Anna Karenina – volumul 2

Anna Karenina de Lev Tolstoi volumul 2

PARTEA A TREIA

I

Serghei Ivanovici Koznîșev, în loc să plece ca de obicei în străinătate, să se odihnească după munca lui intelectuală, se duse la țară, la fratele său, către sfârșitul lunii mai. Socotea că nu era viață mai frumoasă decât viața la țară și venise să se bucure cu Levin de ea. Acestuia îi păru foarte bine, cu atât mai mult, cu cât nu-l aștepta pe fratele său Nikolai. Dar, cu toată dragostea și respectul pentru Serghei Ivanovici, Levin nu se simțea în apele lui când fratele său venea la țară. Îl stingherea, ba chiar îi displăcea felul lui de a privi această viață. Pentru Levin, satul era centrul vieții sale, adică un loc de bucurii, necazuri și de muncă. Pentru Serghei Ivanovici, însă, satul nu era decât locul de odihnă după muncă și antidot sigur împotriva atmosferei viciate a orașului, antidot pe care-l lua cu plăcere, conștient de eficacitatea sa. Lui Levin satul îi era drag fiindcă reprezenta un câmp de activitate incontestabil folositoare. Lui Serghei Ivanovici îi plăcea cu deosebire tocmai din pricină că acolo putea să nu facă nimic. De altfel și felul lui Serghei Ivanovici de a vedea poporul îl cam nemulțumea pe Levin. Serghei Ivanovici spunea că iubește și cunoaște poporul. Stătea de vorbă adesea cu mujicii – lucru pe care știa să-l facă frumos, fără să se prefacă și fără să se strâmbe. Din fiecare convorbire de soiul acesta el trăgea concluzii generale în favoarea poporului, căutând totodată a dovedi că-l cunoaște. Aceste judecăți superficiale îi displăceau lui Levin. Pentru dânsul, poporul nu era decât factorul principal în munca lor comună, în ciuda respectului și a iubirii lui adânci pentru mujic – pe care le-a supt, desigur, cum spunea el, o dată cu laptele doicii, o țărancă – și deși lucra cot la cot cu sătenii în munca lor comună, deși rămânea încântat uneori de puterea, blândețea și spiritul de dreptate al acestor oameni, totuși se întâmpla adeseori, când această muncă cerea și alte însușiri de la dânșii, să se înfurie împotriva țăranilor. Îl exasperau nepăsarea, lipsa de disciplină, beția și năravul lor de a minți. De l-ar fi întrebat cineva dacă iubește poporul, n-ar fi știut în ruptul capului ce să răspundă, îl iubea și în același timp nu-l iubea – ca de altfel pe toți oamenii în genere. Bineînțeles, bun din fire cum era, mai mult iubea decât nu iubea pe oameni – deci și poporul. Nu putea însă spune că iubește sau nu iubește poporul ca despre ceva distinct de el, deoarece nu numai că trăia în mijlocul lui și că toate interesele sale erau legate de popor, dar el însuși se socotea ca o parte din popor. Nu vedea în acesta, după cum nu vedea nici în propria-i ființă, însușiri și cusururi deosebite și nu putea să nu se socotească una cu poporul! Pe lângă aceasta, deși trăise multa vreme în cele mai strânse legături cu țăranii, ca proprietar și ca mijlocitor al lor, mai ales ca sfătuitor (țăranii aveau încredere întrânsul și veneau să-i ceară sfatul de la o depărtare de patruzeci de verste), el n-avea o părere bine deslușită despre popor. La întrebarea dacă cunoaște poporul, i-ar fi fost tot atât de greu să răspundă ca și la întrebarea dacă-l iubește. A spune că-l cunoaște, ar fi însemnat în același timp să pretindă că cunoaște oamenii. Avea prilejul să vadă și să cunoască fel de fel de oameni, printre care și mujici. Pe aceștia din urmă îi socotea oameni buni, interesanți și descoperea mereu la dânșii tot alte trăsături de caracter, schimbându-și părerile de mai înainte asupra lor și înlocuindu-le cu alte păreri. Dimpotrivă, Serghei Ivanovici – după cum iubea și lăuda viața de la țară, în opoziție cu viața de la oraș, care nu-i plăcea – tot așa iubea și poporul, în opoziție cu lumea mondenă, pe care n-o iubea. De asemenea, el socotea că poporul se deosebește de ceilalți oameni în genere. În mintea lui metodică se cristalizaseră cu precizie anumite forme ale vieții poporului, scoase în parte din însăși viața poporului, mai cu seamă însă din contrastele față de celelalte clase. Nu-și schimba niciodată părerea despre popor și atitudinea binevoitoare față de dânsul.

