Amintiri Evocari, Confesiuni

Într-o pagină autobiografică (aprilie 1921), Panait Istrati mărturisește că și-a călăuzit „impetuozitatea sentimentelor în direcția luptelor sociale“, cu vădita dorință de a deveni „un om bătăios, un ziarist puternic (…), un militant, un mânuitor al acelui târnă- cop care lovește fără încetare la temelia acestei societăți absurde, grăbindu-i prăbușirea “.

Intuiția că în Panait Istrati se afla acest „ziarist puternic“, militant pentru o lume mai bună, a avut-o și Alecu Constanti- nescu, unul din veteranii mișcării noastre muncitorești. Într-un articol din epocă, el notează: „Puțin timp de la prima noastră întrevedere, Panait Istrati scrie un articol în România muncitoare, în care se vedea un particular simț de mânuitor al condeiului, lucru rar la un simplu lucrător zugrav cu patru clase primare. Această calitate a lui m-a atras și m-a hotărât să-l înconjor cu toată atenția mea, în speranța că voi putea face din el un bun ziarist al socialismului și, mai târziu, după ce se va fi pus la curent cu marxismul, un teoretician al frumoasei noastre doctrine revoluționare.

În acest scop, pierdeam cu el multă vreme în discuții amicale, câteodată nesfârșite“.

Discuțiile amicale – aprinse și interminabile – se purtau asupra doctrinei și moralei politice, rolului mașinismului în „Uimea ce va să vină“ și în sfârșit pe eterna și mult controversata temă conștiința revoluționară a militantului socialist. Panait Istrati susținea cu cerbicie: independență și onestitate; Alecu Constan- tinescu pleda cu dârzenie pentru onestitate și disciplină.

La formarea și desăvârșirea personalității lui Panait Istrati a contribuit, în mod hotărâtor, pasiunea de a citi în anii adolescenței. Autodidact, spiritul său s-a format pe calea lecturii, potrivit cu temperamentul său și nădejdiile unei omeniri asuprite, la „școala Frumosului unit cu nevoia de Dreptate“. Maeștrii favoriți: Balzac, Jean-Jacques Rousseau, Ibsen, Dostoïevski, eu Tolstoi în frunte. Iubiți și slăviți pentru că „viața le era conformă cu slova lor sublimă. Ei nu se considerau numai artiști, ci în egală măsură și mai ales luptători pentru Dreptate, mergând uneori până la a-și atrage asupră-le trăsnetele asupritorilor. (…) Erau pâinea noastră cea de toate zilele“.

El își propune să devină un discipol demn de slova și de viața maeștrilor generoși, care îi dezvăluiau un drum ce avea să devie coloana vertebrală a gândirii și activității sale de mai târziu. Pasiunea lecturii îi aduce, tot în acei ani, și marea descoperire: socialismul, despre care doar auzise „că el înseamnă dreptate pentru cei obidițistrada, cu frăm întări le ei, contactul cu viața celor mulți se însărcinează, a-i desăvârși personalitatea,

„Iată care avea să fie, de-acum încolo, noua mea religie, singurul meu dumnezeu: năzuința spre dezrobire a omului îngenuncheat de om; mă simțeam chemat să fiu chiar un apostol al acestei religii, poate chiar un martir. Aveam să-mi răzbun mama umilită și clasa din care mă trăgeam. (…) Iată în ce chip am fost pătruns de acea lumină nouă, a Frumosului și a Binelui. Ea avea să dea un sens y reții mele, care nu era avidă de bunuri pământești“.

Acest pas înainte marchează contactul cu vechea mișcare socialistă, lărgirea ariei prietenilor: Ștefan Gheorghiu, Cristian Ra- covski, Gheorghe Cristescu, Costică Mănescu. Participă la întruniri muncitorești din portul Brăila și București, unde este arestat și încarcerat, împreună cu I. C. Frimu și alți fruntași socialiști; este ales secretar al Sindicatului muncitorilor portuari din Brăila și conducător, alături de Ștefan Gheorghiu, al marii greve din Brăila (1910); secretar al Congresului sindicatelor și al P.M.S.D.R. (1910), ca „reprezentant al muncitorimii din porturi“.

Confruntarea cu injustiția socială, implicarea voluntară în lupta pentru o viață mai bună, „descotorosită de egoism și exploatare“ și „impulsiunea revoltată a omului definitiv convins de cruda realitate“ – cum singur o mărturisește – îl duc la hotă- rârea: „îmi voi spune cuvântui, fără înconjur (…). În sfârșit, mi-a fost definitiv dezlegată enigma cuvântului dreptate, de însăși dușmanii mei, ai muncitorului“.

Așa se naște ziaristul militant Panait Istrati. Debut publicistic: în România muncitoare (1906X, cu articolul Regina-Hotel, semnat P. Istrati, Brăila. Doi ani mai fârziu, îi apare primul articol de luptă: Un om cu scaun la cap, trimis aceluiași ziar și semnat P. Istr. Colaborarea la România muncitoare (și în general la presa muncitorească: Lumea nouă, Lupta zilnică, Gazeta transporturilor, Calendarul muncii) se amplifică și se diversifica tematic, continuând până în 1915. Publică nu numai reportaje asupra grelelor condiții de muncă în porturile noastre, ci și despre exploatarea patronală în diverse ramuri de activitate, despre persecuțiile polițienești, cu lanțul lor de șicane; articole polemice de demascare a „prostituaților condeiului“, despre nevoia unui „teatru muncitoresc“, despre moravurile presei democrato-burgheze și multe altele.

