Anna Karenina – volumul 1

Anna Karenina de Lev Tolstoi volumul 1

PARTEA ÎNTÂI

I

A mea este răzbunarea, eu voi răsplăti.

Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită, însă, este nefericită în felul ei.

În familia Oblonski era mare tulburare. Soția aflase că bărbatul său avea legături de dragoste cu guvernanta franceză, care fusese în serviciul casei, și-l vestise că nu mai poate trăi sub același acoperământ cu dânsul. Această stare de lucruri ținea de trei zile și-i apăsa greu pe soți, pe ceilalți membri ai familiei și pe servitori. Toți simțeau ca traiul lor laolaltă își pierduse rostul și că sunt mai legați între ei oamenii care se întâlnesc întâmplător într-un han decât erau acum membrii familiei și servitorii casei Oblonski. Doamna nu mai ieșea din odăile sale. Soțul nu mai dăduse pe acasă de trei zile. Copiii alergau descumpăniți prin toată casa. Englezoaica se certase cu menajera și scrisese câteva rânduri unei prietene, rugând-o să-i caute un alt loc. Bucătarul plecase încă din ajun, la vremea mesei. Ajutoarea de bucătar și vizitiul ceruseră socoteala.

A treia zi după ceartă, prințul Stepan Arkadici Oblonski – Stiva, cum i se spunea în societate – se trezi la ora obișnuită, adică la opt dimineața, dar nu în odaia de culcare a nevestei sale, ci în birou, pe canapeaua îmbrăcată în marochin. Își răsuci pe telurile canapelei trupul împlinit și îngrijit, vrând parcă cu tot dinadinsul să mai doarmă; strânse cu putere perna în brațe și o lipi de obraz, dar se ridică repede, rămase în capul oaselor pe canapea și deschise ochii.

„Da, da, cum a fost? se gândea Stepan Arkadici, încercând să-și amintească visul. Da, cum a fost? Ah, da! Alabin dădea o masă la Darmstadt. Ba nu, nu la Darmstadt… ci undeva în America. Da! Dar se făcea că Darmstadt-ul se afla în America. Alabin ne dăduse un prânz pe niște mese de sticlă. Da, da, și mesele cântau Il mio tesoro[1]. Ba nu Il mio tesoro, ci un cântec mai frumos, și pe mese se aflau câteva garafe mici, semănând cu niște femei”, își aminti el.

Ochii lui Stepan Arkadici scăpărară de veselie. Căzu pe gânduri, zâmbind. „Da, a fost frumos, foarte frumos! Mai erau acolo multe lucruri atât de minunate, încât nici nu sunt cuvinte care să le zugrăvească și nici cu mintea nu le poți născoci când ești treaz.” Apoi. zărind o fâșie de lumină ce se strecura la o margine a draperiei de postav, Stepan Arkadici, plin de voie bună, își scoase repede picioarele din așternut, căutând din degete papucii de marochin auriu, brodați de soția sa (un dar primit de ziua lui, anul trecut) și, fără să se scoale, după un vechi obicei dobândit de vreo nouă ani, întinse mâna spre locul unde, în iatac, îi atârna halatul. Deodată se dumiri de ce nu dormise în odaia de culcare a nevestei sale, ci în birou. Zâmbetul îi pieri de pe față. Fruntea i se încruntă.

„Vai, vai, vai…” gemu el, amintindu-și cele întâmplate. Din nou i se înfățișară în minte toate amănuntele scenei cu soția lui, încurcătura în care se afla și, mai chinuitor decât orice, propria-i vină.

„Da! N-o să mă ierte și nici nu mă poate ierta. Și – ceea ce-i mai îngrozitor – tot păcatul cade asupra mea, măcar că nu-s vinovat. Aici e toată drama”, gândi el. „Vai, vai, vai!” repeta deznădăjduit, retrăind în minte momentele cele mai chinuitoare ale acestei scene. Cea mai grea a fost prima clipă, când Stepan Arkadici, întorcându-se de la teatru, vesel și mulțumit, cu o pară mare în mână pentru soția sa, n-o găsi în salon. Spre marea lui mirare, nu era nici în birou. O găsi în sfârșit în odaia de culcare, ținând în mână biletul blestemat care-i dezvăluise totul.