În divergențele de păreri care se nășteau între cei doi frați cu prilejul discuțiilor despre popor, Serghei Ivanovici ieșea totdeauna învingător. Îl biruia pe fratele său, fiindcă avea noțiuni bine definite despre caracterul, însușirile și gusturile poporului. Levin însă n-avea nicio părere bine definită și statornicită; de aceea era prins mereu în contrazicere cu sine însuși în aceste discuții.

Pentru Serghei Ivanovici, fratele său mezin era un băiat simpatic, avec le coeur bien placé[1] (cum se exprima el în franțuzește), dar cu mintea, deși destul de ageră, influențată de impresiile momentului și de aceea plină de contradicții. Cu indulgența unui frate mai mare, el îi explica uneori valoarea lucrurilor, însă nu-i plăcea să discute cu dânsul, fiindcă-l dobora prea ușor.

Konstantin Levin îl privea pe fratele său ca pe un om de o mare inteligență și de o vastă erudiție, nobil în cel mai înalt înțeles al cuvântului, înzestrat cu capacitatea de a lupta pentru binele obștesc; dar, cu cât înainta în vârstă și cu cât își cunoștea mai bine fratele, cu atât mai des simțea în fundul sufletul său că această capacitate de a lupta în vederea binelui obștesc, de care el însuși se credea lipsit cu totul, poate că nici nu era de fapt o calitate, ci dimpotrivă, o lipsă. Poate o lipsă nu de dorințe și de gusturi frumoase, cinstite și nobile, ci o lipsă de forță vitală – ceea ce se numește inimă, de acea năzuință care silește pe om să aleagă, dintre toate căile vieții care i se deschid înainte, una singură și să nu se abată de la ea. Cu cât își cunoștea mai bine fratele, cu atât mai mult observa Levin că Serghei Ivanovici, ca și mulți alți militanți pentru binele obștesc, nu era împins de inimă spre aceasta, ci de rațiune. E frumos să te îndeletnicești cu asemenea lucruri, își ziceau, ei, și se purtau în consecință! Levin își întări această părere, văzând că fratele său nu punea mai mult la inimă problemele binelui general și ale nemuririi sufletului decât ale unei partide de șah sau iscusita structură a unei mașini noi.

Afară de aceasta, pe Levin îl stingherea prezența fratelui său la țară, fiindcă – mai cu seamă vara – era mereu prins de gospodărie. Nu-i ajungea ziua lungă de vară ca să facă tot ce trebuia, în timp ce Serghei Ivanovici se odihnea. Dar, deși se odihnea, adică nu lucra la cartea lui, era atât de obișnuit cu activitatea intelectuală, încât îi plăcea să-și exprime într-o formă frumoasă și concisă ideile ce-i veneau în minte și ținea să aibă pe cineva care să-l asculte.

Fratele său îi era cel mai obișnuit și mai firesc auditor. De aceea, cu toate că relațiile lor erau simple, libere și prietenești, lui Levin îi venea greu să-l lase singur. Serghei Ivanovici prefera să se întindă pe iarbă și să stea așa, prăjindu-se la soare și flecărind alene.

— N-ai să mă crezi, îi spunea el lui Levin, ce plăcere îmi face lenea asta ucraineană. Nicio idee în minte, capul deșert ca o minge.

Konstantin Levin se plictisea să șadă și să asculte, mai ales când știa că în lipsa lui se cară gunoi pe un câmp nepregătit și că, nefiind supravegheați, oamenii ar putea să-l arunce Dumnezeu știe cum… N-au să înșurubeze bine nici cormanele la pluguri, ci au să le scoată, și pe urmă au să spună că plugurile de fier sunt o născocire proastă, că plugul de lemn e sfânt – și așa mai departe.

