Anale

Introducere.

Despre Cornelius Tacitus, cel mai mare istoric al Imperiului Roman, avem puține informații certe. Istoria vieții și activității lui se reconstituie doar din unele date culese din operele lui sau din ce ne spune prietenul mai tânăr și admiratorul lui constant, Pliniu cel Tânăr, în Scrisorile pe care i le adresează (sau în care vorbește altcuiva despre el, interesante, dar puține (11 la număr), și din alte amănunte răzlețe din scrieri contemporane sau ulterioare. De aici, un câmp larg de conjecturi și ipoteze, materie nesfârșită de probabilități și teze, ingenios combinate ce privește viața lui Tacitus, nu cunoaștem sigur nici anul nașterii, nici locul, nici părinții din care s-a născut și poziția slor socială, nici anul morții sale; nu-i știm cu siguranță prenumele: într-unul din primele codice el este Publius, într-altele de mai târziu Caius și, de multe ori, este omis; autorul este numit doar Cornelius Tacitus sau, simplu, Tacitus. Locul nașterii _s-a_crezut mai demult că ar fi fost orașul Interamna (Interamnium), azi Terni, din Umbria. Flavius Vopiscus, unul dintre autorii compilației de vieți ale împăraților romani din secolele al II-lea-al ffl-lea, cunoscută sub numele Scriptores Historiae Augustae (Scriitorii istoriei imperiale), vorbind despre împăratul cu domnie scurtă (275-276 p. Chr.) Tacjțuș. >ne informează că, „deoarece el ar fi zis că este rudă cu istoricul Cornelius Tacitus, a poruncit să i se facă acestuia un bust, care să fie așezat în toate bibliotecile și, pentru ca opera lui să nu piară din nepăsarea cititorilor, ea să fie copiată în fiecare an în zece exemplare și să fie la dispoziția tuturor în toate arhivele și bibliotecile”. Cum Tacitus, împăratul, se născuse la Interamna, s-a crezut că istoricul nostru s-ar fi născut aici. Informația a fost de mult abandonată. Părerea cea mai acreditată este că el s-a născut în Galia Narboneză (aproximativ Provence de azi): numele era frecvent în acea provincie. Galia Narboneză, supusă de romani în anul 121 a. Chr. Și devenită în scurt timp provincie romană, asigura comunicațiile cu Spania, cucerită după al treilea război punic; procesul de romanizare a decurs foarte repede, înainte ca Galia întreagă (Franța de azi) să fi fost cucerită de Caius Iulius Caesar (50 a. Chr.). Din prima operă a lui Tacitus, Dialogus de oratoribus (Dialogul despre oratori sau, mai bine zis, Dialogul despre elocvență), vedem că doi mari maeștri ai oratoriei pe lângă care Tacitus s-a format, Marcus Aper și Iulius Secundus, erau la origine gali romanizați. Despre ei, Tacitus spune: „Erau cele mai ilustre talente ale forului nostru pe atunci; pe amândoi aceștia eu nu numai că-i ascultam cu ardoare la procese, dar îi însoțeam mereu acasă și în public, dintr-o dorință extraordinară de a mă instrui și cu un fel de pasiune juvenilă”1.

De altminteri, în acest prim secol al erei noastre, unii din cei mai de seamă scriitori din a doua jumătate a lui provin din Spania, nordul Italiei și Galia, ceea ce arată cât de rapid și adânc a fost procesul de romanizare. Provinciile occidentale romane dau Romei scriitori, oratori, comandanți de oști, senatori și înalți demnitari etc; câteva nume mari care au rămas în istoria culturii o dovedesc: Seneca (filosoful) și nepotul acestuia, poetul Lucan, sânt spanioli, tot așa poetul Marțial și marele profesor de elocvență Quintilian; Pliniu cel Tânăr vine din Galia Transpadană ș.a.m.d.

|n_cje_privește. familia Tacitus nu ne amintește de părinții săi. Pliniu cel Bătrân amintește în Nat. Hist. (VII, 76) despre un Cornelius Tacitus, cavaler roman, procurator imperial în Galia Belgică; este probabil ca acesta să fi fost tatăl istoricului nostru. Un jjrocurator era un însărcinat al împăratului într-o provincie de sub directa lui conducere și el se ocupa cu strângerea dărilor datorate tezaurului împăratului și cu administrarea bunurilor imperiale în acea provincie; procuratorii se recrutau din clasa cavalerilor, erau oameni de afaceri, de obicei cu o buna stare materială, adesea îmbogățiți prin funcția lor importantă.

Anul nașterii lui Tacitus, istoricul, se stabilește de cei mai mulți, prin diferite comparații, între 54 și 56 p. Chr., deci în primii ani ai principatului (domniei) lui Nero.