Dolly cea veșnic copleșită de griji și de treburi – o femeie mărginită, după părerea lui – stătea ca o stană de piatră, ținând scrisorica în mână, și-l privea cu o expresie de groază, deznădejde și mânie.

— Ce-i asta? Asta? îl întreba ea, arătându-i biletul.

Amintindu-și toate acestea, Stepan Arkadici – cum se întâmplă adesea – era chinuit nu atât de faptele petrecute cât de felul cum răspunsese el însuși la vorbele soției sale.

În clipa aceea se întâmplase cu dânsul ceea ce se petrece cu oamenii prinși pe neașteptate asupra unei isprăvi prea rușinoase. N-avusese timp să-și pregătească o mină potrivită situației în care se trezi în fața soției după descoperirea păcatului său. Ar fi trebuit să se arate jignit, să tăgăduiască, să se scuze, să ceară iertare, să rămână chiar nepăsător – orice ar fi fost mai potrivit decât ceea ce făcuse el. Fața lui, fără voie, prinse deodată a zâmbi (un „reflex al creierului”, se gândea Stepan Arkadici, căruia-i plăcea fiziologia) – obișnuitu-i zâmbet bun și de aceea prostesc.

Nu-și putea ierta acest surâs nerod. Văzându-i zâmbetul, Dolly tresărise ca străpunsă de o durere fizică. Izbucni cu înflăcărare, ca de obicei, într-un șuvoi de vorbe amare și ieși repede din odaie. De atunci nu vroia să-și mai vadă bărbatul.

„Zâmbetul ăsta prostesc poartă toată vina”, își zicea Stepan Arkadici.

„Dar ce-i de făcut? Ce-i de făcut?” se întreba deznădăjduit, fără să găsească răspuns.

II

Stepan Arkadici se simțea sincer față de el însuși. Nu se putea înșela singur, căutând să se convingă că se căia într-adevăr de fapta lui. Nu se putea căi de faptul că el, bărbat de treizeci și patru de ani, frumos și afemeiat, nu era îndrăgostit de soția sa, mai tânără decât dânsul numai cu un an, mamă a cinci copii, fără să mai pună la socoteală pe cei doi care muriseră. Regreta numai un lucru: că nu se știuse ascunde mai bine de ca. Își dădea însă seama de gravitatea situației sale. Îi era milă de soție, copii și de el însuși. Ar fi știut, poate, să-și ascundă mai bine păcatele față de nevastă-sa, dacă ar fi fost în stare să prevadă că știrea asta o va zgudui atât de puternic; dar nu se gândise niciodată serios la așa ceva. Avusese oarecum impresia că soția îl bănuia încă mai de mult de necredință, dar trecea cu vederea acest lucru. Își închipuise chiar că ea, femeie sleită de puteri, îmbătrânită, urâțită, simplă – care nu avea nicio altă calitate deosebită decât aceea de a fi o mamă bună – trebuia, dintr-un sentiment de dreptate, să fie îngăduitoare. Se dovedise însă că lucrurile stăteau cu totul altfel.

„Vai, ce grozăvie! Vai, vai, ce grozăvie! repeta Stepan Arkadici, fără să poată născoci ceva mai mult. Și ce frumos fusese totul până acum! Ce bine trăiam! Dolly era mulțumită, fericită chiar cu copiii săi. N-o stingheream de loc. O lăsam să se îngrijească în voia ei de copii și de gospodărie. Ceea ce nu-i frumos, desigur, este faptul că femeia aceasta a fost guvernanta la noi. Nu-i frumos de loc. E chiar josnic, vulgar – să faci curte unei guvernante din casa ta. Dar ce guvernantă! (Își aduse pe dată aminte de ochii negri, drăcoși ai domnișoarei Roland și de zâmbetul ei.) Cât timp a fost însă în casă la noi, nu mi-am îngăduit nimic. Iar pe deasupra, nici nu mă mai… Parcă-i un blestem! Vai, vai, vai! Dar Ce-i de făcut, ce-i de făcut?”