Descoperindu-și unele aptitudini literare și încurajat de bunele aprecieri ale lui Const. Dobrogeanu-Gherea, publică și primele îhcercări literare: Mlntuitorul. Amintire de un Crăciun, în România muncitoare (1910), Nostra famiglia, în Lumea nouă (1911), Calul lui Bălan și „întâi Mai“, în Calendarul Muncii (1912).

Ziarist cu opinie curajos exprimată, întărită cu prisosință prin activitatea practică de fiecare zi, Panait Istrati pășește, după câțiva ani, în paginile presei românești de mare tiraj. Povestește sin- guiycu legitimă mândrie despre „… ziua când, dintr-un salt, îmi văd visul împlinit: de a scrie la un mare ziar, unde vocea îți este ascultată de cel mai mare număr de cititori. Nu mai târziu decât în anul următor, 1909, public în ziarul Dimineața o anchetă de nouă articole, sub titlul general: Lipvtorile porturilor (17—26 martie 1909). Ele au fost anunțate de mii de afișe, între Sulina și Turnu-Seve- rin, unde numele meu sta scris cu «litere de-o șchioapă», vorba d-lui Cazaban. Astfel mi-am făcut intrarea în marea gazetărie, victorie măreață de care mi-aduc aminte totdeauna cu tandrețe.

Câteva luni după publicarea lor cade marea grevă a hamalilor de la Brăila, pe care o conduceam împreună cu Ștefan Gheorghiu, – cea mai reprezentativă figură de apostol, ieșită din rânduriâe lucrătorilor noștri. Îndurerat de sfârșitul lamentabil al grevei hamalilor, scriu un lung articol Burii sunt învinși, trăiască Burii! Făcând aluzie la războiul din Transvaal, și, curajos, îl trimit la Adevărul.

Și, a doua zi, mare-mi fu bucuria de a citi în corpul rubricii de informații următoarea notă, scrisă cu litere groase: Greva muncitorilor de la Brăila a căzut! Vrednicul muncitor P, Istrati ne trimite un articol scris după luptă. E un articol scris (iar articol scris*!) cu s’ângele unei inimi generoase. Îl vom publica la locul de onoare, în numărul de mline

A doua zi, a apărut pe patru coloane, toate „de onoare“.

Constantin Miile îl angajează corespondentul Dimineții la Brăila, cu o leafă bună, dar nu de lungă durată. Îndrăgostit de adevăr, de nevoia vitală de-a sări în ajutorul celor năpăstuiți, pentru a țintui la stâlpul infamiei tot ceea ce otrăvește și desfigurează viața celor lipsiți de apărare, Panait Istrati se ocupă de cazul monstruos al unui diacon de] a Tulcéa, care violase o fetiță de unsprezece ani, pe care o avea în serviciu. Necunoscător al moravurilor presei burgheze, chiar când se pretinde democrată, Panait Istrati își trimite la Dimineața rezultatul anchetei sale de la Tulcea. Ziarul nu publică însă niciuna din corespondențele trimise… În urmă, am aflat – notează Istrati – că episcopul Dunării de -Tos intervenise pe lângă domnul Miile… Astfel s-a terminat «cariera» mea abia începută la acest ziar“.

Doi ani mai târziu, în 1912, intră în redacția României muncitoare, numit redactor, alături de M. Gh. Bujor. „Am salahorii în vara aceea, timp de trei luni, în redacția gazetei partidului, hră- nindu-mă cu borș la prânz și cu o bucată de salam seara. Ah! Puzderia de neghiobii socialiste care mi-au trecut prin mână! Neroziile pseudorevoluționare ale «fraților de robie», care din. Străfundul provinciei lor mă striveau cu kilometrice și încâlcite «peltele literare», scrise într-un stil care te făcea să-ți iei câmpii. Sărmanii mei colegi de redacție, Marinescu și Bujor, asudau ca la galeră, tot refăcând și apropiind de-o formă mai ca lumea articole scrise cu picioarele. Eu, mai practic, le zvârleam la coș“.

Înapoiat de la Paris, în aprilie 1914, după o ședere de patru luni în Orașul-Lumină, moartea lui Ștefan Gheorghiu îl descumpănește; critică „elita“ partidului social-democrat, în articolele Despre Ștefan Gheorghiu și Ștefan Gheorghiu bolnav. În Egipt, în Tribuna Transporturilor, (1915), vărsându-și cu acest prilej „tot veninul“ împotriva celor pe care-i socotea vinovați de moartea prematură a marelui său prieten.

