Istorii
Aa
Notă asupra ediției.
Prima ediție a fost publicată în 1992 la Editura Enciclopedică grație lui Marcel Popa, directorul editurii, și lui Horia Matei, la acea dată redactor la aceeași editură. Pentru ediția actuală am revizuit textul traducerii și am adăugat fragmentele citate de alți autori latini. Studiul introductiv a fost amplificat cu pagini consacrate problemei izvoarelor istoricului roman, a acțiunii zvonurilor și a unui mult discutat fragment din monografia Germania.
Mulțumesc și pe această cale Irinei Ilie, pentru atenția și competența cu care a îngrijit textul.
mmnm rtwj aiâJirai'in KlPijiaiij" c
V^uvânt înainte
Această carte, cu excepția indicelui prozopografic și a bibliografiei, a fost scrisă înainte de evenimentele de la sfârșitul lui decembrie 1989. N-am socotit că trebuie să mai aduc vreo modificare textului sau comentariilor. Cititorul se va putea convinge singur cât de puțin s-a schimbat natura umană, în ciuda imensului progres tehnologic făcut de omenire, și cum fapte similare generează întotdeauna efecte similare.
Pentru a putea redacta Studiul introductiv și comentariile la nivelul științific adecvat, am beneficiat de o bursă de cercetare de două luni din partea Fundației Thyssen, din Germania. Mulțumim și pe această cale Fundației Thyssen pentru sprijinul acordat. De altminteri, instituțiile științifice și de cultură germane ne-au ajutat foarte mult în lunga perioadă anticulturală prin care am trecut (grande mortalis aevi spatium, ar fi spus Tacit), căci, întreținând cu mari eforturi relații cu oamenii de cultură români, s-au opus încercărilor deliberate ale autorităților noastre de a ne izola de lumea civilizată; în acest fel s-a menținut, în ciuda unor obstacole care uneori păreau insurmontabile, o legătură a României cu Europa.
Cronicile săpate în piatră sau scrijelite în tăblițele de lut ale monarhiilor orientale redau fapte săvârșite de regi atotputernici grație divinității într-o monotonă succesiune, punctată numai de intervenția zeilor. Omul este doar instrumentul divinității, iar cronicile, glorificarea acțiunilor monarhilor, ei înșiși zei. Înșiruirea de fapte fără nicio preocupare pentru exactitate și pentru determinarea unui fir logic nu poate fi considerată o istorie în adevăratul sens al cuvântului.
Ca atâtea domenii ale spiritului, istoria este în fapt inventată de greci, ea este o creație a ionienilor care se naște în acel extraordinar secol al Vl-lea î. Hr., când pe coasta apuseană a Asiei Mici, cum se exprimă Husserl, „izbucnește o nouă viziune asupra lumii”, și anume spiritul filosofic prin care grecii au încercat să subordoneze totalitatea fenomenelor în baza unui principiu rațional. Antropomorfismul homeric însemnase el însuși o revoluție față de teocratismul oriental. Mișcarea spirituală ioniană, prin mentalitatea pe care a determinat-o, constituie „actul de naștere al Europei spirituale”1. În contextul acestei mișcări apare istoriografia, adică știința prin care se încearcă explicarea succesiunii faptelor. După câte știm, Hecateu din Milet este primul autor care enunță necesitatea spiritului critic pentru reconstituirea istorică: „voi scrie aici ceea ce mi se pare mie a fi adevărul. Căci povestirile grecilor sunt, după opinia mea, prea deosebite între ele și prea puțin serioase” (fr. 1). Ceva mai târziu, Herodot, „părintele istoriei”, va proiecta în plan universal războaiele greco-persane, pe care le consideră a fi punctul culminant al conflictului care de generații îi opunea pe greci perșilor, barbarii prin excelență, sau, în termeni geografici, Europa Asiei. Călător neobosit, colecționar pasionat de tradiții, înzestrat cu dorința cunoașterii atât de caracteristică grecilor, Herodot desfășoară în fața cititorilor panorama creșterii și descreșterii popoarelor. Chiar dacă spiritul critic în determinarea adevărului, pe care-1 consideră, în descendența lui Hecateu, drept condiția sine qua non a demersului istoric, nu stăpânește întreaga operă, căci autorul se lasă prea adesea furat de pitoresc în nenumărate digresiuni, cu Herodot istoria este un gen constituit definitiv. Generația următoare avea să producă „un bun pentru eternitate”, capodopera genului istoric grec, și anume istoria războiului peioponeziac a lui Tucidide. Capacitatea lui de a surprinde resorturile ascunse ale faptelor îl determină să intuiască, încă de la izbucnirea războiului peioponeziac, importanța acestui conflict care opunea două imperialisme concurente, al Atenei și al Spartei. Mai întâi actor, apoi spectator, Tucidide scrutează, pentru a determina cauzele evenimentelor, resorturile economice, politice, ideologice și psihologice care au stat la baza războiului și a evoluției sale. Conflictul dintre Atena și Sparta este așezat în centrul atenției, iar faptele de istorie universală sunt subordonate strict subiectului, istoricul renunțând la amplele digresiuni ale lui Herodot în favoarea stringenței demonstrației. Dacă Herodot se lăsase furat de latura spectaculoasă a tradițiilor, Tucidide se concentrează asupra realului și împinge rigoarea atât de departe, încât reproduce, cu exactitatea unui cercetător modern, documente ale epocii (faptul a putut fi verificat2). Forța gândirii sale