N-avea alt răspuns afară de acela pe care viața îl dă îndeobște problemelor celor mai complicate și insolubile: să te iei cu treburile zilei, adică să uiți. Nu mai putea căuta uitare în somn, cel puțin până la noapte. Nu mai era în stare să se întoarcă la muzica pe care o cântau garafele-femei. Nu-i mai rămânea decât să caute uitare în visul vieții.

„Vom vedea!” își zise Stepan Arkadici și, ridicându-se, își puse halatul cenușiu cu căptușeală de mătase azurie. Înnodă ciucurii halatului și, după ce trase adânc aerul în coșul pieptului său lat, se apropie de fereastră, mișcându-și vioi, ca de obicei, picioarele vânjoase, ce-i purtau cu atâta ușurință trupul împlinit. Ridică storul și sună prelung. La chemarea lui veni îndată valetul Matvei – vechi prieten – care-i aduse hainele, ghetele și o telegramă. După Matvei intră frizerul cu sculele de bărbierit.

— Am hârtii de la birou? îl întrebă Stepan Arkadici luând telegrama și așezându-se în fața oglinzii.

— Sunt pe masă, răspunse Matvei, privindu-și stăpânul întrebător, cu compătimire; și după câteva clipe de așteptare, adăugă cu un surâs șiret: A fost cineva de la birjar.

Stepan Arkadici nu răspunse nimic. Se uită numai la Matvei, în oglindă. După privirile pe care le schimbaseră acolo, se vedea cât de bine se înțelegeau amândoi. Privirea lui Stepan Arkadici părea să întrebe: „De ce mi-o mai spui? Ce, tu nu știi?”

Matvei își vârî mâinile în buzunarele hainei, își trase îndărăt un picior și-și privi stăpânul în tăcere, binevoitor, abia zâmbind.

— I-am spus să vină duminica viitoare. Iar până atunci să nu se mai ostenească degeaba și nici pe dumneavoastră să nu vă mai supere, rosti el pesemne o frază dinainte pregătită.

Stepan Arkadici înțelese că Matvei vroia să glumească și să-și dea importanță. Desfăcu telegrama, o citi, ghicind cuvintele schimonosite ca de obicei, și fața i se însenină.

— Matvei, sora mea, Anna Arkadievna, sosește mâine, zise el, oprind o clipă mâna lucioasă și grasă a bărbierului, care alegea o cărare trandafirie între favoriții săi lungi și creți.

— Slavă Domnului, spuse Matvei, arătând prin acest răspuns că înțelege, ca și stăpânul său, însemnătatea acestei vizite, și anume că Anna Arkadievna, sora cea mai iubită a lui Stepan Arkadici, ar putea ajuta la împăcarea soților.

— Singură, sau cu domnul? întrebă Matvei.

Stepan Arkadici nu putea vorbi, deoarece bărbierul tocmai îi potrivea mustața la buza de sus; ridică un deget. Matvei dădu din cap în oglindă.

— Singură. Să-i pregătesc odăile de sus?

— Spune vestea Dariei Alexandrovna. Dumneaei va hotărî unde.

— Dariei Alexandrovna? repetă Matvei cu oarecare îndoială.

— Da, spune-i. Uite, ia telegrama și dă-i-o. Vezi ce-o să zică.

«Vreți să faceți o încercare», pricepu Matvei, dar nu rosti decât:

— Prea bine.

Stepan Arkadici, spălat, pieptănat, se pregătea să se îmbrace, când Matvei se întoarse în odaie cu telegrama în mână, călcând ușor cu cizmele-i care scârțâiau. Bărbierul plecase.

— Daria Alexandrovna mi-a poruncit să vă spun că pleacă. «N-are decât să facă ce poftește dumnealui», adică dumneavoastră, zise Matvei, cu capul aplecat într-o parte, cu mâinile în buzunare; și, zâmbind numai din ochi, rămase cu privirea ațintită asupra stăpânului.

Stepan Arkadici tăcea. Apoi un surâs blând și oarecum vinovat se ivi pe fața-i frumoasă.

— Ce zici, Matvei? rosti el clătinând din cap.

— Lăsați, cucoane, că o să se dreagă lucrurile, răspunse Matvei.

— O să se dreagă?

— Firește!

— Crezi? Cine-i acolo? întrebă Stepan Arkadici, auzind un foșnet de rochie în dosul ușii.

