Istoria loviturilor de stat din Romania volumul 1

Alex Mihai Stoenescu - Istoria loviturilor de stat din Romania

CUPRINS:

Cuvânt înainte 19

Capitolul I.

DE CE S-A PRĂBUșiT SISTEMUL COMUNIST? /15

Capitolul II.

SUA ȘI URSS DECID SCHIMBAREA REGIMULUI DIN ROMÎNIA /70

Capitolul III.

IAȘi – 14 DECEMBRIE 1989. ÎNCEPUTUL REVOLUȚIEI /l 76

Capitolul IV.

DIVERSIUNE și REPRESIUNE. Timișoara, 16-l7 decembrie 1989 /250

Capitolul V.

REVOLTA POPULARĂ. Timișoara, 18-20 decembrie 1989 /606

Capitolul VI.

CÂT DE PREGĂTIȚI AU FOST ROMÎNII PENTRU O REVOLUȚIE? Gradul de informare al cetățeanului român în decembrie 1989 /729

În spatele fiecărei fraze din acest volum se află o investigație făcută pe durata mai multor ani. În acest timp am întâlnit, provocat la dialog sau înregistrat sub forma interviului, diferite personaje ale evenimentelor de la sfârșitul anului 1989 și începutul anului 1990. Totodată, am studiat documente, am citit și fișat cărți, am răsfoit mii de pagini de ziar. Atât în cazul lașilor, al Timișoarei, cât și al Bucureștilor am operat și reconstituirea evenimentelor cu martori la fața locului. Cu această ocazie au fost parcurse distanțele rezultate din mărturiile revoluționare și au fost cercetate locații și fapte, acolo unde s-au petrecut. Am fotografiat sau filmat diferite ipostaze edilitare, urbanistice, umane. Peste tot m-am lovit de preponderența legendei. Problema unor concluzii oficiale va rămâne mult timp nerezolvată, din cauza interferenței politice. Concluziile autorului au fost dificil de formulat la tot pasul, deoarece cantitatea de informație despre revoluție difuzată în ultimii 15 ani este pe cât de mare pe atât de haotic prezentată public. Pentru a pune o anumită ordine în construcția acestui volum am ales sintetizarea informației în jurul a două criterii: evenimente decisive și personalități determinante. Mă simt obligat să revin în acest loc asupra unui principiu al cercetării istoriografice prezentat în primul volum, pentru a înțelege felul în care a fost condusă investigația autorului și este expusă analiza de față. Specialiștii în știința istoriografie a, precum și criticii literari care s-au aplecat asupra primelor trei volume din au observat că atât metoda de analiză cât și stilul lucrării urmăresc un model de cercetare compus din principii și metode ale unor înaintași de valoare. Din păcate ei sunt foarte puțin cunoscuți cititorilor români.

Principiile ideologice și doctrinare de la care a pornit scrierea acestor volume se găsesc în opera științifică și literară a marelui scriitor și istoric francez Ernest Renan (1823-l892), autor al lucrărilor fundamentale l ’Avenir de la science și l’Histoire des origines du christianisme, ambele întemeiate pe studii și practici aprofundate de sociologie, istorie, arheologie și lingvistică. Renan a fost un strălucit teoretician al naționalismului luminat și cel dintâi care a dat un sistem modern coerent și logic de înțelegere a Vechiului și Noului Testament. Ernest Renan a fost anatemizat de toate Bisericile, dar faptul că după mai bine de două secole Papa și Patriarhul ortodox de la Constantinopol au ajuns la concluzia că opera lui Renan conține mai multe adevăruri decât erori îl face pe autorul acestor rânduri să considere, păstrând proporțiile, că volumul de față este o moștenire ce va fi înțeleasă mai degrabă peste ani decât acum. „Oamenii cred că ceea ce rămâne după ei este numai Binele și Adevărul – scria Renan în 1869 – că numai Binele și Adevărul se capitalizează, în realitate, ceea ce rămâne după oameni este numai ceea ce servește unui ideal.” Dacă idealul cititorilor mei este libertatea, viața în democrație și într-o economie prosperă pe teritoriul întregit al României atunci și volumul de față trebuie raportat la măsura în care slujește atingerea acestui ideal – o națiune română civilizată care trăiește în prosperitate, care nu-și uită trecutul, dar îl judecă lucid. Scriu conștient că nu voi apuca acest moment.

În privința modului de abordare a unui astfel de subiect complex și dificil cum este revoluția „din decembrie 1989”, autorul consideră că metodologia de aplicare a logicii în cercetarea unui eveniment istoric este cel mai bine ilustrată de filosoful român Anton Dumitriu (1905-l992), care a fost și cel mai important logician român, în operele sale Logica și Culturi eleate și culturi hera-cleitice (aceasta din urmă mult mai accesibilă) se găsesc explicații asupra felului în care poate fi atacat un subiect istoric cu ajutorul logicii, prin labirintul de documente, mărturii, informații publice sau reacții culturale.

De exemplu, Anton Dumitriu oferă peste timp un răspuns la haosul informațional și sentimental care domină opiniile despre revoluție: „în logica obișnuită se dau premisele și se caută apoi concluzia, în logica sau, mai bine zis, ilogica sentimentelor particulare”. Este ceea ce se întâmplă în presa română în fiecare decembrie, când se comemorează sau se sărbătorește revoluția, iar ziarele, posturile de radio și televiziune găzduiesc aceiași actori principali sau secundari ai evenimentelor, aceiași autori sau impostori, prezentându-și fiecare versiunea sentimentală, subiectivă și mereu deformată a întâmplărilor trăite. Cărțile despre revoluție, cu excepția volumelor de documente (care au și ele limitele lor științifice), sunt de la un capăt la altul o pledoarie ilogică pentru o concluzie trasă dinainte: poporul român este autorul revoluției. Și cu asta totul se termină. Toate celelalte teme pot fi ușor identificate de la primele rânduri ale unor articole sau cărți despre revoluție și, așa cum arăta Anton Dumitriu, sunt impuse prin premise artificiale sau particulare până la sfârșitul textului. Există cărți despre revoluție publicate în România a căror dominantă este isteria, așa cum există cărți despre revoluție care ocolesc orice concluzie și nu se ocupă decât cu o falsă filosofie despre omenire, Istorie, guverne mondiale și destin pe suprafața a câtorva sute de pagini.

În sfârșit, metodologia de lucru pentru documentarea și scrierea volumului 4 din este inspirată de opera teoretică a lui Demostene Russo (1869-l938). Foarte puțin cunoscut de cititori, Demostene Russo a fost profesorul și mentorul lui Constantin C. Giurescu și a lăsat o singură carte de mare valoare metodologică: Studii istorice greco-române. Rămas în umbra istoriografiei noastre, la fel ca și un Barbu Câmpina, un P. P. Panaitescu sau Mihail Polichroniade, Demostene Russo a fost un istoric român valoros prin metodologia expusă în Critica textelor și tehnica edițiilor, adevărat manual de scriere și publicare a unei opere de Istorie. Am reținut din opera lui Demostene Russo un citat exemplar: „în lucrări științifice, cea mai importantă parte a expunerii și din nenorocire cea mai nebăgată în seamă e dispoziția ideilor. După ce am pus pe hârtie orice avem de spus asupra unui subiect, după ce am privit subiectul nostru din toate punctele de vedere, am pătruns în cele mai adânci părți și am constatat cele mai ascunse legături ale lui, trebuie să așezăm ideile noastre în înlănțuirea logică cea mai strânsă, așa încât trecerea de la una la alta să se facă nu printr-o legătură forțată sau meșteșugită, ci în mod firesc și necesar”. Acesta este și proiectul meu.