Derivă sufletească. Și, la 30 martie 1916, își părăsește mama și nevasta, cu direcția Elveția. Ani negri care îi întunecă adesea aspirațiile. Se istovește muncind pentru o pâine și nici aceea sigură, învață singur limba franceză, ajutat de dicționar, citind pe clasicii literaturii franceze. Parcurge cantoane elvețiene, în căutarea unui • aijloc de existență, ținând #iept haiducește tuberculozei; desco peră opera lui Romain Rolland, care îi reaprinde speranțele de altădată. În sfârșit un reazim ce îl ajută să stea drept în fața vieții…

1917. Marea Revoluție din Octombrie.

„Crescut la marginea somnoroasei mișcări social-democrate care avea să arunce proletariatul în chip atât de odios în primul război mondial, m-am complăcut totdeauna într-un sindicalism bătăios. Am fost partizanul cuceririi puterii prin orice mijloace. Nu era o convingere formată din cărți, ci o chestiune cu totul de temperament. Așa că apariția bolșevismului, după Zimmer- wald și Kienthal, mă subjugă prin forță.“

1919. Se redeșteaptă gazetarul militant din anii petrecuți la Brăila. Aflat la Geneva, asistă la conferința lui Paul Birukof – vechi prieten și biograf al lui Tolstoi – care pledează fățiș în favoarea tolstoianismului, respingând bolșevismul.

„A doua zi după ce o ascult, scriu primul meu articol în franțuzește – adeziunea mea publică la bolșevism – intitulat Toi- stoïsme ou Bolchevisme. Și-l trimit într-o doară lui Jean Debrit, la ziarul La Feuille, azi dispărut. A doua zi, articolul apare pe prima pagină semnat P. Istr. Mi-e drag, mai mult decât tot ce am scris până acum, fiindcă – orice s-o întâmpla cu Internaționala a III-a și construcția socialistă a comuniștilor ruși – bolșevismul pe care l-am salutat atunci vorbea lumii muncitoare prin glasul lui Lenin. Acest bolșevism nu va pieri, c-îtă vreme vor fi revoluționari trimiși la moarte de capitalismul criminal“.

Tot în La Feuille publică Scrisoarea unui muncitor către Henri Barbusse și un foileton semnat Un canibal. Din această perioadă datează și articolul Evadatul de peste Rhin, rămas nepublicat în epocă.

Doi ani mai târziu, Panait Istrati debutează și în presa din Franța, cu evocarea unui episod din greva de la Brăila: Nicolai Tziganou, în L’Humanité (1921).

Consacrat scriitor odată cu apariția Chirei Chiralina, ziaristul Panait Istrati își diversifică prezența în presa franceză, unde publică, pe lângă unele fragmente din opera sa, și numeroase confesiuni, scrisori deschise, interviuri sau precizări de atitudine (în cotidienele Paris-Soir, Le Quotidien și revistele literare Europe, Les Nouvelles Littéraires, La Nouvelle Revue Française, Clarté, La Revue de Paris, Monde, Comoedia, Marianne, La Voix, Mercure de France etc). El a militat cu responsabilitate pentru rolul artelor și al artiștilor, pentru aportul lor în ameliorarea condiției umane:

„Adevărata artă trebuie să fie revoluționară, adică, pe lângă distracție, ea mai trebuie să ne și instruiască, să ne civilizeze} să ne deschidă ochii asupra metehnelor unei lumi care bâjbâie orbește, lume mai mult proastă decât rea și care își vatămă existența, își suprimă propriile valori, mai mult din neștiință decât din răutate“.

Panait Istrati pledează în favoarea învățămintelor ce pot fi trase de pe urma lecturii, cu condiția ca scriitorul să fie sincer, expresia operei salé fiind însăși viața sa; condamnă „arta fără umanitate, practicată de scriitorii de profesie care exploatează prostia umană“. Capacitatea de-a gândi în perspectivă, de a avansa judecăți și chiar concluzii pentru „mai târziu“ este una din calitățile scrisului istratian. Mărturie stau cele trei profesiuni de credință: L’Homme qui n’adhère à rien, Adhérer ou ne pas adhérer Și Lettre à François Mauriac, apărute în Les Nouvelles Littéraires (1933), al căror ecou a provocat dezbateri pasionante în epocă și care și azi își păstrează actualitatea și învățămintele.

În vara anului 1924, Istrati își face reintrarea în presa română, după o absență de aproape zece ani. Colaborează la Adevărul literar și artistic, începând din 15 iunie 1924 și este prezent în fiece număr până la sfârșitul anului. Pe lângă două povestiri scrise direct în românește (Pescuitorul de bureți și Bakâr), câteva „pagini autobiografice“ și un interviu, el răspunde atacurilor injuste ale lui Al. Cazaban și N. Iorga, care-i ridiculizau opera și îi refuzau apartenența la literatura română: „Câtă vreme mi se criticară cărțile, nu suflai o vorbă. Dar când ieșiră la atac cu bastoanele lor senioriale, crezând că au de-a face cu un biet vântură-lume ce și-a trecut viața prin cârciumi și că numai din pură întâmplare a avut «norocul să întâlnească pe Romain Rolland» și să mâzgăleas£a o carte «pretins frumoasă», ei bine î acești domnișori au întâlnit măciuca lui Codin, care-i făcu cnocaut. Dușmanii mei: șacalul Cazaban, simbriaș al guvernului și N. Iorga, academician, bărbat de stat și șef de partid huligănesc (…). Riposta mea a avut un răsunet nebănuit“.