— Eu sunt, se auzi un glas de femeie, răspicat și plăcut.

În ușă se ivi fața aspră și ciupită de vărsat a dădacei Matriona Filimonovna.

— Ce-i, Matrioșa? o cercetă Stepan Arkadici, ieșindu-i în întâmpinare la ușă.

Deși vinovat în toate privințele în ochii soției sale – lucru pe care-l simțea chiar el însuși – aproape toți ai casei erau de partea lui, până și dădaca, cea mai bună prietenă a Dariei Alexandrovna.

— Ce se aude? întrebă el cu tristețe.

— Conașule, duceți-vă încă o dată și cereți-i iertare; poate vă ajută Dumnezeu. Tare-i necăjită! Mi-e și milă să mă uit la dumneaei. Și-apoi, totul merge anapoda în casă. Fie-vă milă, conașule, de copii. Cereți-vă iertare! Ce să-i faci? Trebuie să tragi ponosul, dacă…

— Dar nu mă primește…

— Mai încercați. Mare-i bunul Dumnezeu! Rugați-vă, conașule, rugați-vă lui Dumnezeu.

— Bine, bine, poți pleca, îi spuse Stepan Arkadici, roșind deodată. Apoi se întoarse către Matvei: Hai, dă-mi să mă îmbrac – și cu o mișcare hotărâtă își lepădă halatul.

Matvei îi și ținea cămașa, desfăcută larg ca un ham. Suflă de pe ca un fir de praf nevăzut și, cu vădită plăcere, o trecu pe trupul îngrijit al stăpânului său.

III

După ce se îmbrăcă, Stepan Arkadici se parfumă, își trase mânecile cămășii și, cu gesturile-i obișnuite, împărți prin buzunare: țigările, portvizitul, chibriturile, ceasul cu lanț dublu și brelocuri. Își desfăcu batista și, simțindu-se curat, parfumat, sănătos, într-o bună dispoziție fizică, cu toată nenorocirea lui, trecu în sufragerie cu un mers ușor săltat. Acolo îl aștepta cafeaua, iar alături – scrisorile și hârtiile de la birou.

Citi scrisorile. Una dintre ele era foarte neplăcută: i-o trimisese un negustor care voia să cumpere pădurea de pe moșia soției sale. Pădurea trebuia vândută; dar acum, până la împăcarea cu soția lui, nici nu putea fi vorba de așa ceva. Era mai ales neplăcut ca în chestiunea apropiatei împăcări să se amestece un interes material. Se simțea adânc jignit numai la gândul că acest interes: vânzarea pădurii, l-ar putea îndemna să caute împăcarea cu nevastă-sa.

După ce isprăvi de citit scrisorile, Stepan Arkadici trase spre el hârtiile cu treburile serviciului său, răsfoi repede două dosare, făcu câteva însemnări pe ele cu un creion mare și, dându-le la o parte, trecu la cafea. În timp ce-și bea cafeaua, desfăcu ziarul de dimineață, încă jilav, și începu să-l citească.

Primea și citea un ziar liberal – nu unul extremist, ci cel adoptat de majoritatea opiniei publice. Deși nici știința, nici arta, nici politica nu-l interesau în mod deosebit, Stepan Arkadici avea păreri hotărâte asupra acestor chestiuni, adică împărtășea vederile majorității oamenilor și ale ziarului său, și nu le schimba decât o dată cu majoritatea publicului, sau, mai bine zis, nu le schimba, ci părerile se modificau de la sine, pe nesimțite, în mintea lui.