În consecință, stilul volumului de față urmărește evoluția evenimentelor pornind de la ideea că Adevărul nu se cunoaște și trebuie încercată aflarea lui împreună cu cititorul. Uneori, dar foarte rar, anumite informații foarte cunoscute vor apărea din viitor în prezentul analizei pentru a atrage atenția asupra unui proces, a unei evoluții, a unei legături între cauză și efect. O opinie a istoricului Moses I. Finley, profesor la Universitatea Cambridge, m-a urmărit mult timp înainte să încep scrierea acestor cărți: „Un istoric care crede că meseria sa constă numai în descoperirea faptelor ar putea la fel de bine să colecționeze fluturi, timbre sau cutii de chibrituri. Acestea sunt activități private care pot procura o plăcere personală (ceea ce eu nu critic câtuși de puțin), dar care nu îndeplinesc nici o funcție socială, în realitate orice istoric pune faptele în relație unele cu altele. Chiar și cei mai pozitiviști dintre istorici, cei care neagă că s-ar interesa de altceva decât de simpla descoperire de fapte, nici ei nu fac și nu se pot mulțumi să facă doar asta. Trebuie să punem capăt iluziei că un istoric pleacă de la fapte (sau – cu o eroare conexă – de la surse). Singurul criteriu pe care-l dețin este de a afla dacă o lucrare de istorie explică mai bine, adică dacă stabilește relații mai coerente, mai complete și, în consecință, mai convingătoare”.

Eu sunt adeptul comentariului istoric, al genului literar care încearcă să explice cititorului faptul istoric și să-i ofere o versiune cu care poate fi de acord sau nu. Prin urmare, ea tinde a fi credibilă, rezistentă în timp sau se dovedește o simplă opinie pasageră care se va umple de praf în rafturile bibliotecilor. Deși comportă riscuri mari, această opțiune mi se pare cel puțin onestă în confruntarea cu judecățile de valoare ale publicului. De aceea, începând această carte nu mă interesează poziția politică la zi, nici realitatea că i-am cunoscut personal, admirat sau detestat pe unii dintre actorii revoluției române.

Ca român implicat în fenomenul de presă (1990-l991), în actul de guvernare (1997) și în structurile superioare ale Armatei (1992-l998), dar mai ales ca scriitor, am înțeles că acum trăim momentul în care putem încerca încă o dată să rupem cursul nefericit al istoriei noastre și să construim din România un stat democratic și prosper. De aceea, înțelegerea comentariilor din volumul 4 nu poate fi de-nlinâ decât după parcurgerea comentariilor din primele trei volume, pentru că ceea ce i s-a întâmplat națiunii române în timpul revoluției din 1989-l990 i s-a mai întâmplat de câteva ori în istorie. Aceste volume reprezintă, prin expunerea nedisimulată a erorilor și defectelor politice făcute în trecut și repetate astăzi, contribuția mea la efortul actual al națiunii române.

Autorul

Capitolul I.

DE CE S-A PRĂBUȘIT SISTEMUL COMUNIST?

Moto:

Deseori, desfășurarea crizei scapă voinței conducătorilor organizațiilor implicate, iar criza degenerează, mecanic, într-o înfruntare pe care nimeni nu o gândise inițial în planurile strategice.

THIERRY DE MONTBRIAL.

La 15 ani de la revoluția întâmplată între decembrie 1989 și mai 1990 întrebările pe care și le pun românii sunt atât de numeroase în-cât chiar simpla lor înșiruire pe o listă i-ar face să abandoneze interesul pentru un răspuns. Unii ar vrea să cunoască tot adevărul. Alții ar prefera să li se răspundă măcar la una din întrebări: a fost revoluție sau lovitură de stat? În realitate, întrebarea provine dintr-o confuzie. Nu numai diversitatea și numărul întrebărilor, dar și tentativele politice insistente de a răspunde la ele în timpul scurt care s-a scurs de la evenimente, precum și folosirea excesivă a lor în scopuri partizane, produc un fenomen dintre cele mai nocive: chiar dacă se spune adevărul, acesta nu mai poate fi crezut de generațiile contemporane. Apoi, chiar și cel care spune adevărul cu toată credința riscă să rostească doar adevărul lui. Istoricii nu se încumetă încă, pentru că este prea devreme și pentru că nu au acces la documente. Mai există și dezavantajul că anumite documente esențiale au fost definitiv distruse, pot fi distruse în momentul unei schimbări a puterii politice sau vor fi distruse în viitor, înainte să le treacă termenul de prescripție. Cititorilor din viitor trebuie să li se spună că în momentul acesta nici o mare bibliotecă a României nu poate pune la dispoziție presa anilor 1990-l992, fie pentru că nu a colectat-o, fie pentru că o depozitează în magazii impenetrabile. O mentalitate înapoiată și cumva iresponsabilă alimentează ideea că informația despre adevăr trebuie ascunsă acum, deoarece aparține generațiilor viitoare, Istoriei.

Nimic mai periculos. Adevărul are funcție continuă și devine inutil pentru Istorie, pentru istoria care se creează în fiecare clipă, dacă este aflat atât de târziu încât să nu mai poată influența evenimentele în curs. Lecția Istoriei s-ar reduce în fapt la o arheologie mentală. Acestea sunt simptomele unei națiuni moarte, nu ale unei națiuni vii. Sunt simptomele unei națiuni care, pe măsură ce evoluează în Istorie, o și îngheață imediat, sedimentând-o în straturi sterile sau, mai grav, propagandistice, motiv pentru care națiunii române va continua să i se întâmple evenimente neprevăzute, produse de alții sau apărute aleator. Este încă unul din motivele pentru care România trăiește astăzi la întâmplare, chinuindu-se să gestioneze o sumedenie de probleme țâșnite aparent din senin. Ele provin în realitate din trecut și se desfășoară ciclic în istoria noastră modernă și contemporană. De ce? Pentru că România nu a rezolvat la timp niciuna din problemele sale structurale și în primul rând cea a raportului armonic între societate și stat, astfel că, la soluții improvizate, Istoria a răspuns cu improvizații politice, economice și sociale, lăsând mereu, la sfârșitul fiecărei fraze despre destinul națiunii române, în loc de punct un semn de întrebare. Este, așadar, datoria scriitorului să intervină, punând cu temeritate cuvântul acolo unde Istoria a lăsat doar un rând de punctepuncte.

De ce folosim cuvântul „revoluție”? t

Mai întâi o precizare necesară. Așa cum am arătat la începutul volumului l, atunci când folosim cuvântul revoluție ne referim de obicei la partea violentă a evenimentelor, însă evenimentele sociale, politice sau militare concentrate în termenul de revoluție sunt în realitate un proces politic sau politico-militar care se întinde pe o anumită perioadă de timp.

Este perioada în care se produc transformări decisive, fundamentale, de trecere de la un sistem politic la altul, de la un regim la alt regim. De aceea, mai corect este a considera că ceea ce numim convențional „revoluția din decembrie 1989” a fost, din punct de vedere strict teoretic, un proces revoluționar în care s-au regăsit câteva subcategorii istorice: subversiunea, diversiunea, greva generală, revolta populară, puciul, constituirea unui centru de putere, contrarevoluția, lovitura de stat, contralo-’tvra de stat. Prin urmare, cei care întreabă mereu dacă a fost evoluție sau lovitură de stat fac în primul rând o confuzie noțională. I ovitura de stat este de cele mai multe ori parte a unei revoluții, nu echivalentul ei. Bineînțeles, evenimentele vor rămâne în istorie sub formula deja consacrată și comodă de „revoluția din decembrie”, cu toate că procesul revoluționar poate fi corect limitat între 14 decembrie 1989 și 20 mai 1990. La 14 decembrie a avut loc la Iași prima tentativă de revoltă populară legată direct de schimbarea regimului politic. Nu discutăm deocamdată cum a fost pregătită și de cine, dar în mod cert a fost legată de același fenomen care s-a produs cu succes la Timișoara și s-a finalizat la București.