— Nu mai umbla atâta pe căldură, îi spunea Serghei Ivanovici.

— Nu. Trebuie numai să trec o clipă pe la birou și mă întorc îndată, răspundea Levin și fugea la câmp.

II

În cele dintâi zile ale lui iunie se întâmplă ca Agafia Mihailovna, bătrâna dădacă, acum menajeră, în timp ce ducea la pivniță un borcan cu ciuperci marinate chiar atunci, să alunece deodată și să cadă, scrântindu-și mâna din încheietură. Curând își făcu apariția medicul zemstvei, un tânăr guraliv, care abia își isprăvise studiile. Examina mâna, spuse că nu e scrântită, puse o compresă și, rămânând la masă, se arăta încântat să stea de vorbă eu vestitul Serghei Ivanovici Koznîșev. Îi povesti, ca să-și arate părerile înaintate asupra lucrurilor, toate bârfelile din județ și se plânse de proasta situație a zemstvei. Serghei Ivanovici îl ascultă cu luare-aminte, îi puse întrebări și, stârnit de noul auditor, se înflăcăra și făcu câteva observații juste și convingătoare, prețuite cu respect de tânărul medic. În sfârșit se însuflețise ca totdeauna după o discuție strălucită și înflăcărată – lucru cunoscut de fratele său. După plecarea doctorului, Serghei Ivanovici își exprimă dorința de a se duce cu undița la gârlă. Îi plăcea să pescuiască și se mândrea oarecum că poate să-i placă o îndeletnicire așa de stupidă.

Levin, care trebuia să-și vadă arăturile și pășunile, se arătă gata să-și ducă fratele cu cabrioleta.

Era în toiul verii, tocmai vremea când se vede bine ce recoltă va fi și încep grijile însămânțărilor de toamnă. Se apropia cositul. Secara dăduse toată în spic și, verde-cenușie, cu spicul încă ușor, se legăna în vânt. Ovăzul verde, cu tufe de iarbă galbenă presărate prin el, răsărise neregulat pe ogoarele târzii. Floarea hrișcăi, semănată de timpuriu, se scutura acoperind pământul. Pârloagele bătătorite, ca piatra, de vite, cu poteci lăsate printre ele, pe care nu le înturna plugul, erau pe jumătate arate. Grămezile de băligar, scoase la câmp și uscate deasupra, își amestecau în zori izul cu mireasma ierburilor în floare, pline de nectar. Iar în așezături, fânețele curățate, împestrițate cu grămezile negre ale tulpinilor de măcriș plivit, se întindeau ca o mare, așteptând să fie cosite.

Era vremea când în muncile agricole se făcea un scurt popas înainte de seceriș, care vine la rând în fiecare an, chemând toate puterile norodului. Recolta era minunată; iar zilele de vară erau senine și calde, cu nopți scurte, înrourate…

Frații trebuiau să treacă prin pădure ca să ajungă la fânețe. Serghei Ivanovici admira tot timpul frumusețea pădurii, cu frunziș bogat. Arăta fratelui său ba un tei bătrân, întunecat în partea umbroasă, smălțat cu codițe galbene, gata să înflorească, ba mlădițele tinere ale copacilor, crescute în anul acela, strălucind ca smaragdul. Lui Levin nu-i plăcea să vorbească sau să asculte vorbindu-se despre frumusețile naturii. Pentru dânsul, cuvintele despuiau de frumusețe ceea ce vedea. Încuviințând ceea ce spunea fratele său, Konstantin Dmitrici începu să se gândească la altceva. După ce trecură pădurea, atenția lui se îndreptă asupra unei pârloage de pe o movilă, aici acoperită cu iarbă galbenă, dincolo bătătorită și împărțită în pătrățele – parte arată, parte plină de grămezi de gunoi. Trecu un șir de căruțe, și Levin le numără și rămase mulțumit că se va căra tot ceea ce trebuia. Când văzu fânețele, gândul lui sări la cosit. Cositul fânului îl interesa totdeauna în chip deosebit. Apropiindu-se de fâneață, Konstantin opri calul.

