Adio, frumoasa mea

Raymond Chandler, unul dintre marii scriitori de romane polițiste, s-a născut la Chicago în anul 1888.

Când avea doisprezece ani familia sa a emigrat în Anglia, unde a învățat la Dulwich College. După ce a făcut studii în Franța și Germania s-a întors la Londra în 1907, unde fără nici o tragere de inimă, s-a angajat funcționar.

A abandonat slujba în favoarea scrisului și a lucrat la unele ziare ca reporter, eseist, recenzor de cărți și chiar scriitor de versuri. În 1912 s-a îmbarcat spre America și s-a stabilit în California. După primul război mondial, în timpul căruia a luptat în armata canadiană, a intrat în afaceri și a ajuns directorul unei companii petroliere.

În 1924 s-a căsătorit cu Cissy Pascal.

La începutul crizei economice din anii treizeci a reînceput să scrie povestiri pentru diverse publicații. Până în 1938 publicase șaisprezece povestiri și lucra la primul său roman, Somnul de veci, care a fost publicat în 1939. Devenit instantaneu un mare succes, a fost prezentat de critică drept: „un nou tip de roman polițist, în care ingeniozitatea intrigii este completată de un stil literar distinct și distins”.

La fel de bine primite au fost Adio, frumoasa mea (1940), Fereastra de sus (1942), Femeia din lac (1943), Sora cea mică (1949), și Rămas bun pentru vecie (1954), toate avându-l în comun pe faimosul detectiv particular Philip Marlowe. Multe dintre cărțile sale au fost adaptate ca scenarii și a și scris scenarii pentru filme, printre acestea numărându-se Asigurare dublă și Dalia albastră, amândouă nominalizate pentru premiul Oscar.

A fost ales ca președinte al Asociației scriitorilor de romane de aventuri din America. În ultimii ani de viață a suferit de o accentuată depresie psihică și în general a avut probleme cu sănătatea. A murit în 1959, în California.

Dilys Powell i-a caracterizat opera ca „un amestec unic de severitate și sensibilitate, de un înalt rafinament și de o deosebită poezie”, iar Elizabeth Bowen l-a descris ca „un artist atât de strălucit, cu o imaginație atât de originală, încât nici un studiu al literaturii americane moderne n-ar putea să facă abstracție de el”.

Era unul dintre acele blocuri mixte de pe Central Avenue, blocuri care nu sunt încă ocupate în întregime de negri. Tocmai ieșisem dintr-o frizerie de doi bani, la care o agenție de plasare credea că lucrează un anume Dimitrios Aleidis. Nu era o problemă prea importantă. Soția lui se arătase dispusă să plătească ceva bani pentru a-l vedea înapoi acasă.

Nu l-am găsit niciodată, dar nici nevastă-sa nu mi-a dat vreun ban.

Zi călduroasă, spre sfârșitul lui martie; stăteam în fața frizeriei privind reclama luminoasă a unui local numit Florian’s, aflat la etajul al doilea. Un bărbat privea și el într-acolo. Se uita la ferestrele prăfuite cu o privire fixă și extaziată, ca un emigrant est-european care soarbe pentru prima oară din ochi Statuia Libertății. Era un tip masiv, înalt de vreo doi metri și solid ca un camion. Se afla la câțiva pași de mine. Mâinile îi atârnau șleampete pe lângă corp și o țigară uitată fumega între degetele lui enorme.

Negri liniștiți treceau pe stradă și îi aruncau priviri tăioase. Arăta îngrozitor. Purta o pălărie mițoasă, o haină sport gri cu nasturi albi ca niște mingi de golf, cămașă maro, cravată galbenă, pantaloni gri din flanel reiat și pantofi din piele de crocodil cu pete albe în dreptul degetelor. Din buzunarul de la piept se revărsa o batistă galben-strălucitor, ca și cravata. Avea și niște pene colorate înfipte în panglica de la pălărie, dar ar fi fost la fel de șocant și fără ele. Chiar și pe o stradă mai deocheată, ca Central Avenue, omul nu putea trece neobservat. E ca și când ai vedea un păianjen pe o felie de cozonac.

Era palid și nebărbierit. Oricum, tot nebărbierit ar fi arătat. Avea păr negru și creț, sprâncene stufoase care se întâlneau deasupra nasului borcănat, urechi mici și delicate față de statura sa și o privire melancolică, specifică ochilor cenușii. Stătea nemișcat, ca o statuie; după mult timp, a zâmbit.