% Nu este singurul caz când condeiul gazetarului îl apără pe scriitor. În martie 1933, Magdeleine Paz atacă în revista Monde celebra „Prefață la Adrian Zografi“, care „deschide“ cartea Casa Thüringer. Pamfletarul Panait Istrati este acela care-l apără pe scriitor, în aplauzele confraților francezi.

La 25 august 1925, Panait Istrati sosește la București pentru lansarea volumului Trecut și viitor (editura „Renașterea“) și care marchează debutul său în literatura română. Încă din primăvara acelui an reluase relațiile de prietenie cu N. D. Cocea, de care îi legau amintiri eroice din vechea mișcare socialistă. Îi trimete o „scrisoare publică“ în care își revendică, cu legitimă mândrie, anii de luptă gazetărească împotriva „Carolilor, Rrătienilor, Costinești- lor, Ferekizilor și altor reptile care se îmbuibau de pe urma exploatării mârșave a poporului român.“ Reacțiunea se organizează împotriva lui. Nichifor Crainic scrie un articol incendiar în Cu- vintul, încheind cu amenințarea: „Te-am primit cu flori. Te vom urmări, de-acum încolo, cu degetul pe trăgaci“. Copoii Siguranței îi adulmecă urmele, în deplasările ce le face la Brăila, Ploiești și Galați, spre a reîntâlni vechi prieteni; la Iași, unde se înfrățește cu Mihail Sadoveanu și grupul scriitorilor de la Viața românească. Siguranța îl previne că dacă nu vrea să fie bătut pe stradă de fasciști, să facă bine să nu iasă din casă. Prefectul poliției capitalei îi propune să-i trimeată doi agenți „ca să-l însoțească“.

Panait Istrati răspunde amenințărilor poliției, hărțuielilor și. Ațâțărilor satrapilor de la cârma țării, prin articolul Perspectivele mele în România: Intre banchet și ciomăgeală, apărut în Facla (7 septembrie 1925). Într-un al doilea articol, Neplăcerile eventuale de la noi, răspunde calomniilor debitate de Viitorul, oficiosul partidului liberal, care cu „lux de amănunte“ îl acuzase de „propagandă contra țării, într-o anumită presă franceză“. Articolul este un admirabil pamflet. După ce evocă înrobirea țării „care geme sub călcâiul nefaștilor patroni“, se transformă într-un virulent rechizitoriu: „Confundați-vă, ticăloșilor, cu asasinii țărănimii de la 1907, cu schingiuitorii satelor, cu poliția voastră bătăușă și cu hoardele voastre antisemite. (…) Și va veni ea ziua când veți gusta și voi din unele neplăceri eventuale“.

Înapoiat la Paris, denunță atrocitățile poliției brătieniste, într-o scrisoare trimisă ziarului Paris-Soir (1 noiembrie 1925), intitulată România însângeratâ. Are loc un miting al „Ligii Drepturilor Omului“, la care ia cuvântul și Panait Istrati. În darea de seamă apărută în Le Quotidien (13—14 decembrie 1925) se reproduce cu- vântarea lui Panait Istrati, cu aprecierea că scriitorul român „nu și-a înghițit cuvintele (…) arătând guvernelor și popoarelor din Occident, cât și oligarhiei brătieniste, care sunt faptele“.

În toamna lui 1929 revine în țară pentru a face o anchetă personală, privitoare la masacrul minerilor greviști de la Lupeni. Ajunge la Lupeni la 7 septembrie 1929, unde cercetează arhiva societății miniere, stă de vorbă cu martori oculari, cu văduve și orfani ai minerilor. Vizitează spitalul unde se aflau greviștii mutilați, intră în mină, face fotografii pentru a ilustra condițiile mizerabile de lucru, fără nicio protecție a muncii minerilor. Nu poate pătrunde la uzina electrică, locul masacrelor. Se duce la Timișoara, unde asistă la procesul minerilor arestați.

Înapoiat la București, publică în ziarul Lupta opt reportaje despre fărădelegile constatate în Valea Jiului, despre sângeroasa exploatare a minerilor plătiți cu salarii de mizerie și acuză pe prefectul Rozvany că a dat ordinul de masacrare a greviștilor. În ultimul reportaj cere guvernului național-țărănist să elibereze din închisoare pe M. Gh. Bujor, „ocnaș al liberalilor“: „Bujor n-are decât vina de a-și fi închinat viața luptelor de dezrobire a clasei muncitoare. Sunt convins de curățenia lui sufletească. El nu mai poate fi privat de libertate și de dreptul de a se afla în primele” rânduri ale luptătorilor muncitorimii“.

Siguranța și reacțiunea agită bandele de huligani; în centrul orașului se lipesc afișe cu înscripția: „Jos jidanul Pincas Istratia; trebuia să țină o conferință în sala „Tomis“, este anulată. O mașină a poliției îl transportă la gară, cu somația de-a părăsi țara, fiind declarat „periculos ordinii publice“. Cu revolverul în mână, se apără pe scara vagonului de năvala huliganilor…

Aceleași persecuții polițienești și în perioada anilor 1930— 1935, când se înapoiase acasă ca să-și lecuiască grele răni sufletești. Este urmărit pas cu pas, i se violează corespondența, este atacat cu furie în presă, de ambele părți ale baricadei.