Roua dimineții mai stăruia pe iarba înaltă și deasă. Ca să nu-și ude picioarele, Serghei Ivanovici rugă pe Levin să-l ducă cu cabrioleta, prin fâneață, până la un tufiș de răchită, unde «cădeau» bibani. Oricât de rău îi părea să calce iarba, Konstantin intră în fâneață. Iarba înaltă se înfășură, moale, în jurul roților și pe picioarele calului, presărând cu semințe spițele și butucii uzi ai cabrioletei.

Fratele său se așeză sub o tufă și-și desfășură undițele, iar Levin își duse calul mai departe, să-l lege, și intră în marea de ierburi verzi-cenușii, neclătinate de vânt. În locurile inundabile, iarba mătăsoasă, cu semințe care dădeau în copt, îi ajungea până aproape de brâu.

După ce străbătu fâneață de-a curmezișul, Levin ieși la drum, unde întâlni un bătrân cu un ochi umflat, care ducea o roiniță cu albine.

— Ce e? Nu cumva le-ai prins, Fomici? îl întrebă Levin.

— Da de unde, Konstantin Dmitrici! Sunt ale mele. De-am putea să ni le păzim pe-ale noastre! Au plecat a doua oară… Bogdaproste că le-au prins băieții care ară la dumneavoastră. Au deshămat un cal și le-au ajuns…

— Ei, ce spui, Fomici? Să cosim, ori să mai așteptăm?

— Ce să spun? După noi ar fi să așteptăm până la Sân Petru. Da dumneavoastră cosiți totdeauna mai devreme. Să vă ajute Dumnezeu! Iarba-i bună. Au să aibă vitele unde paște.

— Dar ce crezi despre vreme?

— Asta-i în mâna lui Dumnezeu. Poate că o să fie și vreme frumoasă…

Levin se întoarse la fratele său. Nu «cădea» nimic. Dar Serghei Ivanovici nu se plictisea și era în cea mai bună dispoziție sufletească. Levin își dădea seama că, ațâțat de discuția cu doctorul, Serghei avea chef de vorbă. El, dimpotrivă, ar fi vrut să plece cât mai repede acasă pentru a porunci pe a doua. zi adunarea cosașilor, hotărând dacă va începe ori nu cositul – grija lui de căpetenie acum.

— Ce zici? Mergem? îl întrebă Levin.

— De ce să ne grăbim? Să mai stăm. Ia uite cum te-ai udat! Cu toate că peștele nu cade la undiță, e frumos aici. Orice vânătoare e frumoasă, fiindcă se petrece în natură. Ce minunată e apa asta, lucește ca oțelul! zise Serghei. Malurile acoperite de ierburi, aduse el, îmi aduc aminte de o ghicitoare. Știi care? Iarba spune apei: legănate suntem, legănate, și de vânt bătute…

— Nu cunosc ghicitoarea asta, răspunse posac Levin.

III

— Știi, m-am gândit la tine, urmă Serghei Ivanovici. Ceea ce se petrece în județul vostru e din cale-afară de fără noimă. Mi-a spus-o doctorul. Băiatul ăsta nu-i prost de loc! Ți-am spus-o și ți-o mai spun: faci rău că nu te duci la adunări și, îndeobște, că te-ai depărtat de zemstvă. Dacă oamenii cumsecade au să se dea la o parte, totul are să meargă bineînțeles anapoda. Dăm bani, dar banii merg pe lefuri. Și n-avem nici școli, nici felceri, nici moașe, nici farmacii… N-avem nimic.

— Am încercat, dar nu mai pot! spuse Levin încet și în silă. Ce vrei să fac?

— Cum nu mai poți? Mărturisesc că nu te înțeleg. Nu admit nici nepăsarea, nici nepriceperea. Atunci să fie cumva numai din lene?

— Niciuna, nici alta. Am încercat și am văzut ca nu pot face nimic, răspunse Levin.

Nu prea asculta cu luare-aminte ceea ce spunea fratele său. Uitându-se peste gârlă, pe arătură, Levin zări ceva negru, însă nu se putu lămuri dacă era un cal sau logofătul călare.