Târziu, într-una din scrisorile lui Pliniu cel Tânăr către Tacitus, din care reiese că își trimiteau unul altuia lucrările și notau ce trebuie să fie schimbat sau înlăturat, Pliniu cel Tânăr continuă: „Cât de mult mă încânta ideea că, dacă posteritatea se va interesa de noi, se va vorbi peste tot locul în ce armonie, sinceritate și bună-credință am trăit noi! Va fi un lucru rar și deosebit ca doi oameni, aproape egali ca vârstă și rang, care au însemnat ceva în literatura noastră – sunt silit să mă exprim despre tine mai moderat, fiindcă vorbesc totodată și despre mine – și-au fost de ajutor unul altuia în lucrările lor. Eram un băiețandru când tu erai în floarea succesului și a gloriei, dar doream din inimă să-ți calc pe urme, să fiu și să fiu considerat la 'mare distanță de tine, desigur, dar primul după tine”2. Cartea a VII-a, din care face parte scrisoarea, a fost publicată prin anul 107 p. Chr.3 Pliniu cel Tânăr este născut în anul 61 sau 62 p. Chr.; avea atunci 45-46 de ani, iar Tacitus aproximativ 51-52. Tacitus însuși ne spune în lucrarea Agricola, publicată în anul 97 p. Chr.: „Agricola fiind consul (lucrul se petrecea în anul 77 p. Chr. – n. /î.), mi-a promis că mi-o dă în căsătorie – eram tânăr pe atunci – pe fiica lui, care dădea deja cele mai frumoase speranțe, și după consulat mi-a dat-o de soție, iar el a fost pus imediat la conducerea Britanniei”4. Fata lui Agricola, singurul lui copil rămas în viață, se născuse în anul 65, avea la căsătorie 13-14 ani, iar Tacitus 22-23. Această căsătorie a avut mare influență asupra carierei lui politice; dacă despre părinții lui nu pomenește nimic nicăieri, socrul său i-a fost, cum vom vedea, un adevărat părinte spiritual, iubit și admirat. §î-a făcut studiile la Roma și a avut parte de o educație foarte îngrijită, ferită de influențe dăunătoare. Nu-i de mirare că în prima sa lucrare, Dialogus, în care este vorba și de educația copiilor din familiile sus-puse; el critică cu asprime nepăsarea părinților față de copiii lor, prin gura unei persoane, părtașă la discuție: „Dar acum, copilul abia născut este dat pe mâna unei servitoare, o grecoaică oarecare, căreia i se adaugă unul sau doi sclavi. Mințile lor, fragede și neștiutoare, sunt pe dată împuiate cu poveștile și cu prostiile lor și nimeni în toată casa nu se gândește la ce spune sau face în fața micului stăpân. Ba chiar nici părinții nu-i obișnuiesc pe micuți cu cinstea și cu modestia, ci cu nazurile și cu luarea în râs a celorlalți, prin care puțin câte puțin li se strecoară în suflet nerușinarea și disprețul de sine și de alții. Mie mi se pare că astăzi viciile proprii și caracteristice acestui oraș, gustul pentru comicării la teatru și pasiunea pentru luptele de gladiatori și cursele de care li se sădesc aproape în pântecele mamei. Mintea lor, invadată și stăpânita de asemenea preocupări, cit locșor mai poate lăsa pentru studiile nobile? La câți tineri poți găsi unul care să vorbească acasă despre altceva? Ce fel de conversații auzim noi, dacă intrăm cumva în sălile de clasă? Nici profesorii n-au alte convorbiri mai dese cu auditorii lor decjt acestea. Ei își atrag școlarii nu prin seriozitatea învățăturii, nici prin probarea iscusinței minții lor, ci prin curtea pe care le-o fac și prin momelile flatării”5.

Pe toate treptele” de învățărnânt, profesorii erau plătiți de părinții școlarilor. Un băiat, după ce învăța scrisul și socotitul cu un învățător (litterator), era dat de părinți la școala, mai lungă și mai grea, a unui grămătic (grammaticus), care preda cunoștințe enciclopedice pe baza explicării textelor autorilor mari și, o dată cu aceasta, cunoștințe gramaticale, de compoziție literară, de prozodie, cunoștințe de istorie, geografie, mitologie, studiul științelor etc. Cursul era plictisitor pentru copiii rău nărăviți și prost plătit, cum ne-o arată Iuvenal într-o satiră a sa6. Cei ai căror părinți aspirau pentru copiii lor la cariere mai înalte, politice sau militare își trimiteau tinerii la cursurile de retorică, pe care le predau profesorii numiți retori (rhetores). Despre acest sistem de învățănânt pentru formarea oratorului pe vremea sa, vorbește Tacitus în opusul amintit7 și îl condamnă.