La 20 mai 1990 starea de legitimitate revoluționară – care înlocuiește legitimitatea politică a unui stat pentru o scurtă perioadă de timp – a încetat o dată cu primele alegeri confirmate oficial ca libere și simultan cu formarea primului Parlament, adică a primei instituții legitime a noului regim. Unii comentatori români și câțiva analiști străini refuză termenul de revoluție, deoarece definiția sa, ca proces istoric, ar fi marxistă. Ei fac acest lucru de cele mai multe ori din dorința de a convinge că în decembrie 1989 a avut loc o lovitură de stat dată de Ion Iliescu și de acoliții săi prosovietici. Numai că, în teoria lui Marx, revoluția la care se referă autorul este mai degrabă economică („Revoluția comunistă înseamnă ruptura cea mai radicală cu relațiile de proprietate moștenite din trecut”), în decembrie 1989 nu am avut o revoluție comunistă în sensul dat de Marx, chiar dacă puterea revoluționară instalată cu ocazia evenimentelor a lansat programatic teza schimbării relațiilor de producție, în realitate, procesul de trecere de la proprietatea de stat comunistă la cea privată, capitalistă, nu s-a încheiat nici astăzi, fapt care distanțează încă o dată revoluția din decembrie de ideea „rupturii” radicale.

Pentru că avem de-a face cu un proces total diferit – trecere de la comunism la capitalism, nu de la capitalism la comunism – revoluția din decembrie 1989 are în Primul rând un caracter politic, de răsturnare a unui regim totalitar. În mijlocul avalanșei de păreri și aproximații cu preponderență Politice și politicianiste, care continuă să se prăvale de pe înălți-Adevărului în larga vale a Minciunii, o voce profesionistă a identificat din perspectivă istorică imaginea de ansamblu a evenimentelor din decembrie 1989, cea a istoricului și politologului de la Institutul de Studii Sud-Est Europene din Munchen, doamna Anneli Ute Gabanyi: „în contextul acestor revoluții de tip nou, revoluția română este cea care se apropie cel mai mult de modelul revoluțiilor europene clasice, de la glorioasa revoluție engleză la revoluția franceză, revoluția americană și până la revoluția rusă a anului 1917”1.

Alte afirmații ale A. U. Gabanyi nu rezistă, alternanța opiniilor lucide cu cele politizate împiedicând-o pe autoare să emită o doctrină coerentă a revoluției „din decembrie 1989”. Pe fond, teoria revoluționară din jurul evenimentelor decembriste transferă anacronismul unui astfel de eveniment petrecut la sfârșitul secolului al XX-lea anacronismului semantic al termenului de revoluție, în istoriografia mondială, cu excepția câtorva istoriografii rigide din Est, revoluția nu mai definește astăzi decât evenimente din trecutul îndepărtat: Revoluția Franceză, Revoluția din 1848, Revoluția americană, Revoluția din Octombrie. Din păcate, în mentalitatea cetățeanului de rând din România revoluție continuă să însemne actul violent de răsturnare a Puterii. Reducționismul acesta permite și ideea simplă că revoluția a avut un conducător, că fusese planificată de acesta, că a beneficiat de sprijinul unor forțe militare și prin urmare trebuie învestit cu puterea politică a legitimității. Și tot din păcate, căutarea unor definiții și analiza diferitelor terminologii ale unor categorii istorice sunt considerate sterile, forme de teoretizare complicată și inutilă, de filosofare pe marginea unor acțiuni făcute de alții, de cei care „au fost în stradă”.

Este o mare eroare să încerci construcția unei societăți fără bazele sale teoretice, doctrinare. Voi alege un singur exemplu pentru a demonstra necesitatea încadrării corecte a unor evenimente istorice în definiții logice; se fac frecvent două afirmații: „poporul român este autorul revoluției” și „revoluția a însemnat înlăturarea violentă a regimului comunist”.

Numai că revoluționarii contestai în corpore că ei ar fi fost autorii violențelor din decembrie, astfel încât agresiunea forțelor de ordine să fie considerată ca nejustificată, în ceste condiții, violențele au aparținut altora și teza conform căreia evoluția, care este prin definiție violentă, a fost făcută de poporul oman, cade. Aceeași capcană este întinsă multor teze revoluționare, inclusiv celei care atribuie totul unei lovituri de stat. Cum aceasta nu se poate da decât din interiorul Puterii – de asta se și numește lovitură de stat —, înseamnă că ceea ce numim „revoluție” a fost o lovitură dată de Securitate, ceea ce însă o scoate pe aceasta complet din represiune și o amplasează pe postamentul eroic al marelui eveniment istoric. Dacă preluăm teza că o grupare contesta-tară din interiorul PCR a dat lovitura de stat iarăși ajungem într-o fundătură logică, pentru că trebuie demonstrată implicarea acesteia în declanșarea revoluției la Iași, în tulburările civile de la Timișoara și de la București până în 22 decembrie la prânz. Or, așa cum am arătat în volumele precedente, membrilor unei conspirații poate să le crească o barbă de doi coți tot conspirând, atât timp cât nu trec la o acțiune se pierd în istorie ca o barcă fără pânze. A existat ocazia Congresului al XlV-lea și apoi a CPEx-ului din 17 decembrie – nu s-a mișcat nimic în partid.

Nu se poate identifica nici măcar o implicare a grupului Iliescu înainte de 22 decembrie 1989. În sfârșit, pentru a epuiza tezele cele mai frecvente, este o speculație afirmația că Securitatea, Armata și Miliția puteau deveni peste noapte prooccidentale, că economia socialistă a României s-ar fi putut transforma în câteva luni în economie capitalistă și, în sfârșit, că populația țării și-ar fi schimbat radical mentalitatea socialistă sau naționalistă „înapoiată” și ar fi legitimat o Putere anticomunistă care să judece și să condamne vinovații de represiune, să oprească prin lege accesul comuniștilor la funcții în aparatul de stat, să împiedice votul alegătorilor în favoarea unui partid comunist regrupat în partid social-democrat, populist și unitar. Acum știm că toate proiecțiile acestea uchronice erau și imposibile.

Cauzele revoluției.

Fenomenul politico-militar din decembrie 1989, privit numai Prin faptul că s-a petrecut anume în decembrie 1989 cu desfășurarea sa relativ cunoscută, nu a avut cauze multiple, așa cum de regulă se începe o analiză despre un proces atât de complex, ci o singură sursă directă și decisivă: hotărârea conducătorilor Uniunii Sovietice de a reforma sistemul comunist astfel încât el să se integreze sistemului politic mondial fără a afecta statutul de Mare Putere al URSS și fără o modificare semnificativă a granițelor de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Eventual cu pierderi minime, dar oricum prin folosirea deplină a moștenirii celor 45 de ani de ocupație sovietică. Acest proiect a eșuat în cea de-a doua parte, însă are consecințe atât de importante încât eșecul său a devenit nesemnificativ. El a folosit din plin cauzele interne, pe care le putem numi însă „aparent interne”, deoarece aparțineau sistemului. Uniunea Sovietică, prin Mihail Gorbaciov, a optat pentru o eliberare bruscă, neașteptată a lanțului cu care înconjurase lagărul său comunist european, convinsă că acesta fusese suficient de prezent și de vizibil încât să fie imaginat în continuare ca încă existent sau gata să se pună la loc în orice moment. Este teza prăbușirii subite. Cealaltă teză este a unei eliberări gradate: „Gorbaciov a adoptat pentru Europa de Est o politică de schimbare prudentă, graduală și limitată. Ea urma să atingă două obiective: să integreze aceste state economic, militar și politic; să constituie un sprijin pentru propriul său plan de reforme”2. Această a doua teză se referă ipotetic numai la ideologia schimbării, nu și la metodă, nu și la factologic, izolându-se în timpi istorici mici.