A pornit agale pe trotuar către ușile batante ce ascundeau scările pe care se putea ajunge la etajul al doilea. A împins ușile, a aruncat o privire rece și inexpresivă în lungul străzii, apoi a intrat. Dacă ar fi fost mai mic de statură și mai puțin țipător îmbrăcat aș fi crezut că vrea să dea o spargere. Dar cu hainele, pălăria și constituția asta era imposibil.

Ușile s-au balansat un timp și erau pe punctul de a se opri. S-au deschis însă din nou, în afară, brusc. Ceva a zburat de-a latul trotuarului și a aterizat în șanțul dintre două mașini parcate. A aterizat în mâini și în genunchi, scoțând un sunet strident, ca un șoarece încolțit. S-a ridicat încet, și-a recuperat pălăria și s-a retras pe trotuar. Era un negru tânăr, subțire, cu umeri înguști; purta un costum, liliachiu cu o floare la butonieră. Avea părul negru și lucios. A rămas cu gura deschisă și a gemut un moment. Trecătorii l-au privit nepăsători. Și-a potrivit pălăria, s-a târât până la perete și a început să meargă nesigur de-a lungul clădirii.

Liniște. Totul a reintrat în normal. M-am îndreptat către ușile batante și am rămas în fața lor. Erau nemișcate. Nu era treaba mea, așa că le-am deschis și am privit înăuntru.

O mână imensă a apărut din întuneric, m-a apucat de umăr și m-a strâns îngrozitor. Aceeași mână m-a tras înăuntru și m-a ridicat fără nici un efort pe prima treaptă. O voce groasă mi-a șoptit:

— Hmm, sunt numai tuciurii pe-aici. Ai mai văzut așa ceva, amice?

Era întuneric și liniște. Sunete vagi trădau prezența oamenilor sus, la etaj, dar eram singuri pe scări. Namila m-a privit solemn și a continuat să-mi strivească umărul.

— Un negru, a zis. L-am aruncat afară. Ai văzut cum l-am azvârlit?

Mi-a eliberat umărul. Osul nu părea rupt, dar brațul era înțepenit.

— Doar știi cum sunt localurile astea, am zis în timp ce îmi frecționam umărul. Știi la ce să te aștepți.

— Nu spune asta, amice, a mârâit namila încet, ca patru tigri după o masă bună. Velma lucra aici. Micuța Velma.

Mi-a apucat iarăși umărul. Am încercat să mă feresc, dar era rapid ca o pisică. A reînceput să-mi frământe mușchii cu degetele lui de fier.

— Da, a zis. Micuța Velma. N-am văzut-o de opt ani. Zici că asta-i o cârciumă de negri?

Am confirmat, bolborosind.

M-a ridicat încă două trepte. M-am smucit, încercând să mă eliberez. Nu aveam armă, pentru că mi se păruse inutilă atunci când îl căutam pe Dimitrios Aleidis. Oricum, nu cred că mi-ar fi fost de vreun folos. Probabil că namila ar fi înghițit-o.

— Du-te sus și convinge-te, i-am spus, încercând să ascund agonia din glas.

Mi-a dat drumul din nou. M-a privit și ochii lui cenușii împrăștiau tristețe.

— Mă simt bine, a zis, și vreau ca nimeni să nu mă enerveze. Hai să mergem sus și să bem ceva.

— Nu te vor servi. Ți-am spus doar că e o cârciumă pentru negri.

— N-am văzut-o pe Velma de opt ani, spuse cu vocea aceea puternică și tristă. Opt ani de zile de când ne-am despărțit. Nu mi-a mai scris de șase ani. Are, cu siguranța, un motiv. Lucra aici. Era foarte drăguță. Hai să mergem sus.

— Bine, am strigat. Am să merg cu tine. Dar nu mă mai împinge. Lasă-mă să merg singur. Mă simt bine, sunt deja băiat mare, știu chiar să mă duc singur la baie. Nu mă mai împinge.

— Micuța Velma lucra aici, spuse încet.

Nu era atent la mine.

Am început să urcăm pe scări. M-a lăsat să merg singur. Umărul mă durea și ceafa îmi era udă.