Nu-și alegea nici concepțiile, nici părerile – acestea se lipeau singure de el – așa cum nu alegea forma pălăriei sau a redingotei, ci purta numai ceea ce era la modă. Pentru dânsul, care trăia într-o anumită societate și simțea nevoia unei oarecare activități intelectuale – tendință ce se dezvoltă mai ales în anii maturității – a avea păreri era ceva tot atât de necesar ca și a poseda pălărie. Dacă împărtășea mai mult ideile liberale decât pe cele conservatoare, ca mulți din cercul lui, apoi asta nu se datora faptului că găsea ideile liberale mai înțelepte, ci fiindcă acestea se potriveau mai bine cu felul său de viață. Partidul liberal susținea că în Rusia totul merge rău; și, ce-i drept, Stepan Arkadici avea multe datorii, iar banii nu-i ajungeau de loc. Partidul liberal spunea că instituția căsătoriei este învechită, că trebuie transformată și, ce-i drept, traiul conjugal îi aducea lui Stepan Arkadici puține plăceri, silindu-l să mintă și să se prefacă – ceea ce era împotriva firii lui. Partidul liberal spunea sau, mai bine zis, lăsa să se înțeleagă că religia este numai un frâu pentru clasa incultă a populației; și, ce-i drept, Stepan Arkadici nu putea suporta nici măcar un scurt tedeum fără să-l doară picioarele și nu era în stare să priceapă rostul cuvintelor solemne și înfricoșătoare despre ceea lume, când poți să te veselești atât de bine pe lumea de aici. În afară de asta, lui Stepan Arkadici, amator de glume și pozne, îi plăcea să pună uneori în încurcătură pe câte. un om cumsecade, spunându-i: «Dacă vrei să te fălești cu străbunii, nu trebuie să te oprești la Riurik, renegând pe primul strămoș… maimuța». În felul acesta, ideile liberale intraseră în obiceiurile lui Stepan Arkadici, căruia îi plăcea ziarul său ca țigara după prânz, pentru ușoara ceață pe care i-o lăsa în cap. Citi articolul de fond, în care se arăta că degeaba tună și fulgeră unii, susținând ca radicalismul ar amenința să înghită toate elementele conservatoare și că guvernul e dator să ia măsuri pentru zdrobirea hidrei revoluționare. Dimpotrivă, «după părerea noastră, primejdia o constituie nu așa-zisa hidră revoluționară, ci încăpățânarea tradiționalismului, care frânează progresul» etc. Citi încă un articol, financiar, în care se pomenea de Bentham[2] și de Mill[3] și unde erau strecurate săgeți la adresa ministerului. Cu agerimea obișnuită a minții sale, înțelese sensul fiecărei săgeți, de cine fusese aruncată, împotriva cui și cu ce prilej – ceea ce-i făcu, ca totdeauna, oarecare plăcere. Astăzi, însă, plăcerea aceasta îi era otrăvită de amintirea sfaturilor Matrionei Filimonovna și de faptul că în casă toate treburile mergeau alandala. Mai citi că, după cum se zvonea, contele Beust[4] ar fi plecat la Wiesbaden… că nu mai există păr cărunt… Citi și publicația despre vânzarea unui cupeu ușor și despre oferta de serviciu a unei tinere. Aceste informații nu-i dădură însă, ca mai înainte, o plăcere liniștită, ironică.

După ce isprăvi ziarul, a doua ceașcă de cafea și franzeluța cu unt, Stepau Arkadici se ridică, își scutură firimiturile de pe vestă și, umflându-și pieptul lat, zâmbi vesel – nu că ar fi avut în suflet vreo bucurie; zâmbetul vesel se datora unei bune digestii.

Acest zâmbet voios, însă, îi reaminti totul, și căzu iarăși pe gânduri.

În spatele ușii se auziră două glasuri de copii. (Recunoscu pe Grișa, mezinul, și pe Tania, fetița cea mai mare.) Scăpaseră jos un lucru pe care-l trăgeau prin casă.

— Ți-am spus să nu urci călătorii pe acoperiș! țipă fetița în englezește. Acum, adună-i tu!

«Toate merg alandala, își zise Stepan Arkadici. Uite, copiii aleargă de capul lor» Se apropie de ușă și-i strigă. Copiii lăsară lădița care le ținea loc de tren și intrară la tatăl lor.

Fetița, pentru care tatăl avea o slăbiciune, veni în fugă, cu îndrăzneală, îl îmbrățișa și, râzând, rămase atârnată de gâtul lui, ca de obicei, adulmecând cu încântare mirosul cunoscut al parfumului răspândit de favoriții lui. După ce-i sărută fața strălucitoare de duioșie și îmbujorată din pricina aplecării trupului, fetița își desfăcu mâinile și vru să fugă înapoi. Tatăl însă o reținu.