O seamă de legături, mai ales economice, o serie de considerente geografice și geostrategice i-au făcut pe liderii moscoviți să creadă probabil că, cerând din partea Occidentului garanții ale neintervenției, mai ales economice, vechiul lagăr va rămâne atașat de fostul său gardian într-o relație de prietenie care abandona dintr-o dată tot trecutul. Simptomul previzional pare împrumutat din câteva situații paradoxale și totodată aberante petrecute la sfârșitul războiului, când deținuții din lagărele de exterminare naziste, abia eliberați, nu și-au părăsit barăcile, încercând să reorganizeze funcționalitatea lagărului ca adăpost împreună cu unii din foștii lor gardieni și kappo. Aceeași Anneli Ute Gabanyi face o observație de bun-simț: „în cazul revoluțiilor din anul 1989 nu este vorba numai de procese în cadrul fiecărui stat național, ci și de revoluționarea întregului sistem multistatal din Estul european, dominat de Uniunea Sovietică. Peste tot în statele din sfera sovietică avem de-a face cu mai multe niveluri de revoluție care decurg paralel: revoluții naționale împotriva unei puteri dominante din afară, revoluții politice împotriva propriilor regimuri dictatoriale și revoluții sociale de eliberare de sub sistemul comunist represiv”3. Revoluția română nu a izbucnit izolat; a fost parte a procesului de revoluționare a întregului Est și din acest motiv își are principala cauză în decizia conducerii URSS de a revoluționa sistemul. Tentative de revoluție au mai fost în Ungaria, în Cehoslovacia și în Polonia, dar până nu a decis Moscova că sistemul trebuie schimbat, nimic din structura regimurilor comuniste nu s-a clintit. Ca și în România, cauzele interne ale Ungariei, Cehoslovaciei sau Poloniei ar fi pierit sub șenilele tancurilor, dacă nu apărea cauza internă a Uniunii Sovietice, transferată întregului sistem. Să lăsăm la o parte statele din Centrul Europei și să răspundem la o întrebare simplă, lipsită de orice ireverență: își poate imagina cineva o revoluție bulgară fără această decizie?

În încercarea de salvare a Rusiei prin renunțarea la Vechiul Imperiu pentru a putea construi în viitor, prin mijloacele politicii internaționale și prin condiționări generate de rezervele sale naturale, un spațiu nou al sferei sale de interese, România a fost încă o dată un caz special. Ea mai fusese caz special în timpul revoluției din 1848, când a deviat de la proiectul francmasonic și s-a apucat să spargă unitatea procesului european de reformă politică prin cereri și acțiuni strict naționaliste (cazul Avram lancu); a mai fost caz special când trebuia să lupte alături de Puterile Centrale și ea a luptat alături de Antantă, a semnat o pace separată cu Puterile Centrale, pe care apoi a anulat-o, obținând de la învingători România Mare (cazul Ionel Brătianu); a fost caz special și în timpul celui de-al doilea război mondial, salvând cea mai mare comunitate de evrei din Europa în timp ce era aliată a Germaniei naziste (cazul Ion Antonescu); caz special s-a numit România și când a refuzat să rupă relațiile cu China și Israelul atunci când i-a cerut-o Moscova, pentru ca tot un caz special să fie atunci când a reușit să scoată din țară trupele sovietice (cazul Gheorghiu-Dej). Și în perioada destructu-rării sistemului comunist din Europa, România a rămas singura țară fără nici un gest de reformă și ultima „eliberată” de programul gor-baciovist (cazul Ceaușescu).

Dar a fost eliberată România sau a hotărât ea în ultima clipă să se elibereze? Iată o întrebare fundamentală la care autor și cititor trebuie să răspundă astăzi. Volumul de față își propune să pornească de la următoarea ipoteză:

Întârzierea reacției la reformele gorbacioviste avea niște cauze atât de profunde încât nu pot fi căutate decât în națiune.

Deoarece națiunea română nu reacționa la schimbările din Europa (adică „mămăliga nu făcea explozie”), este perfect posibil ca:

1. Națiunea să fi fost identificată ca solidară cu conducătorul ei sau

2. Era prea terorizată de Securitate ca să reacționeze sau

3. Era prizoniera unei nostalgii naționaliste, de izolare, total neconforme cu mersul politicii internaționale.

Pentru toate cele trei puncte ale ipotezei există ipotetice răspunsuri identificabile în timpul evenimentelor pe care le vom numi convențional „revoluția din decembrie 1989”:

1. Revolta a fost provocată din afară.

2. Principalul inamic a fost arătat și găsit în persoana (juridică) a Securității.

3. S-a dezlănțuit o campanie furibundă împotriva naționalismului românesc pentru a ajuta națiunea să se integreze noului curs internațional, globalizant.

Această ipoteză are rolul unui aparat teoretic de lucru, motiv pentru care cercetarea va căuta să obțină (și) alte răspunsuri la cele trei întrebări, dacă ele există. Analizând-o în detaliu, ne putem forma o opinie, fiecare dintre noi. Istoria nu este un sanatoriu, nici un azil de binefacere. Istoria creează uneori eroi, popoare și națiuni, alteori distruge, strivește sau mutilează destine colective sau individuale. Istoria este făcută de anumiți indivizi, de anumite structuri și forțe, în locuri diferite și în circumstanțe diverse și se compune din Istorie creată și Istorie trăită. Corespunzător acestor două fenomene, există oameni, structuri și Puteri care fac istorie și indivizi sau popoare care o trăiesc pe cea creată de primii. Teoria este mai veche, însă ea pare a se fi aplicat perfect în timpul schimbării de regim din România, astfel că merită a fi menționată aici. În consecință, pe parcursul acestui volum ne vom întâlni cu personalități și structuri care au creat sau influențat decisiv cursul evenimentelor și cu mulți cetățeni care doar le-au trăit.

Din această perspectivă, Ion Iliescu, figura cea mai controversată a revoluției, este în realitate un personaj marginal, alte personaje fiind determinante și creatoare ale evenimentelor decisive.

Probleme de fond ale sistemului comunist.

Cel mai simplu răspuns la întrebarea „De ce s-a prăbușit sistemul comunist?” este că marxismul și prelungirile sale istorice – socialismul, comunismul, fascismul, nazismul și terorismul arab – au fost opera unui dement. Karl Marx, un individ tarat de repetatele sale ratări literare, sociale și politice, urmărit de complexul originii iudaice și de instabilitate sufletească, a formulat o doctrină materialistă ale cărei origini s-ar afla în satanism4. Alți câțiva indivizi bolnavi de ratare și care își etalau maladia în domeniul ateismuluiMosses Hess, Proudhon, Bakunin, Kropotkin – au fundamentat o teorie a revoluției care va arunca omenirea în aer. Despre colegul său Proudhon, Bakunin scria: „Atunci când nu era obsedat de doctrina metafizică, era un revoluționar din instinct; îl adora pe Satan și proclama anarhia”5. Resortul lor sufletesc ar fi fost răzbunarea pe un Dumnezeu nedrept. Ei au pornit însă de la o falsă premisă. Cău-tând în materialism o abordare științifică, antireligioasă a lumii ei au produs de fapt o utopie, o formă de idealism excentric. Ernest Renan a explicat încă din 1869 de unde vine eroarea: „Ideea unui Dumnezeu sau a unor divinități protectoare ale inocenței, răzbunătoare ale crimei, este antiștiințifică. Dezvoltarea umanității provine exclusiv de la libertatea care este în om și de la fatalitatea care se găsește în natură”6. Și pentru această afirmație a fost înjurat atunci Renan, dar cât de mult adevăr conține!

Problema nu este însă Marx, ca individ, mesager al unui curent care specula slăbiciunile societății umane și gravele erori ale Bisericii, ci faptul că sute de milioane de oameni l-au urmat. Doctrina lui a fost atât de atractivă pentru sute de milioane de indivizi urmăriți de idealul egalității, al păcii și bunăstării generale – adică de ceea ce definește massa în umanitate – încât la un moment dat poți să crezi că dacă nu era Marx, ar fi fost un alt degenerat s-o formuleze. Marx a apărut pe fondul unei stări de așteptare. Ceea ce se aștepta era rezolvarea problemei sociale prin intermediul societății. Marx a promis că societatea care poate rezolva problema socială este societatea comunistă. Asupra acestui aspect, Constantin Noica scria în exilul său de la Câmpulung Muscel că socialismul nu vrea să admită pe față că nu luptă contra bogatului, ci împotriva săracului, pentru că, în timp ce bogatului îi confiscă bunul, săracului îi fură idealul. Or, istoria comunismului ca sistem politic a demonstrat că tocmai problema socială a fost aceea pe care comunismul n-a rezolvat-o.