— Dar de ce nu poți face nimic? Ai încercat o dată. N-ai izbutit din punctul tău de vedere și te-ai și resemnat. Se poate să n-ai amor-propriu!

— Nu concep amorul-propriu în privința asta, zise Levin adânc atins de cuvintele fratelui său. Dacă la universitate mi s-ar fi spus că alții înțeleg calculul integral, iar eu nu-l înțeleg, atunci ar fi putut fi vorba de amor-propriu. Dar aici e nevoie în primul rând să fii încredințat că ai însușirile care se cer pentru astfel de treburi și mai ales să crezi că aceste lucruri sunt foarte importante.

— Cum? Vrei să spui că nu sunt importante? îl întreba Serghei Ivanovici, jignit ca fratele sau socotea neînsemnat un lucru care-l preocupa pe el și fiindcă nici nu asculta bine ce-i spunea.

— Mie nu mi se par importante și nu mă pasionează, ce să fac? răspunse Levin, deslușind că ceea ce zărise era logofătul, care fără îndoială dăduse drumul oamenilor de la arat. Aceștia întorceau plugurile. «Oare au și isprăvit aratul?» gândi el.

— Dar ascultă ce-ți spun, urmă fratele cel mai mare, a cărui față frumoasă și inteligentă se întunecă. Totul are o margine. E foarte bine să fii un original, un om sincer, și să nu-ți placă fățărnicia, știu asta… Dar ceea ce spui tu ori n-are sens, ori are un sens foarte urât. Cum poți socoti neînsemnat faptul că poporul acesta pe care-l iubești, după cum susții…

«N-am susținut niciodată», își zise în gând Konstantin Levin.

— …moare fără niciun ajutor medical. Niște babe nepricepute moșesc copiii și-i lasă să moară, poporul e împotmolit în neștiință și e la cheremul oricărui conțopist. Iar tu ai în mână mijlocul de a-i veni în ajutor, dar n-o faci, fiindcă din punctul tău de vedere asta n-are nicio importanță.

Serghei Ivanovici îi puse dilema:

— Ori ești atât de înapoiat, încât nu ești în stare să-ți dai seama de tot ce-ai putea face, ori nu vrei să faci nimic, ca să nu-ți tulburi liniștea, vanitatea sau mai știu eu ce…

Konstantin Levin simți că nu-i mai rămăsese decât să se resemneze sau să-și recunoască lipsa de interes pentru binele obștesc – ceea ce-l jigni și-l necăji.

— Poate și una, și alta, rosti Levin cu hotărâre. Nu văd că s-ar putea…

— Cum? Administrând banii mai cu socoteală, nu s-ar putea da un ajutor medical?

— Cred că nu… Față de cele patru mii de verste pătrate ale județului nostru, cu viscolele noastre și cu noroaiele de primăvară, cu perioadele de muncă, nu văd putința de a se da ajutor medical peste tot. De altfel, n-am nicio încredere în medicină…

— Alta!… N-ai dreptate… Am să-ți dau mii de exemple… Dar școlile?

— La ce ne trebuie școli?

— Ce spui? Te mai poți îndoi de foloasele învățăturii de carte? Dacă-i bună pentru tine, e bună și pentru alții.

Konstantin Levin se simțea strâns cu ușa; de aceea se înfierbântă și exprimă, fără să vrea, adevăratul motiv al nepăsării sale față de binele obștesc.

— Toate astea poate-s bune, dar de ce să mă îngrijesc de înființarea unor centre medicale de care n-am să mă folosesc niciodată și de înființarea unor școli unde n-am să-mi trimit copiii… unde nici țăranii nu vor să și-i trimită? Și încă nici nu sunt încredințat că trebuie trimiși – încheie Levin.

Pe Serghei Ivanovici îl surprinse acest punct de vedere neașteptat în legătură cu problema pe care o discutau, dar își făcu numaidecât un nou plan de atac.

Tăcu un răstimp. Scoase din apă o undiță, o aruncă în altă parte și, zâmbind, se întoarse către fratele său:

— Dă-mi voie… Mai întâi ai avut nevoie de centrul sanitar. Ai chemat chiar azi un medic al zemstvei pentru Agafia Mihailovna.