— Ce face mama? o întrebă el, trecând cu mâna pe gâtul neted și gingaș al fiicei sale. Să trăiești! răspunse zâmbind băiatului, care-i dăduse bună dimineața.

Era conștient că pe băiat îl iubea mai puțin. Dar totdeauna se silea să fie drept cu dânsul. Băiatul însă simțea asta și nu răspunse la zâmbetul rece al tatălui său.

— Mama? S-a sculat, răspunse fetița.

Stepan Arkadici oftă. «Iar n-o fi dormit toată noaptea», se gândi el.

— E veselă?

Fetița știa că între tata și mama fusese o ceartă, că maică-sa nu putea fi veselă și că tata trebuia să știe asta; dar se prefăcea, punându-i întrebări cu atâta dezinvoltură. Fetița se îmbujora de rușinea tatălui său, care o înțelese numaidecât și se împurpura și el la față.

— Nu știu, zise ea. Nu ne-a pus să învățăm. Ne-a trimis să ne plimbăm cu miss Howl la bunica.

— Hai, du-te, Tanciurocika mea. Ba nu, mai stai puțin, îi spuse tatăl, reținând-o și mângâindu-i mânuța gingașă.

Luă de pe cămin o cutie de bomboane, rămasă acolo de cu seară, și-i dădu două bomboane, alegându-i-le pe cele care-i plăceau ei mai mult – una de ciocolată și alta fondantă.

— Asta-i pentru Grișa? întrebă fetița, arătând bomboana de ciocolată.

— Da, da. Îi mai dezmierdă o dată umerii mici, o sărută la rădăcina părului și pe gât; apoi îi dădu drumul.

— Cupeul e la scară, anunță Matvei; apoi adăugă: Vă așteaptă o femeie cu o jalbă.

— De mult? întrebă Stepan Arkadici.

— De vreo jumătate de ceas.

— De câte ori am dat ordin să mă anunți numaidecât?!

— Am crezut de cuviință să vă las măcar a lua cafeaua, răspunse Matvei cu glas îmbufnat și prietenos totodată, care nu te putea supăra.

— Hai, poftește-o mai repede, zise Oblonski cu o schimă de ciudă.

Solicitatoarea, soția căpitanului Kalinin, îi cerea ceva imposibil și fără noimă. Dar Stepan Arkadici, ca de obicei, o pofti să ia loc, o ascultă cu atenție, fără s-o întrerupă, și-i dădu un sfat amănunțit: cui și cum să se adreseze; mai mult: cu scrisul lui mare, răsfirat, frumos și citeț alcătui repede un bilet bine compus către o persoană care ar putea-o ajuta. După ce o concedie, Stepan Arkadici își luă pălăria și se opri, încercând să-și aducă aminte dacă n-a uitat ceva. Își dădu seama că nu uitase nimic, afară numai de ceea ce vroia să uite – de soția lui.

«Ah, da, își zise el, lăsându-și capul în piept. Peste fața sa frumoasă trecu o timbra de tristețe. Să mă duc, să nu mă duc?»

Un glas lăuntric îi spunea că nu trebuie să se ducă; totul n-avea să fie decât prefăcătorie. Legăturile dintre ei nu se puteau îndrepta, nici «drege», după cum nu era cu putință să-i redea soției farmecul tinereții, care să-i trezească din nou dragostea, sau el să se preschimbe într-un bătrân nevolnic, care nu mai e în stare să iubească. Acum însă nu puteau ieși din impas decât prin prefăcătorie și minciună. Iar firea lui se împotrivea prefăcătoriei și minciunii.

«Totuși, uneori n-ai cum să le eviți, lucrurile nu pot rămâne așa», se gândi el, silindu-se să se îmbărbăteze, își umflă pieptul, luă o țigară, o aprinse, trase două fumuri și o aruncă în scoica de sidef ce-i servea drept scrumieră. Străbătu cu pași repezi salonul posomorit și deschise ușa care dădea în odaia de culcare a soției sale.

---

[1] Comoara mea (it.).

[2] Jeremy Bentham (1748 – 1832) – filosof și jurist englez, ideolog al liberalismului.

[3] John Stuart Mill (1806 – 1873) – filosof idealist și economist englez.

[4] Friedrich Ferdinand Beust (1809—1886) – om de stat austriac.