Statele comuniste au rămas subdezvoltate, dependente de schimburile economice cu statele capitaliste dezvoltate, de furtul sau importul de tehnologie și de legătura ombilicală cu marea finanța internațională. Statele comuniste s-au ocupat cu gestionarea sărăciei celor mulți. Cunoscutul disident rus, Vladimir Bukovski a arătat că „ideea fundamentală a socialismului este «justa repartizare a producției» și nu crearea ei, ceea ce face că orice «model» duce la epuizarea resurselor și «repartizează» atâta vreme cât există ceva de repartizat”7. Pe acest fond, liderii comuniști se bucurau de toate privilegiile în numele massei. Activiștii comuniști ai României nu făcut excepție, începuturile acestor atitudini putând fi localizate f’mpuriu, încă de pe vremea când se aflau în lagărul de la Vapniarka. În acel lagăr în care fuseseră deportați aproximativ l 100 de comuniști periculoși, conducerea grupului deportat se bucura de toate privilegiile, reținând pentru membrii săi de vârf alimentele, îmbrăcămintea, obiectele personale, banii arestaților, întrebați la un moment dat cum se face că liderii grupului comunist dintr-un lagăr încalcă principiul comunist al egalității și îi deposedează pe membrii de rând de bunurile lor în folos propriu, răspunsul a fost elocvent: „Interesul clasei muncitoare cere ca, în condițiile grele ale detenției, în lagăre sau închisori, vârfurile partidului să fie menținute în condiții cât se poate de bune, de muncă și de hrană, fiindcă ei sunt de neînlocuit”8.

Comunismul a promis desființarea statului și eliberarea societății; comunismul a fost nevoit să apeleze la statul supercentralizat și la dictatură, sufocându-și societatea. Eșuând în principiul de bază al doctrinei sale, comunismul a eșuat pe toate planurile. Pentru cititorul român, scriitorul francez Thierry Wolton este cel care a concentrat cel mai bine într-o pagină eșecul marxismului: „încă de la sfârșitul secolului al XlX-lea proletariatul, nemaiavând de pierdut, după Marx, decât lanțurile, purtător presupus al tuturor speranțelor revoluționare, nu mai sărăcește din cauza capitalismului, ci se îmbogățește. Burghezia nu se proletarizează din cauza concentrării de capital, muncitorul se îmburghezește, obligând organizațiile însărcinate cu apărarea lui să aleagă mai curând calea reformismului decât pe cea a revoluției. Organizat în sindicate, în partide sau în grupuri de presiune, proletariatul este din ce în ce mai conștient că democrația îi poate servi interesele. Scăderea neîncetată a ratei de profit, care ar fi trebuit să condamne capitalismul la autodistrugere, se dovedește și ea a fi o falsă lege. Pentru un motiv foarte simplu: munca omenească nu este singura sursă de bogăție și nici etalonul oricărei valori, cum gândeau Smith și Richardo, doi economiști l-au influențat pe Marx din acest punct de vedere.

Nici legea materialismului istoric nu este confirmată de istorie: India nu a cunoscut feudalismul, capitalismul nu s-a arătat în Rusia, burghezia germană și-a ratat revoluția etc. Cât despre revoluția anunțată, ea nu va izbucni în țările europene mai dezvoltate, cele în care legile marxiste despre capitalism ar fi trebuit să se aplice, ci în cele mai înapoiate, în sfârșit și mai ales, lupta de clasă nu a fost niciodată motorul istoriei, o dovedesc marile evenimente ale secolelor al XlX-lea și al XX-lea. Învins de logica gândirii, marxismul nu reușește să domine o realitate care-i scapă, ba mai rău, care îi este străină. Adepții săi se vor strădui să construiască o altă realitate, intrând într-o fantasmagorie socială care se va dovedi cea mai sângeroasă din istoria omenirii”9, în anul 1990, multe publicații – și din Vest și din Est – titrau: „Comunismul a fost învins!”. Realitatea politică imediată le dă dreptate. Poate cu o singură excepție: comunismul a rămas neclintit în mințile oamenilor din componența massei ca un mare regret după o mare încercare existențială pe care anumiți dușmani: banul, arma nucleară și computerul au ajutat-o să eșueze. Cine este massa? Massa este cea care a strigat „Baraba!” Apoi l-a aclamat pe Robespierre, pe Lenin, pe Mussolini, pe Hitler, pe Stalin, pe Ceaușescu și pe Saddam.

Massa este cea care, odată eliberată, continuă să-i înjure pe Soljenițân, pe Goma și mai ales pe Bukovski pentru că ei vor să existe un vinovat. Acești așa-numiți radicali refuză teoria conform căreia Istoria se petrece într-un moment, se scrie apoi și după aceea se stochează într-o bibliotecă. Ei sunt cronicarii celui mai profund paradox uman – în timp ce Istoria este o știință despre trecut, i se cere omenirii să privească numai în viitor și să nu se întoarcă la Istorie. Motivul este unul singur: Istoria nu cunoaște doar eroi, ci și vinovați. Și când e vorba de vinovați în viață sau de state vinovate teza „să nu ne întoarcem în trecut, să-l lăsăm pe seama Istoriei” devine foarte activă, în realitate, nepedep-sirea vinovaților produce ea însăși Istorie, de cele mai multe ori nedreaptă. Este cazul României și al românilor. Probabil că nu în-tâmplător, în limba română – una dintre cele mai subtile în domeniul antifrazei și al sensurilor conotative – există un cuvânt care sintetizează tot acest fenomen: înainte, înainte în limba română în-ainnâ și viitor (în fată) și trecut (de demult).

Mult înaintea lui Soljenițân, un scriitor român fascinat de suc-cesul comunismului în Rusia s-a dus să vadă cum arată acea minune, să pipăie societatea egalității, libertății și prieteniei și să țntâlnească. Massa în starea ei de fericire, întors la Paris, Panait Istrati publică la 15 octombrie 1929 cartea Spovedanie pentru învinși, operă șocantă pentru materialiștii occidentali, care erau în realitate cei mai naivi idealiști. „Nu-i deloc vorba, aici, de socialism – scria Panait Istrati —, ci de o teroare care tratează viața umană ca material bun pentru război social. Se servește de el pentru triumful unei noi și monstruoase caste, căreia îi plac la nebunie fordismul, americanizarea în economie, produsele cosmetice Coty, toaletele pariziene; castă crudă, avidă de dominație și atât de belicoasă încât este gata să sară în grumazul Chinei, vinovată de a fi cutezat să se debaraseze de o concesiune datând din perioada țaristă.” și, mai departe, Istrati pictează un tablou realist al comunismului: „Această castă, ignorantă, vulgară, perversă este alcătuită în majoritate dintr-o generație venită pe lume la începutul acestui secol.