Și totuși, ziaristul Panait Istrati își face glasul auzit. În presa din Brăila și de la București. Cu greu, chiar foarte greu. Când, la sfârșitul lui noiembrie 1934, luptătorul antifascist italian Igito Nucitelli este arestat la Timișoara, trimite o telegramă lui Romain Rolland, alertându-l. Telegrama nu ajunge însă la destinație. Repetă apelul disperat, printr-o scrisoare: „Interveniți grabnic. La noi e stare de asediu și orice este posibil. Predarea lui Nucitelli bandelor lui Mussolini ar fi o crimă egală celei cu Matteoti“.

În unele articole publicate în această perioadă ia apărarea țăranilor vlăguiți de datorii la băncile agricole și cere să li se ușureze viața, și-așa destul de grea. Combate antisemitismul și cârdășia „partidelor istorice“ cu extrema dreaptă. În articolul Ceva mai bun, mai omenesc, apărut în România literară (20 mai 1933) face apel la scriitorii romani și se oferă să colaboreze pentru salvarea poporului român, „căzut în robie națională.“

De nicăieri nicio dorință de colaborare. Dimpotrivă, este atacat și acuzat. Campania calomnioasă a lui Barbusse era în toiul ei… Și de nicăieri niciun cuvânt, nici cel mai mic gest de apărare, de solidarizare cu cel năpăstuit. A murit singur…

Au trebuit să treacă patruzeci și trei de ani, pentru ca tot ceea ce a întinat memoria acestui om cinstit să fie spulberat. Campania de tristă memorie a lui Henri Barbusse – campanie merce- nară – a fost recunoscută ca mincinoasă, chiar de Partidul Comunist Francez. Într-un articol (UHumanité/21 aprilie 1978) i se recunoaște lui Panait Istrati „rolul (ingrat) de pionier“ în universala luptă pentru o omenire mai bună!

Activitatea sa neabătută și curajoasă îi așază în tradiția marilor figuri ale presei noastre. El și-a folosit condeiul cu răspundere și sacrificare de sine. A apărat libertatea de exprimare și a iubit adevărul, în viața de fiece zi a oamenilor. A crezut cu fermitate că „omul este o ființă unică și liberă“ și a dat un frumos exemplu despre ceea ce trebuie să însemne conștiința responsabilității de om și scriitor. \

Prin’ întreaga operă literară și prin publicistica sa, Panait Istrati se înscrie ca un fanatic artizan al edificării unei lumi noi, descătușată de interese materiale și de înjositorul egoism,

*

Câteva cuvinte, în încheiere, despre această ediție i

Prezentăm în paginile ce urmează, o culegere de texte din activitatea de ziarist a lui Panait Istrati, în România și peste hotare, grupate în șapte secțiuni: Amintiri; Interviuri, Anchete, Discuții și păreri; Articole de polemică. Scrisori deschise; Prefețe; Evocări; Confesiuni. Profesiuni de credință și un grupaj de Manuscrise publicate postum.

În locul prefeței pe care, în mod obișnuit, Panait Istrati o semna la volumele sale, am socotit util să publicăm un text de mare însemnătate pentru destinul scriitoricesc și chiar uman a (lui Panait Istrati. Este vorba de prima sa scrisoare adresată lui Romain Rolland, la 20 august 1919, scrisă la Geneva, în condiții dramatice. Această scrisoare a hotărât existența scriitorului Panait Istrati în literatura universală. Importanța ei este capitală nu numai pentru cititor, ci și pentru istoria literară.

La Addenda sunt comunicate date complementare la textele istratiene publicate în această ediție, însoțite de referințele bibliografice respective.

Ediția noastră nu reprezintă întreaga activitate de publicist a lui Panait Istrati. Am ales doar pe cele care prin conținutul lor întregesc portretul și gândirea acestui scriitor. Mulțumim celor câțiva prieteni devotați amintirii lui Panait Istrati, care ne-au ajutat la închegarea acestei ediții.

%

ALEXANDRU TALEX

DOMNULUI ROMAIN ROLLAND

Geneva, 20 august 1919

Un om, în pragul morții, vă roagă să-i ascultați spovedania.

Nu va cunosc limba și poate că aceasta o să vă plictisească. Știu însă că viața vă interesează și de aceea vă adresez aceste rânduri.

Cel ce vă scrie este un om, care, la rândul său, cunoaște viața și care, în prezent, plutește în voia valurilor pe marea furtunoasă a suferinței; el se află în pragul morții nu atât din pricina trupului slăbit, cât a credinței sale zdruncinate.

De altfel și dumneavoastră mă cunoașteți, mi-ați trăit aspirațiile; la rândul meu, nici eu nu vă cunosc mai puțin și le-am trăit pe ale dumneavoastră. Nădăjduiesc că mă veți înțelege, în ciuda limbajului meu neputincios, a lipsei de stil și a vocabularului sărac… și chiar, vai mie! În ciuda faptului că sunt un necunoscător al „limbii“ ce vă aparține, și care ne ajută să auzim „bătăile inimii eterne“. Dar cel puțin am norocul de-a mă fi născut cu „limba“ ce se face înțeleasă, chiar și când rămâi mut, nemișcat. Și dacă n-am fi atât de departe plasați pe nedreapta scară socială, dacă ne-am fi putut întâlni pe același culoar, pașii ni s-ar fi îndreptat, ca împinși de-o milenară reminiscență, pătrunzătoare, către același pol, către polul unic al înțelegerii universale.