— Totuși, cred că o să rămână cu mâna strâmbă.

— Vom vedea… Apoi un mujic cu carte ți-ar fi un muncitor mai folositor, mai de preț.

— Ba nu, răspunse hotărât Konstantin Levin. Întreabă pe cine vrei, un muncitor cu carte lucrează mai prost. Apoi nici drumurile nu se pot drege; iar podurile, cum le construiești, cum ți le fură.

— De fapt, zise încruntat Serghei Ivanovici, căruia nu-i plăcea să fie contrazis, mai ales când interlocutorul sărea de la una la alta și aducea argumente noi, fără nicio legătură între ele, încât nu mai știa la ce să răspundă, de fapt, nu e vorba de asta. Recunoști că învățământul e folositor poporului?

— Recunosc, scăpă vorba Levin și se gândi numaidecât că nu spusese ceea ce gândise.

Simți că, recunoscând aceasta, Serghei Ivanovici avea să întoarcă această vorbă împotrivă-i și să-l constrângă a recunoaște iarăși că se contrazice. În ce chip îi va dovedi acest lucru nu știa exact; știa însă ca o va face neapărat, logic, și așteptă argumentarea lui.

Argumentul a fost mult mai simplu decât se așteptase Konstantin Levin.

— Dacă-l recunoști folositor, reluă Serghei Ivanovici, nu se poate, ca om cinstit, să nu ții la această operă și să nu vrei a lupta pentru ea.

— Dar dacă nu recunosc această operă drept bună? răspunse Levin, roșind.

— Cum? Dar adineauri ai spus…

— Adică dacă n-o recunosc nici bună, nici cu putință!

— Nu poți să-ți dai seama de asta, dacă nu-ți dai osteneală să încerci.

— Ei, să zicem, făcu Levin, deși era de altă părere, să zicem că e așa. Nu văd totuși motivul pentru care m-aș strădui.

— Adică cum?

— Uite, dacă am început să vorbim, dă-mi o explicație din punct de vedere filosofic, adăugă Levin.

— Nu înțeleg ce are a face asta cu filosofia! răspunse Serghei Ivanovici pe un ton care i se păru lui Levin că ar fi o tăgadă a dreptului său de a discuta filosofie. Aceasta îl scoase din fire.

— Uite de ce, răspunse Levin cu aprindere. Cred că motorul tuturor acțiunilor noastre este. totuși, interesul personal. Astăzi, ca nobil, nu văd în instituțiile zemstvei nimic care să ajute la buna mea stare. Drumurile nu sunt mai bune, și nici nu pot fi. Caii mei mă duc și pe drumuri proaste. Doctor și centru sanitar nu-mi trebuie. N-am nevoie de judecător de pace. Nu apelez și n-am să apelez niciodată la el. Școlile nu numai că nu-mi sunt de niciun folos, dar îmi sunt dăunătoare – cum ți-am mai spus. Pentru mine, instituțiile zemstvei se reduc la obligația să plătesc câte optsprezece copeici de deseatină, să merg la oraș, să dorm în ploșnițe și să ascult tot felul de prostii și de porcării, fără a fi împins de niciun interes personal.

— Dă-mi voie, îl întrerupse Serghei Ivanovici. Niciun interes personal nu ne-a împins să luptăm pentru dezrobirea țăranilor, dar cu toate acestea am luptat.

— Nu! îl întrerupse Konstantin din ce în ce mai înfierbântat. Dezrobirea țăranilor a fost altceva. Acolo a fost un interes personal. Am vrut să lepădăm jugul acesta, care ne apăsa pe noi, pe toți oamenii cumsecade. Dar să fii delegat, să discuți de câți vidanjori e nevoie și cum trebuie să se așeze conductele într-un oraș în care nu stai! Să fii jurat și să judeci un mujic care a furat o șuncă, ascultând șase ceasuri toate prostiile îndrugate de apărători și de procurori! Să auzi pe președinte întrebând pe Moș Alioșa cel nătâng: «Recunoști, domnule acuzat, faptul furtului de șuncă?» — «Ha?»

Și Konstantin Levin, în focul vorbei, începu să imite pe președinte și pe Alioșa cel nătâng, fără să-și dea seama că se abătuse de la subiect.