Ea nu știe și nu vrea să știe nimic despre ceea ce a făcut grandoarea și forța idealismului revoluționar rus de altădată, astăzi obiect de muzeu, zdreanță roasă de molii, catalogată printre lucrurile moarte. Ea nu cunoaște decât cuvintele de ordine ale unei puteri căreia îi este ciment și armătură. Desfășurări de steaguri; Internaționala ascultată în picioare; colțuri ale lui Lenin; difuzoare; imense pancarte; stambe acoperite de fraze; fraze judecind viața; fraze confecționate toate pentru a înlocui ideile; GPU-ul pentru a înlocui argumentele; cenzura pentru a evita critica; un vid universal, despre care ea gargarisește și de care se servește pentru a domina”10. Dar în 1929 iluzia nu pierise, ci abia se ambala. I-au trebuit încă șase decenii pentru a se epuiza instituțional și câteva zeci de milioane de victime pentru a-și arăta adevăratul ohip: o speculație intelectuală care a folosit din plin prostia omenească. Comunismul a arătat în plan biologic cât de vulnerabil este omul dotat cu un creier ceva mai dezvoltat decât al urangutanului. Niciodată ca în cazul comunismului, intelectualii care au crezut în el nu au dat fără să vrea mai multă dreptate sfântului Toma din Aquino, care, după o operă monumentală și după ce a condus omenirea din Evul Mediu în Renaștere, a rostit aceste cuvinte: „și cu toate astea, nu știu nimic”. Important însă pentru contemporanii prăbușirii sistemului comunist este că, mulți ani înainte de prăbușire, liderii comuniști sovietici au știut că se prăbușește.

Criza de sistem a Uniunii Sovietice.

Mircea Eliade a arătat că la originea fiecărui mare eveniment se află un mit. Conform unei legende recente, în vara anului 1972, un ofițer KGB, ministru de Interne al Georgiei comuniste, apoi prim-se-cretar al Partidului Comunist din Georgia, l-a invitat în vacanță pe un foarte bun prieten al său, tot ofițer KGB acoperit, însă rus și la acea dată responsabil cu agricultura, apoi lider al organizației de partid din Stavropol, pentru a petrece câteva zile împreună. Cu această ocazie, georgianul l-a dus pe rus să vadă ferma țăranului Nadareșvili din centrul raional Abas. Deși era interzis prin lege, el își cultiva pământul în sistem privat sub protecția ministrului de Interne local.

Țăranul georgian proprietar producea de trei ori mai mult decât colhozul din localitate. Șase ani mai târziu, când rusul a devenit secretar cu agricultura în Secretariatul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, i-a dat un telefon prietenului său georgian și i-a spus doar atât: „Ai avut dreptate – totul este o putreziciune!”. După încă șase ani, într-o seară de iarnă, georgianul îi va spune rusului: „Totul este stricat. Trebuie să schimbăm”. Pe georgian îl chema Eduard A. Șevardnadze, iar pe rus Mihail S. Gorbaciov. În 1972, Șevardnadze avea 45 de ani; Gorbaciov avea 41 de ani. În 1972 doctrina Brejnev era în plină acțiune și Uniunea Sovietică își dezvolta expansiunea spre Orientul Apropiat, Asia și Africa, sistemul de rachete balistice și programul nuclear, precum și programul de control prin mijloace politice a comerțului internațional cu petrol, cheltuind miliarde de dolari pentru a susține toate aceste proiecte, în timpul ăsta, cetățenii sovietici nu prea aveau ce mânca, dar erau convinși că Uniunea Sovietică apără pacea în lume și construiește cea mai bună dintre societăți.

Realitățile lagărului comunist european. Privind retrospectiv neste istoria acestei contradicții vom observa că un lider comunist anume a avut mereu în fața ochilor realitatea ineficientei economice a sistemului comunist și a inevitabilului său colaps. Acel om a fost Juri V. Andropov. Unul din marii asasini comuniști, Iuri Andropov H914-l984) a fost numit – în 1957, după episodul lui criminal din Ungaria – șeful aparatului de legătură și control al URSS pentru țările din lagărul comunist subordonat Moscovei, în această calitate, Andropov a organizat o consfătuire a partidelor comuniste și muncitorești cu scopul de a stabili un sistem concret de conducere a lagărului comunist de către URSS (octombrie 1957), apoi a emis la un moment dat și într-un mod cu totul neașteptat (1960) doctrina „specializării economice” a statelor din lagărul comunist.

Pentru a pune în aplicare proiectul unei integrări economice transfrontaliere, între diferite regiuni ale lagărului comunist european, el l-a folosit, peste încă patru ani, în 1964, pe un oarecare Valev. Se cunoaște acum că România a fost una din tarile care s-au opus vehement acestor proiecte, în privința consfătuirii din 1957, Paul Nicu-lescu-Mizil afirmă că „sovieticii iau această decizie datorită faptului că linia națională își crea loc tot mai larg în mișcarea comunistă. Ei se temeau de tendințele centrifuge, de slăbirea rolului lor de conducător al mișcării”11. Când dă exemple însă, fostul lider comunist român nu poate cita decât China. Despre așa-zisa „linie națională” nici nu se putea discuta în România anului 1957, decât dacă Niculescu-Mizil se referă la epurarea evreilor. El crede că era naționalismul în sine care s-a opus, însă „globalizarea” comunistă propusă de Andropov pornea de la rațiuni strategice de supraviețuire a sistemului sovietic.

Prin „specializarea între țări în domeniul agriculturii”, URSS viza organizarea unui nou tip de repartiție între țările lagărului comunist a producției agricole, dar nu numai, pentru că specializarea agricolă urmărea în plan secundar și specializarea industrială. Unele țări – RDG și Cehoslovacia, de exemplu – trebu-*au să acopere, împreună cu URSS, nevoile industriale ale celorlalte state, specializându-se în agricultură doar pe produse animaliere, în timp ce țări ca România, Bulgaria sau Ungaria deveneau mari producătoare de cereale, furaje și, secundar, de produse industriale specifice, într-o discuție cu Andropov, Gheorghiu-Dej a reușit să amâne decizia asupra acestui proiect12. A fost vorba de vizita lui Iuri Andropov la București, în 3 aprilie 1963, ocazie cu care a încercat să pledeze pentru „Uniunea interstatală pe ramuri de producție”, precizând că „problema creării unui stat unic” nu este de actualitate, dar că „va veni vremea când se va pune această problemă”13. Cu această ocazie, Gheorghiu-Dej a fost foarte ferm, iar Nicolae Ceaușescu și Alexandru Bârlădeanu au fost de-a dreptul violenți. Emil Bodnăraș a avut o intervenție categorică: „Noi suntem de acord cu ce a spus tovarășul Hrușciov despre suveranitate, decât că suveranitatea nu trăiește din declarații, ci prin fapte, acte concrete și trebuie adus numai un acord perfect între declarații și între actele concrete”14. Era o iluzie; se iluzionau și unii și alții. La începutul anului 1964, Iuri Andropov testează din nou „terenul” integrării economice și îl pune pe geograful E. B. Valev să publice articolul Probleme ale dezvoltării economice a raioanelor dunărene din România, Bulgaria și URSS în nr. 2 /1964 din „Analele Universității din Moscova”. Proiectul viza un teritoriu de 150 000 km2, cu o populație de 12 milioane de locuitori, din care „România contribuia cu 42, Bulgaria cu 33 și URSS cu 0,05”15. Cunoscutul istoric Dan A. Lăzărescu își va aminti că, în 1964, abia ieșit din închisoare, l-a întâlnit pe Costin Murgescu, cel desemnat să răspundă articolului lui Valev. Omul politic liberal va enunța peste timp o opinie șocantă fața de acel proiect: „Mă văd silit însă, ca economist, nu ca patriot, să recunosc că Valev formulase o teză care se putea susține pe plan economic. Și, de altfel, îmi pare mai actuală ca oricând”16.

Pste clar că URSS căuta să-și asigure un spațiu agricol dimensionat după necesitățile sale economice, în sensul structural tipic unui im-eriu sau a unui mare stat multinațional. Și la acest proiect România s-a opus cu vehemență, optând pentru dezvoltarea economică multilaterală și „independentă”. De aici a început, mai întâi sub Dej, apoi sub Ceaușescu, industrializarea forțată a României. Modelul industrializării era chiar cel sovietic, dar fără resurse proprii. Ea a reprezentat un proiect benefic pentru țara noastră, dar care s-a terminat cu delirul autarhiei economice în care economia românească trebuia să producă tot, să nu mai importe tehnologie și resurse, iar agricultura să raporteze producții gigant.

