sau a fiarelor din pădure". Specifica omenie românească arată că năzuința creștină de a depăși legea junglei este apanajul întregului popor român. Poate și el a realizat „puțin" în cursul zbuciumatei sale istorii, dar n-a păcătuit ca alte popoare, „strângând de gât pe altul".

Desigur, pentru cei care au cultul păgân al foiței materiale cu sete de putere și tendințe de dominație imperialistă, această năzuință creștină ar părea ca o mare deficiență. Căpitanul însă o considera ca un titlu de noblețe istorică a poporului român. Pe această linie orienta el școala legionară, menită, după vindecarea metehnelor imprimate de dominația fanariotă și potențarea virtuților, „să dea țării acesteia un mare tip de român. Poate să iasă din ea ceva mare, cum n-a mai fost, care să frângă în două întreaga noastră istorie și să pună temeliile începutului unei alte istorii românești, la care acest popor are dreptul, datorită suferințelor și răbdării îui milenare, precum și curățeniei și nohlepi sale sufletești, căci este, poate, singurul popor din lume care, în toată istoria sa, n-a cunoscut păcatul înrobirii, încălcării sau nedreptățirii altor popoare" („Pentru legionari", pag. 287).