Iubire divină! Ajută-mă în acest ceas de cruntă deznădejde… „Nu există decât un singur eroism pe lume: meela de a o vedea așa cum este și de a o iubi“.

Sunt un muncitor, un zugrav, născut în locul unde Dunărea face un cot, ramificându-se în trei brațe, spre a se vărsa în Marea Neagră. Am văzut lumina zilei acum exact treizeci și cinci de ani, dintr-o nemuritoare țărancă româncă și un contrabandist grec, pe care nu l-am cunoscut deloc. Aveam nouă luni când a murit.

Și iată, domnule, de douăzeci și cinci de ani scormonesc viața, lumea și gândirea omenească, conștient sau inconștient, mistuit de-o flacără ce-mi sfâșie măruntaiele, îmboldindu-mă să gonesc ca un apucat și care m-a împins să jertfesc tot ceea ce un om își poate dori ca fericire: familie, situație, onoare, tihnă.

Încă din copilărie am cunoscut prietenia – prietenia de nezdruncinat – precum și patima de-a citi; la început cărți mediocre, apoi bune. Am cunoscut, de asemenea, și mai ales, pasiunea de-a călători, iar mai apoi credința în idealul Mai multă dreptate printre oameni! Care va ră- mâne pururi o nobilă aspirație. Agățat de aceste himere, am pornit prin viață, ca un bolid.

Nu știu cine-i vinovat: eu sau sângele meu. Ceea ce știu însă, e că voința mea a fost ca și inexistentă.

La vârsta de doisprezece ani, scăpat de școala nesuferită, mi-am părăsit mama – pe care o adoram – al cărei singur copil eram și unică speranță. Nu mai voiam să-i fiu povară și nici ea nu mai putea să mă întrețină. Deși foarte tânără, ea și-a ținut jurământul făcut tatălui meu muribund: nu a mai vrut să se mărite, ca nu cumva „copilul să-i fie bătut de mâna unui străin“. Și-a ținut cu rin Iul, spdlând rufe, timp de treizeci de ani, cu doi lei pe i, ca să mă crească, să mă învețe să citesc și să scriu, piutind mereu deoparte cei patru bănuți destinați veșnicelor nevoi ale fiului ei rătăcitor… A murit, până la urmă, singură, pe un pat sărăcăcios, în aprilie trecut, după trei ani și jumătate de la plecarea mea de-acasă, trei secole de dureri nebănuite, fără ca să mă poată săruta pentru ultima oară, fără a-mi da scumpa-i binecuvântare. F aii- ment înspăimântător al unei întregi vieți de sacrificii, îngropată în bezna durerii universale. Și asta tocmai când furtuna trecuse și mă pregăteam să mă întorc definitiv în țara mea, să-i cad în brațe strigându-i: „Am învins, mamă scumpă, am învins! Tot ce am făcut era pentru tine; vei fi mândră de fiul tău, iar eu demn de sacrificiile tale! u

— „Pleci, mereu, îmi spunea, neîncetat… Dar, o să vezi tu, într-o zi când te vei întoarce acasă, în locul meu o să găsești un mormânt!“

— „Nu! scumpă mamă, nu! Una ca asta nu-i cu putință, este imposibil! Nedreptatea ar fi prea mare. Și apoi, tu n-ai să mori niciodată, ce știi tu! Într-o zi, vei fi fericită, vei fi de față la încununarea eforturilor mele, te vei bucura de gloria mea… Apoi, vom muri împreună!“

Minciună, minciună, totul nu-i decât minciună!

„La ce-mi folosește succesul, acum când ea nu mai e? u își spunea Jean-Cristophe și, ascuns înapoia mașinilor din atelierul unde lucram și citeam acest pasaj, plângeam ca și în clipa de față. „Cel care a avut fericirea de a cunoaște comuniunea deplină cu un suflet prieten, acela a cunoscut cea mai divină bucurie. O bucurie, ce-l va neferici pentru tot restul vieții“.

Și eu, care am cunoscut nu numai o singură dată comuniunea cu sufletul prieten!…

Iertați-mi, domnule, această „paradă“ de sentimente. Condeiul îmi alunecă din mână la fiece rând, dar simt că moartea s-apropie și eu trebuie să vorbesc cu dumneavoastră, ca să nu-mi pierd mințile. Și dumneavoastră o să puteți spune celor neîncrezători că opera dumneavoastră nu-i închipuire și că Dumnezeu există prin autorul ei, prin mine și prin toți cei ce au dispărut sau care nu vor ieși la iveală niciodată. Și, încrezător, le veți putea arunca sfidarea lui Ibsen: „Dreptatea este de partea mea, nu a celor mulți“.

Concomitent cu dragostea acestei mame-prietene – pe lângă care cea a Grachilor este un basm pentru copii – am cunoscut alte două sau trei prietenii bărbătești, diferite dar la fel de mari.