Nu acesta este subiectul nostru aici. Nu povestea reacției corecte a liderilor comuniști români punem în discuție, a necesității dezvoltării industriei românești și a tentativei de a construi independența statului, ci anume acea particularitate a cazului care arată că analiștii sovietici înțelegeau involuția economiei țărilor din lagărul comunist și căutau soluții. Dincolo de gestul de rezistență al conducerii comuniste de la București trebuie să vedem, în profunzime, realitatea înapoierii politice și economice a României, realitatea nefinalizării proceselor tipice capitalismului pe timpul regimului monarhic, realitatea preponderenței agricole a economiei românești și perspectiva nedepășirii nici după război a stadiului de economie agricolă, eventual reformabilă.

Se pune întrebarea: erau inconștienți și ahtiați după Imperiu liderii Uniunii Sovietice? Aveam de-a face cu niște potentați iresponsabili care, dărâmând un imperiu țarist feudal, încercau să-l refacă pe temei marxist? Umblau ei să-și subjuge colonial statele satelite pentru a da de mâncare cetățenilor sovietici, înfometându-i pe cei ai lagărului? Oricâț i-am urî pe acei potentați comuniști, trebuie să căutăm identificarea mecanismului rațional al gândirii lor, chiar dacă logica lor imperială era de natură criminală.

După felul cum a acționat luri Andropov pe subiectul economic și, în particular, agrar, într-o continuitate pe care o știau înainte de 1989 doar uderii comuniști, din rolul important pe care l-a jucat în istoria comunismului (șef al KGB între 1967 și 1982, apoi secretar general al PCUS între 1982 și 1984), dar și din informațiile pe care le-am de la cei care l-au cunoscut, fostul asasin de la Budapesta nu era un cretin. Și cu atât mai puțin iresponsabil. Problema curentă a analiștilor de astăzi este că nu au simțul dimensiunii la care se raporta Andropov. În spatele proiectelor sale integratoare se aflau rațiuni pe care astăzi doar le putem intui. Iuri Andropov a fost printre primii și puținii care au știut, din interior, care erau slăbiciunile sistemului comunist, în primul rând cele economice. Chiar și faptul că doi elevi ai săi, Șevardnadze și Gorbaciov, erau convinși în 1972 că economia comunistă este un fiasco, constituie un argument în favoarea acestei teze. Andropov a înțeles de timpuriu că Uniunea Sovietică nu putea supraviețui economic – fără a fi obligată la o dependență letală față de Occident —, decât printr-o reorganizare a spațiului economic de care dispunea în zona europeană cucerită și obținută apoi prin tratate la sfârșitul celui de-al doilea război mondial.

Pentru asta avea nevoie de specializări agrare și industriale, cu caracter complementar, care nu corespundeau geografic statelor comuniste din componența lagărului comunist european și în nici un caz „tendinței spre independență” a acestora. Mai mult, sub acoperirea vechii teze marxiste a „internaționalismului proletar”, Uniunea Sovietică era obligată nu numai doctrinar, dar și economic să-și extindă sfera de influență. De aici, „aparițiile” neașteptate ale comunismului în Mozambic, Angola, Cambodgia, Irak, Yemen etc. Uniunea Sovietică ajunsese la statutul de Mare Putere prin intermediul unui război și pe un program financiar inflaționist (ca și Germania nazistă), având în față mereu doar două soluții pentru rezolvarea crizei sale de sistem economic: un nou război (pe care era gata să-l declanșeze „cald” în 1962, dar pe care l-a obținut prin Războiul rece) sau expansiunea, lărgirea sferei sale de influență.

Liderii statelor comuniste europene s-au opus mai mult sau mai puțin categoric hegemoniei sovietice, iar opoziția lor avea două direcții principiale: 1. Considerau în sens marxist-leninist că sistemul comunist este victorios în țara lor, în mod definitiv; 2. Exista deja un aranjament economic al sistemului, numit CAER, care fusese agreat prin consens. Pe aceste principii, liderii comuniști credeau că pot dezvolta așa-numitul „comunism național” fără a leza rolul central și istoric al URSS-ului, contribuind individual și ocazional în grup la victoria comunismului în lume. Se înșelau.

Comunismul a fost formulat ca doctrina de către Marx și de ilalți membri ai grupului său satanist /anarhist drept un sistem internationalist, drept o utopie care unifica economia mondială într-o construcție condusă de muncitorii din întreaga lume. În al doilea rând, este evident astăzi că ce urmărea Andropov la consfătuirea din octombrie 1957 era unificarea politică, mișcare preliminară și absolut obligatorie pentru a reorganiza spațiul economic al lagăruluiîn al treilea rând, așa-numita dezvoltare națională a comunismului era o himeră din punct de vedere economic – toate țările lagărului depindeau, în primul rând energetic, de URSS.

România, care a avut pentru un timp privilegiul petrolului, va fi nevoită din 1984 să importe masiv petrol și gaze de la sovietici. Altfel spus, liderii comuniști ai lagărului european înțelegeau să dezvolte multilateral economia tării lor cu resursele materiale, minerale, energetice și financiare ale URSS. Din același punct de vedere CAER-ul era un același tip de ficțiune economică. URSS furniza petrol și gaze – sânge economic, adică – la prețuri sub cota pieței, înregis-trând pierderile în contul ei. Uniunea Sovietică exporta minereu, oțel și prefabricate către toți sateliții săi la prețuri preferențiale, necomerciale. Primea în schimb loialitate politică. URSS susținea financiar, prin credite preferențiale și pe sistemul ireal al rublei, căderile economice ale sistemului propriu și ale lagărului comunist. Economiile statelor comuniste nu aveau voie să se prăbușească, în interiorul CAER-ului, țările comuniste europene făceau schimburi fals comerciale, ajungând într-un final să fie dominate de procedeul barter, denumire modernă a trocului din comuna primitivă.

Pentru a-și putea menține sistemul lagărului comunist în funcțiune, pentru a asigura supraviețuirea lui politică, URSS a fost nevoită să susțină timp de patru decenii costurile economice uriașe ale utopiei lui Marx, Engels și Lenin. Fără să-și dea seama, liderii comuniști europeni contribuiau la slăbirea sistemului comunist cu fiecare gest de „independență”, obligând URSS fie să intervină militar pentru a cârpi găurile, fie pompând în continuare tot mai multe resurse. Așa cutn arată și Paul Niculescu-Mizil în memoriile sale, anul 1957 a ost extrem de greu pentru lagărul comunist. Era imediat după re-volta ungurilor, era perioada epurărilor în conducerea URSS și din cea a statelor satelite, era dupâ prima criză agrară cerealieră majoră din Ucraina. Deși se întrecea cu Statele Unite pentru cucerirea spațiului cosmic și în cursa înarmărilor nucleare, Uniunea Sovietică începea să importe grâu din Canada și din America, apoi carne din Argentina. Iuri Andropov trebuie să fi înțeles încă de la Budapesta ca sistemul nu mai poate fi susținut doar cu teroare. Nu a încetat nici o clipă, până la moartea lui din 9 februarie 1984, să aplice teroarea, pentru că mental și instituțional nu mai avea alte mijloace, dar a murit convins că mai trebuia ceva. Christopher Andrew va aduce la lumină în ultimii ani un amănunt semnificativ din biografia lui Andropov: „Ca ambasador sovietic la Budapesta în timpul revoluției din Ungaria din 1956, el a văzut cu groază de la fereastra ambasadei cum ofițeri din detestatul serviciu ungar de securitate erau spânzurați de felinare. Andropov avea să fie obsedat tot restul vieții de iuțeala cu care începuse să se prăbușească un aparent atotputernic stat comunist condus de un partid unic”17. Când a ajuns șeful KGB, realitățile dezechilibrelor economice i-au fost confirmate prin date și informații certe mai mult decât oricărui alt lider comunist. La numai cinci ani de la moartea lui, sistemul comunist european s-a dezintegrat în câteva luni prin câteva telefoane precise date de la Kremlin.