Serghei Ivanovici ridică din umeri.

— Ei, ce vrei să spui cu asta?

— Vreau să spun numai că drepturile care mă privesc pe mine, care-mi ating interesele, le voi apăra oricând, din toate puterile mele. Atunci când jandarmii ne făceau percheziții și ne citeau scrisorile, nouă, studenților… eram gata să-mi apăr din răsputeri dreptul la învățătură și la libertate. Înțeleg serviciul militar, care atinge soarta copiilor și a fraților mei, însăși soarta mea. Sunt dispus să discut ceea ce ma privește pe mine. Să discut însă cum să repartizezi patruzeci de mii de ruble ale zemstvei sau să judec pe Alioșa cel nătâng, asta nu înțeleg și nici nu pot s-o fac.

Konstantin Levin vorbea de parcă i s-ar fi rupt zăgazul cuvintelor. Serghei Ivanovici zâmbi.

— Dar mâine, dacă ești dat în judecată, ți-ar plăcea să fii judecat de vechea curte criminală?

— N-am să fiu dat în judecată. N-am să spintec niciodată pe nimeni și n-am nevoie de așa ceva. Uite, urmă Levin sărind iarăși la un alt subiect, să știi că instituțiile zemstvei noastre și celelalte de același fel seamănă pentru mine cu crengile de mesteacăn pe care le înfigem în pământ de Rusalii, în chip de pădure. Pădurile au crescut de la sine în Europa, iar mestecenii aceștia, eu nu-i pot uda din toată inima și nici să cred în ei.

Serghei Ivanovici ridică doar din umeri, arătându-și prin acest gest nedumerirea: de unde au răsărit în discuția lor mestecenii? Cu toate că înțelesese numaidecât ceea ce vroia să spună cu asta fratele său.

— Iartă-mă, dar așa nu se poate discuta, zise Serghei. Levin însă vroia să-și justifice cusurul pe care și-l cunoștea, și anume: nepăsarea față de binele obștesc. De aceea adăugă: Cred că nicio activitate nu poate fi trainică, dacă nu se întemeiază pe interesul personal. E un adevăr general, filosofic, urmă el, repetând într-adins cuvântul filosofic, ca și cum ar fi vrut să arate că și el are dreptul, ca oricare altul, să discute filosofie.

Serghei Ivanovici zâmbi din nou. «Are și el o filosofie a lui, în slujba pornirilor sale», se gândi Koznîșev.

— Lasă filosofia, zise Serghei. Scopul principal al filosofiei din toate veacurile a fost tocmai să găsească legătura care trebuie neapărat să existe între interesul personal și cel obștesc. Dar asta e altceva; eu țin să-ți rectific comparația. Mestecenii despre care vorbești nu sunt înfipți în pământ, ci o parte din ei sunt răsădiți, iar altă parte – semănați. Trebuie să-i îngrijești cu băgare de seamă. Numai acele popoare au viitor, care-și dau scama și prețuiesc ceea ce e însemnat și valoros în instituțiile lor, numai acele popoare pot fi numite istorice.

Serghei Ivanovici mută chestiunea în domeniul filozofico-istoric, inaccesibil lui Levin, și-i dovedi slăbiciunea punctului său de vedere.

— În ceea ce privește faptul că treburile astea nu-ți plac, te rog să mă ierți, dar aici sunt de vină lenea noastră rusească și boieria. Sunt convins că la tine e vorba de o rătăcire vremelnică. Are să-ți treacă.

Levin tăcea. Se simțea înfrânt din toate punctele de vedere. Își dădea seama, în același timp, ca fratele său nu înțelesese ceea ce vroise el să spună. Dar nu știa de ce nu fusese înțeles: fiindcă nu se exprimase limpede, sau fiindcă fratele său nu vroise sau nu fusese în stare să-l înțeleagă. Nu încercă însă să adâncească gândurile acestea și, fără să-și mai contrazică fratele, începu să se gândească la cu totul altceva, la treburile lui personale.

Serghei Ivanovici înfășură ultima undiță, dezlegă calul și amândoi frații plecară.

---

[1] Cu inima la locul ei (fr.).