Copilăria mea a fost agitată. Cel care, de copil, nu a fost zguduit de suferințe inexplicabile, de dorințe nerostite și care nu a avut de mic o înclinare pentru un gen oarecare de artă, nici iluzii nebuneT nici speranțe ciudate, întemeiate pe forțele sau aptitudinile sale, pe creațiile sale, mai mult sau mai puțin comice; cel care n-a plâns cu sughițuri, de o mie de ori, noaptea „fără să știe de ce, nici n-a căzut în extaze neobișnuite, nici n-a izbucnit în veselii neașteptate, nici n-a făcut prostii extravagante, acela poate fi sigur că va reuși să ajungă tot ce va voi: un avocat bun, un jandarm, strașnic sau un băcan destoinic, dar niciodată un artist, pentru că nu are suflu divin, nu are suflet.

Din cauza aceasta mi-am întristat mama. Am încercat toate meseriile și nu m-am statornicit în vreuna. Băiat de alergătură la tot felul de prăvălii, ducându-mă cu marfa pe la clienți, uitam de mine, ascultând sub ferestre acordurile vreunui pian, – pasiunea mea, nebunia și visul meu, pe care n-am izbutit să-l realizez niciodată. Adesea, pătrundeam noaptea în curți, lăsându-mi coșul afară, ca să mă agăț de pervazul ferestrelor, să privesc în saloane și să văd dacă persoana care ciuta era tot atât de frumoasă precum mi-o închipuiam. Sau să mă ascund prin pivnițe ori prin magazii, sau – noaptea – într-un ungher necunoscut altor băieți, ca să-mi pot citi scumpele romane, la lumina unei lumânări, pitit sub o umbrelă peste care îmi aruncam și îmbrăcămintea. Cu ctte palme n-am plătit aceste plăceri scumpe și de neuitat, ori de câte ori mă înapoiam cu marfa nepredată din cauza întârzierii. (Iar o dată chiar și fără coș care îmi fusese furat.) Și de câte ori nu mă răzbunam de aceste chelfăneli, prăpădin- du-mă de râs în ascunzătoarea mea, în timp ce stăptnul mă striga cât îl ținea gura, în curte.

Altă dată a avut loc chiar și un episod tragic. Tocmai mă aflam la un negustor grec de vinuri, care ținea și restaurant, în imediata apropiere de portul dunărean. Aveam marea fericire de-a livra comenzile de vin rece, la prânz și seara, puțin înainte de masă. Aceste ore erau pentru mine ca un fel de mâncare rafinată și întăritoare. Impar- țeam repede marfa și apoi, fără să-mi pese câtuși de puțin de ce aș putea păți, mă lungeam la marginea platoului pe care este clădit orașul nostru și care domina întinderea bălții. Și, din acest loc favorit, mă lăsam în voia plăcerilor pe care ochii, urechile și simțurile mele le culegeau cu mii de antene nevăzute, dinaintea panoramei unice, poate, în felul ei. La înapoiere, încasam palmele reglementare, dar continuau să mă țină în slujbă, ceea ce de altfel nici nu doream mai mult. Eram tare iubit de mușterii oameni cumsecade, toți greci. Știindu-mi tatăl grec, m-au învățat limba, din mândrie și pâlăvreau cu mine. (Oh, timpule, tu nu ai nostalgia trecutului?) Erau proprietari de remorchere, de șlepuri sau de bărci, spunân- du-și unii altora, cu seriozitate, „comandanți“ (capita- nios!). Mă iubeau tocmai pentru trăsnăile“ mele, pentru felul meu de-a fi „poznaș“, dar și pentru că la muncă nu mă putea întrece nimeni, atunci când o voiam.

Tntr-o zi, când, îmi luam, ca de obicei, porției copioasă de hoinăreală, am lenevit mai mult ca oricând pe marginea râpei. Dunărea se umflase peste măsură și priveliștea era măreața. Întreaga întindere a bălții era acoperită cu o imensă phiză; de apă tulbure, cât vedeai cu ochii. Cârduri nenumărate de păsări, de giște și de rațe sălbatice zburau care-ncotro. Trunchiurile sălciilor plângătoare – cei mai buni prieteni ai mei din vremea tristă a școlii, singurele care mă răsfățau în zilele de hoinăreală – înotau complet în apă.. Pe albia crescută a fluviului coborau copaci între fii, smulși de apă pe parcurs. În port, un furnicar de oameni muncea cu ardoare, pentru a stăvili apa și a feri portul de navala amenințătoare a valurilor.

Priveam aceste forțe dezlănțuite și nu-mi puteam sătura ochii, când, deodată, mă simții brusc îmbrâncit din spate, dat de-a berbeleacul și prăvălit de la înălțimea platoului în râpa adâneă de vreo douăzeci de metri. Ajuns jos, fără a mi se întâmpla nimic rău, a trebuit să treacă puțin timp, înainte să mă dumiresc ce se întâmplase. Nimeni altul decât stăpânul meu, un bătrân nebun, care în furia lui mă rostogolise de sus până-n vale, ca și cum aș fi fost un sac plin cu pământ.