În plan structural, Uniunea Sovietică a instituit în propriul său teritoriu și a impus în țările ocupate un sistem de putere întemeiat pe teroare. După primele două decenii de asasinate sistematice și de gulag generalizat, atâț Moscova cât și celelalte capitale ale sistemului comunist au trecut la gestionarea spațiului comunist cu generațiile de „oameni noi”. Din acest moment, sub acoperirea programului demagogic al descentralizării, structurile statelor comuniste s-au diversificat, fiind în continuare controlate de partidul unic și de poliția politică. Convinși că aparatul de partid și serviciile secrete interne pot stăpâni birocrația sistemului comunist, liderii sistemului nu au reușit să-l observe la timp și să găsească apoi soluții la un fenomen care a evoluat fulgerător în anii „70: fărâmițarea, suprapunerea și blocajul autorității. Marc Ferro, profesor la Colegiul Universitar Fancez de la Moscova, definește acest fenomen prin faptul că „jmul a trecut de la o putere polimorfa la un polimorfism institu-t’onal”18în memoriile sale, Gorbaciov va descrie birocrația de artid în termeni realiști.

„Toate funcțiile esențiale de gestionare conomică se găseau concentrate în mâinile direcției politice. Rolul naratului executiv era cum nu se poate mai hipertrofiat. Cuprin-zând aproape o sută de ministere la nivelul Uniunii și opt sute la nivelul republicilor, în mod practic acesta dicta în economie și politică.”19 Degenerența acestui paradox – statul supracentralizat golește de autoritate multitudinea segmentelor structurii sale – a dus la blocajul birocratic. Pentru a-l depăși, funcționarii partidului au fost nevoiți să ocolească legea și să apeleze tot mai mult la corupție și la traficul de influență. Neexistând organismele democratice care să regleze procesele degenerative și să gestioneze autoritatea spre atingerea echilibrului politic și social, sistemul comunist a pornit pe panta prăbușirii.

„La vârful Statului, Comitetul Central a devenit ostatic al membrilor săi, toți comuniști, dar reprezentând Guvernul, KGB-ul, diferitele republici, ministerele etc.”20. S-a adăugat la ritmul accelerat al crizei decizia lui Brejnev de a încerca să o gestioneze prin apelul la activiștii de partid, adică la corpul incompetent al societății, în mai puțin de un deceniu activiștii de partid, încadrați în fenomenul numit „stabilitatea cadrelor”, au sufocat orice posibilitate de reformă. Este unul din motivele pentru care proiectul reformist al lui Gorbaciov – perestroika – a eșuat încer-când să reformeze ceea ce era ireformabil. Un alt motiv a fost arătat de Emil Cioran: „Cu cât un imperiu se umanizează, cu atât sporesc contradicțiile ce-i vor fi fatale”

Statele comuniste europene, încercând să copieze modelul sovietic pentru a-l aplica la „specificul național”, au suferit de aceleași boli. La un moment dat mecanismele defectuoase ale sistemului comunist au devenit în țările lor mai distructive decât hegemonia URSS. Utopia marxistă, atingând psihologic massa cu tentațiile „umaniste”, egalitariste, a produs suficiente resurse mentale pentru ca mult timp să se creadă că dorința Moscovei de a controla și dirija în continuare statele comuniste, tendința hegemonică, este cea care frânează evoluția, în timp ce sursa reală a crizei era chiar sistemul comunist din țările respective.

Capcana expansionismului. URSS și-a extins sfera de influență în lume cu argumentul strategic că își asigură protecția și securitatea, opunându-se expansionismului imperialist american, în realitate, Statele Unite nu erau o putere colonială, în sensul clasic, vest-euro-pean al cuvântului. SUA acționau economic și, rareori, politico-militar (Cuba, Vietnam, Chile), ca reacție la intervenții sovietice oculte. Uniunea Sovietică a ajuns să exporte comunism în țări africane unde colonialismul produsese o exploatare irațională a resurselor naturale, dar generase și o emancipare, o modernizare a teritoriilor respective, aducându-le inclusiv la statutul de națiuni.

Toate acele republici comuniste din Africa, ieșite din colonialism direct în haos, trasate cu rigla și în fruntea cărora fusese pus un sergent major sau un intelectual de mâna a doua școlit la Moscova, s-ar fi alterat ca orice banană, în câteva zile, fără ajutorul URSS. Resursele lor naturale, fie pentru că erau pur exotice, fie pentru că se împuținaseră, fie pentru că exploatarea lor costa prea mult, nu acopereau nici pe departe investiția masivă tehnologică și financiară pe care sovieticii o făceau acolo, în plus, unele state uriașe, ca Angola, Libia sau Sudanul, erau încă tribale. Ca exemplu pentru realitatea acestor enclave comuniste din Africa, voi folosi cazul primei delegații de specialiști aeronautici români care s-a deplasat în vara anului 1978 în Angola, pentru aplicarea unui contract de livrare a avionului BN-2. Pe clădirea Comitetului Central din capitala Luanda trona o lozincă roșie mare pe care scria: „Să spunem un nu hotărât canibalismului!”, în portugheză. Având în vedere că triburile din țară nu știau portugheza, este evident că îndemnul se adresa comuniștilor angolezi, în Asia, succesul autentic din Vietnam nu a putut fi repetat. Următoarea încercare, Cambodgia, a devenit un cimitir gigantesc și monstruos.

Orientul Apropiat este locul unde URSS s-a jucat cu focul. A înființat un partid politic arab, care poartă și astăzi denumirea de Partidul BAAS Arab Socialist și l-a construit pe același principiu internaționalist marxist: un partid unic, cu denumire identică în mai multe țărimișcarea a reușit în Irak, în Libia, în Siria, în Palestina (OEP), dar a eșuat în Iordania, Egipt și în celelalte state din regiune. Eșecul emancipării economice sub regimul socialismului arab, ca și eșecul folosirii petrolului ca șantaj internațional în timpul „crizei petrolului” din anii Î70, au împins statele comuniste arabe spre terorism. Consecințele sunt clare. Periculozitatea acestei mișcări în lumea arabă a împiedicat continuarea procesului de emancipare socială și culturală a milioane de arabi, lăsându-le pradă războiului devastator, bombardamentului strategic sau fundamentalismului islamic, în sfârșit, ultima aventură expansionistă sovietică s-a terminat cu eșecul din Afganistan – 1979-l989, zece ani de coșmar – care a costat câteva zeci de miliarde de dolari și imense pierderi în vieți omenești.

Factorul advers – Statele Unite ale Americii. Sistemul comunist (URSS sateliții săi) s-a putut dezvolta în Europa și în lume inclusiv din cauza faptului că a surprins America într-o fază doctrinară neintervenționistă, cu o viață politică dominată de beția victoriei în război, de parteneriatul militar cu URSS-ul lui Stalin – cu care împărțea statutul de Mare Putere într-un nou aranjament mondial, bipolar – precum și ca urmare a convingerii că în spatele forței militare pe care o arătase URSS în război s-ar fi aflat un sistem social puternic. Viteza cu care URSS a intrat în era nucleară imediat după Statele Unite a fost încă un semnal că marele conglomerat sovietic este un partener egal, în ciuda diferențelor evidente de sistem politic. Să nu uităm că lovitura nucleară de la Hiroshima a fost dată în primul rând pentru a pedepsi Japonia, nu pentru a impresiona URSS. Povestea intimidării Uniunii Sovietice prin bomba atomică a fost inventată de propaganda de la Moscova pentru a-și ține cetățenii în tensiunea permanentă și necesară a „luptei internaționale împotriva imperialismului american”. Teza folosirii bombei nucleare în scopuri politice a fost preluată la începutul Războiului rece de diverși politicieni disperați din Estul căzut sub ocupație sovietică, într-un manifest al PNȚ din 1947 se scria: „Români, ca arrtle avem sufletele noastre și armele care încă ni le păstrăm și mai avem Bomba Atomică a prietenilor noștri care ne vor ajuta imediat”.