Furios, iau hotărârea să nu mă mai reîntorc la crâșmă, în ciuda durerii pe care știam că o provoc mamei. Și timp de două zile, înainte de a mă duce acasă, dau curs liber fanteziei și preaplinului de viață din mine. Dar stăpânul meu pune un agent de poliție pe urmele mele, sunt înșfăcat și readus la muncă… Și, Doamne, ce muncă nemiloasă! Tocmai ceea ce detestam mai mult în viață: băiat la spălatul vaselor! Să speli vasele! Toată ziua cu mâi- nile în apă călduță, unsuroasă. Adio livrări de marfă, adio vise mângâietoare. Nici urmă de Dunăre! Ferecat, ferecat pentru vecie!…

Atunci, într-un moment de nebunie, uitai de mama și de plăcerea de a trăi, atârnai o frânghie în pod și tocmai când eram gata să-mi vâr gâtul în laț, sunt surprins de patron, care, speriat, m-a dat imediat afară. Uf!

Sfântă libertate! Izvor de fericire! Nu există niciun sacrificiu făcut în numele tău, care să poată egala elixirul binefacerilor tale!

Aproape tot astfel s-au scurs copilăria și adolescența mea: de la un stăpân la altul, apoi dintr-un oraș în altul, niciodată șase luni în același loc și mereu cu „maniile“ mele. Mai târziu, căram după mine un dicționar greu al limbii române, de o sută de ori consfiscat și iarăși regăsit. Mama era tot timpul cu sufletul la gură, dar nu se văita prea mult, în ciuda clevetelilor mahalalei. Mă iubea și era fericită că nu aveam niciuna din apucăturile rele care făceau ravagii printre copiii de vârsta mea. Citeam – atâta tot! — și făceam poezii. Îmi amintesc că într-o zi de șomaj (să tot fi avut paisprezece ani) am întrerupt-o de la muncă, spre a-i citi o poezie în care rugam pe Dumnezeu să-mi dea nu bogății, nici onoruri și nici să devin împărat (de pildă!) sau altceva, ci doar posibilitatea de a exprima ceea ce simt. (Asta nu era oare revelație?) Mama mă asculta cu bunăvoință, credulă, călcându-și mai departe rufele. La sfârșit, i-am spus triumfător; „Vezi, mamă? Așa ceva nici regii nu sunt în stare să facă! Trebuie să ai talent!“

Ea se întoarse brusc spre mine, cu un aer glumeț, de mirare și-mi spuse: „Adevărat? Ei drăcie! Ce băiat ciudat am adus și eu pe lume: să facă lucruri pe care nici regii nu-s în stare!“

Și m-a sărutat nebunește.

Ö, buna mea mamă! Nu vei ști niciodată, niciodată, că în acea zi divinitatea – transmisă prin sângele tău – se rostea prin mine, spunând, din păcate, adevărul!

Da, din păcate! Fiindcă, în ciuda bucuriei și a forței vitale care năvăleau din mine la fiece cotitură din viață, în pofida neasemuitei voluptăți – necunoscută chiar „împăraților“ – eu sufeream cumplit: era ca o ploaie înmiresmată ce mă făcea să mor de plăcere, arzându-mi în același timp carnea, cu picăturile ei de foc. Mai târziu, mi-am dat seama că acel geniu trist german nu era, poate, chiar atât de lipsit de judecată, când afirma că „plăcerea este stearpă“ și că „numai durerea este rodnică.“

Vă rog să nu credeți cumva că originea mea socială, starea mea materială, „sărăcia“ și munca mea au însemnat ceva, în nu importă care moment din viața mea. Dimpotrivă, numai așa puteam trăi și numai în atari condiții vreau să trăiesc, dacă voi scăpa de durerile fizice și morale ce mă țintuiesc acum la pat. Fii binecuvântată, muncă! Binecuvântată să fii, sărăcie! Numai datorită vouă am putut înota, în cea mai desăvârșită independență de spirit pe care și-ar dori-o un îndrăgostit de libertate. Și numai datorită vouă am putut trimite la plimbare pe toți cei care voiau să mă pironească, cu banii lor, acolo unde n-aș fi putut respira. Și numai datorită vouă am putut iubi pe cel detestat de toată lumea și să-i urăsc pe toți cei puternici și ridicați în slăvi. Numai așa am putut fi eu însumi în întregime, dăruindu-mă cu totul la ceea ce am iubit și suferit din toată inima și cu toată pasiunea.

„Cel ce se dăruie, fără să drămuiască, în orice moment al vieții sale, în tot ce face, suferă, iubește sau urăște, acela este cea mai mare minune ce ne este sortită a fi întâlnită pe acest pământcc.

Numai datorită ție, sfântă Sărăcie, grație școlii tale

— Cea mai înaltă instituție unde se poate învăța arta de-a fi cinstit și unde, (slavă Domnului!) mediocritățile nu pot pătrunde – sunt astăzi un om ce nu-și gândește neghiobiile cu glas tare.

„… Poate că sărăcia este un maestru nu numai al gin- dirii, ci și al stilului de viață; ea ne educă mintea și tru pul să fie sobre. Când timpul este drămuit și cuvintele măsurate, atunci nu mai spunem nimic de prisos și ne obișnuim a gândi esențialul. Viața fiind scurtă, trăim astfel dublu.“

Iatăj pentru început, omagiul entuziast ce poate fi adus operei dumneavoastră, care reprezintă însăși viața și ființa dumneavoastră. Mă plagiați? Sau eu însumi vă plagiez?

Nu! Nici dumneavoastră, nici eu. E însuși Dumnezeu care glăsuiește în limba sa unică și universală…

gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati