Anotimpurile mortii – 3

PARTEA ÎNTÂI

I. Sentința unui tribunal ad-hoc

1

Doamna de Beaumont: Domnule Cara, nu credeți că ocupându-vă de complicata existență a lui „B-39“ v-ați asumat o foarte grea răspundere?

Corneliu Cara: Sunt convins. Dumneavoastră însă m-ați deturnat de la itinerarul primului volum… Sunt totuși mândru că v-am cunoscut…

Doamna de Beaumont: … Și că v-am deturnat?

Corneliu Cara: Doamnă, sunteți o femeie… Vă rog să mă scuzați, dar n-aș dori să rostesc…

Doamna de Beaumont: Domnule Cara, observ că ați început să-mi faceți curte!

Corneliu Cara: Nu râdeți, doamnă! Documentându-mă, retrăiesc, într-un fel aparte, viața lui Radu Doinaș.

Doamna de Beaumont: Doriți chiar să reconstituiți, cronologic, existența lui?

Corneliu Cara: Desigur, mai ales cu sprijinul dumneavoastră.

Doamna de Beaumont: Nu vă este teamă că aș puteasă vă induc în eroare?

Corneliu Cara: Ce motiv ați avea?

Doamna de Beaumont: Și fostele spioane au câte ceva de ascuns când se pomenesc față-n față cu Istoria. Sunteți un naiv, domnule Cara…

Corneliu Cara: … pe care dumneavoastră ați avut amabilitatea să vi-l faceți oaspete. Vă plac chiar atât de mult naivii?

Doamna de Beaumont: Da! Vă surprinde sinceritatea? Oricum, o conversație cu un naiv este mai reconfortantă decât cu un rațional copleșit de dramele Europei. Țin să vă avertizez că vom intra cu convorbirile noastre într-o perioadă delicată, încâlcită și dubioasă din multe puncte de vedere. Acolo unde nu voi fi sigură că faptele s-au petrecut aidoma, așa cum mi-au fost ele povestite de Radu, am să vă atrag atenția.

Corneliu Cara: Vă mulțumesc, doamnă!

2

Începea un spectacol trist, dezolant al cărui protagonist, din nefericire, eram chiar eu. A refuza rolul, a-l respinge pe „regizor”, a ieși, în fine, din scenă, însemna, de fapt, a încheia socotelile cu viața, ceea ce nu ar fi fost deloc dificil. O puteam face chiar cu propria-mi mână. Ar fi făcut-o și Schellenberg, nu fără plăcere. Desigur, nu direct, ci prin mijlocirea oamenilor săi, ași în lichidarea oricui. Totuși, ori de câte ori, în frământările mele, ajungeam la concluzia că nu merita să mai trăiesc, descopeream cu oarecare mirare că nu toată ființa mea adera la ideea „ieșirii din scenă“ cu picioarele înainte. Am tot scormonit înlăuntrul meu zi și noapte, cu răbdare, ca să descopăr ce sălășluia acolo, în străfunduri: lașitate? curaj?

Brigadenführerul SS Walther Schellenberg se pregătea să facă din mine nu un spion, ci un colaborator; și nu unul al SD-ului, ci al său personal. Acesta era un rang, dacă nu chiar un privilegiu, iar eu, după părerea șefului SD-ului, se cuvenea să fiu mândru. Iar mie numai mândrie nu-mi trezea „fișa” de colaborator personal prezentă printre alte fișe ale lui.

Există în viața unui om date calendaristice de care nu va izbuti să scape oricât de mult ar dori. De pildă, iată pentru mine una din ele: 29 ianuarie 1941. Țin minte că mai bine de o săptămână am zăcut în apartamentul meu de pe Alexanderplatz, pradă unei cumplite crize depresive. SD-ul îmi dictase „domiciliu forțat” și-mi adusese oficial la cunoștință că sunt supravegheat. În ziua aceea telefonul, pus și el sub supraveghere, a sunat foarte de dimineață. În afară de stăpânul cu care destinul mă procopsise, nimeni altcineva nu mă mai suna. Primul care m-a uitat brusc a fost „bunul meu prieten” de la direcția presei Reichului, dr. Otto Dietrich. Să-i fi dat chiar el lui Schellenberg o mână de ajutor în realizarea iscusitei sale capcane? Nu mai avea niciun rost să-mi bat capul cu o asemenea întrebare. SD-ul mă înhățase, iar până una-alta eram bine înhățat.

O vreme am lăsat telefonul să sune. Din plăcere, dintr-una rea și dușmănoasă. În fine, am ridicat receptorul. Locul lui Dietrich la telefon îl luase acum Schellenberg.

— Guten Morgen, mein Freund! îmi ură cu o bună dispoziție nefabricată.

Ziua bună?!… Prietene?!… i-am răspuns. Intrasem de-acum în scenă, jucam, răspundeam, și cu voie bună chiar.

— Ești pregătit?

Întrebarea Brigadenführerului SS era inutilă, știa că eram pregătit; textul scrisorii adresată generalului Ion Antonescu i-l citisem mai zilele trecute în biroul lui, până și plicul cu care urma să expediez scrisoarea îl lipisem tot acolo, sub ochii lui. M-am și întrebat atunci de ce nu s-a oferit să-l păstreze într-unul din vestitele sale seifuri și să mi-l dea la „ora H”, când bătăile de gong vor fi ridicat cortina? La urma urmei, dacă mi-ar fi trecut prin minte ideea năstrușnică de a modifica conținutul scrisorii, la ce naiba mi-ar mai fi folosit? Schellenberg, prin agenții lui, tot m-ar fi dibuit și mi-aș fi complicat fără niciun rost situația care, și așa, era ticăloasă.

— Ești pregătit? repetă el întrebarea. Ce-i cu tine, de-mi răspunzi atât de greu?

— Ce să fie? Că om sunt, și nu-mi vine chiar atât de ușor.

Nu-l mințeam, iar el, fin psiholog, știa să discearnă stările interlocutorului și să le aprecieze în consecință. În cazul răspunsului meu îmi apreciase – nu mă înșela – tonul sincer.

— Te înțeleg… Aș vrea ca astăzi să predai legației scrisoarea… și tot astăzi s-o pornești la drum.

— Bine… Numai să fiu primit! mi-am exprimat eu scepticismul.

— O să fii… Te asigur. Colonelul e singur, legionarii s-au retras din legație. Victoria de la București a generalului a făcut din colonel un om fericit. E într-o nesfârșită euforie… Telefonează-mi să-mi spui ce ai făcut! La revedere!

M-a lăsat cu gândurile în debandadă. În fond, de ce mă frământam atât, nu-mi era tot una ce se va întâmpla cu mine de-acum înainte? Al meu nu mai eram, iar Schellenberg, întocmai ca un iscusit specialist în diamante, mă ținea în palmă, mă tot cântărea și studia, încercând să-mi determine caratele, modul cum ar putea să mă șlefuiască, pentru ca apoi să mă valorifice din plin la „bursa spionajului”.

M-am uitat pe fereastră: Berlinul se acoperise peste noapte cu un strat imaculat de zăpadă; puțin mai târziu știam că va ninge din nou, dar cu funingine. În dreapta clădirii, am văzut mașina supraveghetorului meu oficial: bineînțeles, cei neoficiali nu se zăreau, prezența lor însă o bănuiam. N-au decât să mă supravegheze cât pofteau; mi-era silă de toți și de toate…

Am început să mă îmbrac fără grabă, cu migală chiar, de parcă m-aș fi pregătit pentru nu știu ce recepție sau întâlnire oficială.

Înainte de a părăsi apartamentul, am zăbovit câteva momente în fața telefonului, întrebându-mă dacă trebuie sau nu să chem legația ca să-mi anunț sosirea. N-am mai ridicat receptorul. Am renunțat. De ce mi-aș anunța vizita? Mi se părea mai tentant să-l iau pe colonel prin surprindere. Telefonându-i, omul s-ar fi pregătit să mă întâmpine, și-ar fi compus, eram sigur, până și expresia, nemaivorbind de ținută. Aș fi pierdut, astfel, din apropiata întâlnire cu el – cu siguranță că și ultima – partea cea mai savuroasă – surpriza cu multiplele sale efecte. Am coborât.

Ninsese frumos și peste „Fiat“-ul meu. M-a încercat un fior de bucurie infantilă când, cu mâna neînmănușată, am curățat omătul pufos de pe parbriz. În timpul ăsta l-am zărit, fără să vreau, pe șoferul mașinii SD-ului înviorându-se. Zăcuse mult în inactivitate și părea fericit să-și dezmorțească oasele.

Am pornit-o; străzile Berlinului mi se păreau mai sumbre ca niciodată. Desigur, din pricina stării mele. Din gândurile în debandadă, unul făcea efortul de a se detașa și de a se limpezi. De ce m-aș fi apucat acum să-mi bat capul cu evenimentele din țară, cu evoluția politicii lui Antonescu? Cine eram eu ca să-mi pot permite luxul de a aprecia ce se petrece în țară? Cândva fusesem Radu Doinaș, ziarist, apoi „B-39“, ofițer de informații. Acum, cine dracu mai eram? Dar, mai ales, cine aveam să fiu de acum încolo? Unde și când îmi pierdusem adevărata identitate?

Am văzut de departe clădirea legației: era pustie, cineva avusese grijă să închidă obloanele de la ferestre. Grecianu, „diplomatul verde“, după ce va trăi o vreme ascuns în România, se va întoarce în Germania, la bază… la baza de lansare a lui Himmler. Ce ciudat! Acum ne aștepta același rastel pe amândoi.

Am intrat în aripa clădirii unde se aflau amplasate birourile atașaților militari. Chiar la intrare m-am lovit de atașatul aero, un bărbat înalt, trecut de patruzeci de ani, frumos, atrăgător, spilcuit în uniforma sa de aviație.

— A, domnul Doinaș! a exclamat aviatorul, ducând automat mâna la cozorocul chipiului. Nu v-am mai văzut de mult pe la noi!

N-am știut cum să-i interpretez exclamația, cred că din pricina deprimării mele.

— Toată lumea, pe aici, se interesa de dumneavoastră, m-a informat.

N-am apucat să-i pun vreo întrebare; m-a salutat din nou și a ieșit în grabă. Am priceput totuși că atașatul militar principal, colonelul Ilie Gheorghiu, se găsea la post, căci aviatorul ieșise de la superiorul său.

Am ciocănit la ușă, am auzit invitația lui de a intra, dar, dintr-o afurisenie care se răsucise năvalnic în mine, am mai ciocănit o dată. Glasul atașatului militar a răsunat atunci mai puternic și, firește, mai autoritar. Se deslușea în strigătul său și o undă de mirare.

Am intrat și m-am oprit lângă ușă: zău, dintr-o dată, starea aceea morbidă îmi dispăruse ca prin minune. Cred că asta li se întâmplă actorilor în mod curent; până în clipa intrării în scenă, își trăiesc viața lor cotidiană hărăzită de Dumnezeu și înscrisă într-un Buletin de populație. Nu m-am mișcat de lângă ușă, încremenisem locului cu capul în piept, spășit. Colonelul, uluit nu atât de apariția mea, cât de suferința provocată de „adâncile mele remușcări”, s-a ridicat patern din fotoliu, gata să mă întâmpine ca pe un fiu rătăcitor. Purta uniforma de campanie, de alarmare, cu centura și diagonala care-i conturau pieptul mare, marcat cu peste zece barete.

— Domnul Doinaș!… Ehei, știam… eram sigur… Dragul meu, nu există un bun român care, întotdeauna… A făcut o pauză, căutând cuvintele ca să-și încheie fraza. Nu știu dacă le-a găsit, dar l-am auzit rostind înduioșat:… Un bun român, oriunde și în orice situație rămâne un bun român.

A venit spre mine radios, mi-a întins mâna: „hai să facem pace!” Apoi, apucându-mă de cot, ca pe un suferind, m-a condus către un fotoliu din dreptul biroului, unde m-a așezat. Mutra mea exprima jenă, rușine, înfricoșare. Când ieșiseră din mine aceste minciuni actoricești și mi se instalau, rând pe rând pe chip, nu știu…

— Da, domnule, pot spune că te așteptam! S-a așezat la locul său, și-a pus mâinile pe birou și, după, ce m-a privit ca pe un ștrengar, a început să mă îmbărbăteze. Hai, gata, bărbați suntem, ce naiba!… Ești la curent cu evenimentele? Generalul n-a ezitat. Asta-l caracterizează! A scos armata în stradă, a dat legionarilor avertismente peste avertismente… Derbedeii n-au vrut să-i dea ascultare… Rebeliune au vrut, rebeliune au căpătat!

Eu încă nu-mi ridicasem privirile; iar colonelul o fi înțeles probabil din „chinurile mele lăuntrice” că trebuie să-și continue logosul, să găsească ceva profund, care să fie la nivelul intelectualului Radu Doinaș.

— Epoca tradiționalilor oameni politici în Europa s-aîncheiat, o nouă epocă a început, a generalilor. Iar Conducătorul nostru este un general pe care Dumnezeu ni l-a dăruit la vreme, exact când noi, românii, aveam nevoie mai mult ca oricând de un asemenea Conducător.

Ca să-i dovedesc că-i împărtășeam vederile, am scos din portofelul de la căptușeala hainei scrisoarea și i-am întins-o. Ochii mei au îndrăznit să-l privească doar câteva clipe.

— Ce-i asta? Vocea îi coborâse brusc.

— Scrisoarea mea de căință adresată generalului, i-am explicat cu un glas muiat de o falsă emoție.

— Aha! mă aprobă el.

A citit cu evlavie numele, rangul generalului scris pe plic cu acuratețea unui grămătic. A schițat gestul de a mi-l înapoia, eu însă mi-am îndreptat ochii spre el – erau rugători, știam.

— Domnule colonel…

— Ce-i cu dumneata, Doinaș? Abia acum văd cât ești de schimbat.

Am dat din cap ca un om hăituit de propria-mi vinovăție, decis de a o lua pe calea cea bună.

— Mi-am făcut un chinuitor și dureros proces de conștiință…

— Eei, mă întrerupse el, așa era și normal…

Se înțelege că l-am aprobat, lamentându-mă că nu pot să-mi explic cum am putut să fiu atât de orb.

— Domnule colonel, am exclamat eu dramatic. Dumnezeu v-a scos în calea mea! Fără îndemnul și prezența dumneavoastră la Berlin, nu știu ce m-aș fi făcut. Ajutați-mă în continuare, domnule colonel, ajutați-mă! Nu mă lăsați lup singuratic!

Nu-mi calculam dinainte vorbele, expresia feței, ele se iscau de la sine, fără niciun efort special din parte-mi. Am tăcut pe neașteptate, lăsând să se aștearnă între noi un covor de tăcere. Ochii i s-au făcut mici: efortul de a pricepe ce se petrecea cu mine era evident.

— Domnule Doinaș, da’ ești pe drumul cel bun!

— Vreau să vă rog respectuos și din inimă să expediați dumneavoastră, prin curier special, scrisoarea de căință adresată domnului general Ion Antonescu.

Am vorbit precipitat, năucit parcă de ideea ce-mi trecuse prin cap.

— Mda… mormăi îngândurat colonelul. Ținea acum plicul cu ambele mâini, ca pe o carte. Mda… După o vreme să mă întrebă: Dar de ce, domnule Doinaș?

— Eu… mâine… vreau s-o pornesc cu mașina spre ca… pornesc la un drum lung și anevoios. Aș ține ca domnul general Antonescu să ia act de căința și regretele mele încă înainte ca eu să ajung la București.

Mi-a înțeles strategia și s-a arătat încântat că mă poate ajuta să înaintez pe calea arătată de Dumnezeu.

— Din păcate, circulația aeriană este întreruptă… astfel chiar astăzi ți-aș expedia plicul.

Mi-a dat, așadar, de înțeles că mă ajută necondiționat. I-am mulțumit, făgăduindu-i că-i voi telefona de la Praga, apoi de la Bratislava sau de la Budapesta. Mă „regăsisem“, îmi trecuse „starea” de stinghereală… Am și zâmbit, drept care, atașatul militar a devenit ceva mai volubil.

— Domnule Doinaș, trăim vremuri mari… Noi, românii, trebuie să privim în jur și să învățăm de la italieni. Au un rege pe care-l respectă, așa cum cere tradiția și bunul simț, dar au și un conducător, în persoana lui Mussolini, pe care Italia îl urmează din izbândă în izbândă… În epoca dictaturilor, numai dictatorii mai pot să facă față Istoriei. Trebuie să-l urmăm cu încredere pe general. El ne va reda România Mare.

Dacă n-ar fi sunat telefonul, dacă la celălalt capăt al firului n-ar fi fost OKW-ul, logosul său ar fi curs fără contenire, încurajat, fără doar și poate, de „atenția” cu care ascultam și „băgam la cap“. Colonelul vorbea o germană corectă. Am înțeles că interlocutorul său, generalul Keitel, îl invita urgent la o întrevedere. Fără voia mea, trăgeam cu urechea și am fost surprins de ținuta firească a celui care ținea locul ministrului plenipotențiar, de tonul său demn și impunător.

Când a pus receptorul în furcă, s-a ridicat din fotoliu, dându-mi de înțeles că nu avea încotro și trebuia să se despartă de mine.

— Sunt chemat la OKW. Domnul feldmareșal Keitel, în persoană, dorește să mă vadă.

Mi-am zis că, în fața mea, evolua un „actor” de aceeași valoare cu mine. Își umflase pieptul și devenise aferat.

— Generalul are o încredere oarbă în mine, îmi mărturisi cu trufie. Iar eu, aici, trebuie să rezolv problemele înarmării țării… Coborând mult vocea, adăugă: Problemele războiului de mâine… Căci va fi unul scurt, fulgerător și glorios. Te pup și îți doresc drum bun. Am încredere în dumneata, să nu mă faci de rușine!

M-a amenințat părintește cu degetul, m-a condus la ușă, unde și-a amintit că mai trebuie să-mi spună ceva.

— Am terminat cu „capela verde“. Paștele și grijania mamii lor de anticriști! Unde și-au găsit ei, derbedeii ăștia, să „ctitorească” lăcaș sfânt… Na, că i-a pedepsit Dumnezeu!

În mașină, la volan, m-a cuprins din nou acea stare de toropeală scârboasă, de indiferență. Mi se uscase cerul gurii și aveam senzația că cineva încerca să-mi bage pe gât un cocoloș de murdărie. Nu știam încotro merg; mă luam când după un automobil particular, când după un autobuz. Și iată așa m-am pomenit trecând prin fața hotelului „Adlon“. Mai aveam puțin până să ajung la „Poarta Brandenburgului” când, deodată, mașina supraveghetorului meu oficial m-a depășit, iar tipul de la volan mi-a făcut semn să opresc. Am tras pe dreapta, lângă bordura trotuarului. Din „Opel” a sărit imediat „îngerul meu ocrotitor” și a venit în pas alergător spre mine. N-am deschis portiera, ci am lăsat geamul jos. Pe un ton foarte respectuos, mi-a transmis din partea șefului SD-ului un mesaj: „Herr Brigadenfuhrer SS Walther Schellenberg dorește să se întâlnească imediat cu dumneavoastră. Vă roagă să mă urmați la sediul central”.

În fine, „Fiat”-ul meu avea din nou o direcție clară.

3

Doamna de Beaumont: Am mai spus-o și probabil am s-o mai spun de multe ori de-a lungul convorbirilor noastre: Schellenberg a avut o minte diabolică. A! Nu am în vedere numai modul cum a conceput „afacerea Doinaș”, ci cum a condus SD-ul…

Corneliu Cara: Îl admirați?

Doamna de Beaumont: Nu cred că este cuvântul cel mai potrivit. Trebuie însă să-i dăm Cezarului ce este al Cezarului. Numai urmând această cale poți să-ți apreciezi cu realism adversarul, poți să tragi concluzii practice. Activitatea lui Schellenberg merită să fie studiată…

Corneliu Cara: După mai bine de trei decenii de la terminarea războiului?

Doamna de Beaumont: De ce nu? Fenomenul național-socialismului hitlerist trebuie studiat în permanență în perspectiva istoriei. Un stat nazist n-ar fi putut ființa, dacă Hitler n-ar fi născocit Gestapoul, SD-ul, într-un cuvânt acea monstruoasă instituție numită R.S.H.A. Iar Schellenberg s-a întâlnit în mod fericit cu această teribilă inchiziție a secolului XX. Să revenim însă la Radu Doinaș și să vedem ce i-a hărăzit Schellenberg într-o primă etapă.

Corneliu Cara: Au existat deci mai multe… Știți ce s-a întâmplat cu Doinaș după ce „îngerul” său ocrotitor i-a oprit mașina?

Doamna de Beaumont: Este un episod pe care-l cunosc foarte bine. După ce i-a adus mulțumiri pentru predarea scrisorii adresată lui Antonescu, Schellenberg i-a amintit lui Doinaș de călătoria făcută în toamna anului 1940 la București cu mașina.

Corneliu Cara: I-a amintit și de Ella?…

Doamna de Beaumont: Nu. Schellenberg stăpânea foarte bine arta manierelor, spre deosebire de ceilalți camarazi de partid ai săi. Au discutat itinerarul, distanțele, durata. O să vedeți imediat de ce. În ziua următoare, Doinaș trebuia să dea de înțeles că părăsește locuința, Berlinul, Germania. În realitate, el urma să fie transportat la o vilă special pregătită de Schellenberg. De acolo, conform graficului stabilit împreună, Radu Doinaș avea obligația să telefoneze atașatului militar… De la Praga, de la Bratislava, în fine, chiar de la Budapesta.

Corneliu Cara: Cu ce scop?

Doamna de Beaumont: O să vi-l dezvălui ceva mai încolo… Până atunci, v-aș propune să rețineți faptul că Schellenberg organizase cu multă minuțiozitate tehnica „convorbirilor” telefonice dintre Doinaș și colonelul Ilie Gheorghiu. Centrala telefoanelor chema legația, o telefonistă amabilă anunța „Vă caută Praga la telefon!“ Legătura era „stabilită”, Doinaș îi împărtășea colonelului impresii de drum. Abia când Radu „a ajuns la Bratislava”, atașatul militar i-a confirmat că expediase la București scrisoarea de căință adresată lui Antonescu. Apoi Radu Doinaș l-a mai chemat o dată la telefon de la „Budapesta”. Ba de acolo, ca să fie cât mai convingător, i-a mai comunicat colonelului și câteva observații cu privire la atmosfera politică și militară din capitala Budapestei, după care, respectând schema jocului conceput de șeful SD-ului, n-a mai dat niciun semn de viață, căci fusese omorât…

Corneliu Cara: Mă bucur că vă place să glumiți.

Doamna de Beaumont: Așa e, îmi place… Numai că, de data asta nu glumesc. Radu Doinaș a fost omorât… Cum? Vă voi povesti în cursul rundei de după-amiază.

4

Cum, pe ce căi am ajuns în vila pe care, după un timp, am botezat-o „Pustnicul”, nu știu, n-aș putea să relatez. N-o botezasem așa pentru că în clipa aceea îmi amintisem de mânăstirea de la marginea Bucureștiului, ci din cu totul alte motive. „Pustnicul” eram chiar eu, cu întreaga mea existență închisă între zidurile unei „chilii” moderne, confortabile, clădită într-un loc pitoresc și neliniștitor de izolat. Repet, nu știu cum m-am pomenit acolo. Doar atât îmi amintesc că, după întrevederea cu Schellenberg, m-am înapoiat la locuința mea de pe Alexanderplatz, ca să mă pregătesc de drum. Mintea mi-era golită de gânduri. Mă mișcam în casă ca un robot conceput să îndese lucruri în valize. Când am terminat ultimul geamantan, se înserase. Am căzut, mai mult plictisit decât ostenit, într-un fotoliu și am adormit. Mai exact, am fost adormit. Când, cum, mi-e imposibil să stabilesc. Că am fost drogat, mi-a confirmat Walther Schellenberg mai târziu, cerându-și scuze că se văzuse nevoit să apeleze la asemenea mijloace de „transport”. Așadar, cum și cât am călătorit, cine m-a cărat în dormitorul unde m-am trezit, cine m-a dezbrăcat și m-a băgat într-un așternut imaculat unde am mai dormit ca un bebeluș după baie – nu știu. M-au trezit bătăile în ușă ale lui Schellenberg. Am deschis ochii. Nu eram deloc buimac. Nu mă încerca nicio senzație ieșită din comun care să-mi dea de bănuit. Din prima clipă mi-am dat seama că nu mai sunt în locuința mea de pe Alexanderplatz; și, fără să intru în panică, am încercat să ghicesc unde nimerisem. Am privit în jur; un amănunt m-a cam pus pe gânduri: îmbrăcămintea purtată în ziua aceea – costumul de haine, cămașa, cravata, până și chiloții – era rânduită pe un scaun, cu pedanterie, așa cum îmi plăcea.

Am auzit repetându-se bătăile la ușă și am rostit – culmea! – în românește: „Poftim!“ În clipa următoare și-a făcut apariția Walther Schellenberg în persoană; nu-l însoțea nimeni.

— Guten Morgen! mi se adresă el încă din ușă. Cum ai dormit, prietene?

Era în uniforma sa neagră cu cap de mort, care-i cădea impecabil. Probabil că lăsase cascheta și mantaua pe un cuier, la intrare, sau altundeva. Nu cumva dormise și el sub același acoperiș cu mine? M-a învăluit într-o privire radioasă. Și-a tras un scaun lângă patul mare, care ocupa aproape toată suprafața dormitorului.

— Am venit ca să luăm împreună micul dejun, mă încunoștință el, să-ți arăt apoi vila, să-ți prezint pe cei care îți vor purta de grijă.

Nu i-am răspuns imediat; m-am ridicat în capul oaselor și iarăși mi-am rotit privirile în jur. Draperiile de la singura fereastră a încăperii, ce-i drept, imensă, erau date la o parte: se făcuse ziuă și o lumină cenușie, mohorâtă, se lipise de geamuri. „Mult am mai dormit!“ mi-am zis și, conform unui reflex format de-a lungul anilor, am dat să-mi caut ceasul pe noptiera din dreapta patului. L-am găsit însă la mână, indiciu concludent că nu eu mă dezbrăcasem și că cel care mă studiase cum mă îmbrac și dezbrac reținuse multe, dar nu și acest amănunt.

Amuzat, Schellenberg mă urmărea, probabil ca pe un mim în plin spectacol. Mi-am cercetat ceasul: acele „Longines“-ului meu se opriseră la trei și jumătate.

— E târziu, mă ajută Schellenberg, înveselit, să mă descurc, este nouă și un sfert. Mor de foame… Hai, prietene, dă-te jos, fă-ți un duș, îmbracă-te și coboară în sufragerie să mâncăm.

S-a ridicat în picioare și deși era de statura mea, mi s-a părut deodată înalt și vânjos.

— Să nu mă întrebi în ce zonă geografică a Germaniei ne găsim, că n-o să-ți spun, mă preveni, el ghicindu-mi parcă întrebările. Tot ce pot să-ți dezvălui e că mi-ar plăcea și mie să lenevesc aici o vreme, rupt de restul lumii.

A râs. Nu mințea. De aceea, când m-am dat jos din pat, i-am replicat:

— Te pomenești că mă invidiezi?

— De ce nu? Condiții, excelente, zonă pitorească… departe de război.

Vorbea omul serios. Am zis:

— Oare să ocup eu în planurile voastre un loc atât de important, încât să merit asemenea investiții?

— Fii liniștit! Meriți… Ochii lui negri au sclipit cu o viclenie blândă. Ușa aia dă în baie. Toate lucrurile tale sunt la locul lor… Te aștept jos…

Mi-a vorbit, ca și când aș fi fost familiarizat cu toate ungherele vilei. Cam așa a debutat existența mea în acest „surghiun” organizat de Schellenberg.

Înainte de a coborî în living-room, am deschis, din curiozitate, a treia ușă din dormitor: am văzut o bibliotecă, un birou, câteva fotolii. Într-un cuvânt, o cameră de lucru, mobilată simplu. N-am mai intrat să arunc o privire peste cărțile din bibliotecă. Am coborât scara de lemn care, deși ocrotită de un covor verde, gros, ce se termina la parter, scârțâia sub pașii mei.

Walther Schellenberg mă aștepta lângă un șemineu în care ardeau, ca în basmele de iarnă, câțiva butuci. Masa, cioplită rustic, era aranjată pentru micul dejun. Rustice erau și scaunele. Tot ce vedeam acolo era rustic și-mi amintea de un han din Munții Tirolului unde trăsesem cu ani în urmă. De fapt, atunci, sub această impresie, începusem să cred că fusesem transportat în Austria, firește, cu un avion.

— Ce zici de liniștea care ne înconjoară? se minună, șeful SD-ului. (Nu juca teatru, deși era un actor excelent. Sinceritatea lui adolescentină contrasta cu capul de mort din dreptul inimii, semnul distinctiv al călăilor înfășurați într-un postav de doliu.) O să-ți prezint pe doamna și pe domnul Klinger…

Cuvintele răsunară solemn, lăsându-mi câteva secunde impresia că BrigadenführerulSS și cu mine suntem invitații unei onorabile familii germane. Pe o ușă, fără îndoială de serviciu, a intrat un bărbat însoțit de o femeie.

Schellenberg s-a desprins, încântat, de lângă cămin și a pășit respectuos în întâmpinarea doamnei și domnului Klinger.

— Dumneaei, mi se adresă generalul SS-ist, este doamna Margot Klinger, o bucătăreasă neîntrecută… Mulți bărbați germani și-ar dori lângă ei o asemenea soție și gospodină.

Doamna Klinger a roșit de plăcere. Am salutat-o de la distanță, printr-o înclinare milităroasă a capului. Nu mi-am rostit numele, căci nu știam dacă-mi era permis.

— Norocul a fost de partea domnului Gustav Klinger, administratorul vilei, urmă Schellenberg, trecând pe nesimțite spre un ton menit să sugereze că între el, ca șef al SD-ului, și familia simplă a unuia ca Klinger, nu exista niciun fel de distanță ierarhică.

Administratorul, deși îmbrăcat civil, luase mașinal poziție milităroasă, iar eu, din nou, mi-am înclinat capul a salut…

— Doamna și domnul Klinger, membri vechi ai Partidului național-socialist, sunt colaboratorii mei versați și de încredere.

Pentru mine scena era evident grotescă: eu, colaborator personal, ei, de asemenea, colaboratori. Gustav Klinger era un bărbat înalt și cam gras. Îmbrăcat într-un costum de pădurar, strâmt pe burta sa în dezvoltare. Părea mult mai verde decât Frau Margot, o femei scundă, subțirică, îmbătrânită de timpuriu, cu părul cărunt de-a binelea și adunat într-un coc imens, „bătut” în spelci.

— Să servesc masa? se interesă Frau Margot, măgulită de vorbele lui Schellenberg.

— O! chiar te rugăm. Dumneata, domnule Klinger, mai rămâi o clipă cu noi.

Când am rămas în trei, șeful SD-ului s-a întors cu fața spre mine și, fără a abandona tonul prietenos, m-a informat asupra raporturilor mele cu familia Klinger.

— Dragă prietene, din clipa asta, domnul Gustav Klinger se află la dispoziția ta. Orice dorință, orice doleanță lui să i-o exprimi, fără nicio reticență. I-am dat ordin domnului Klinger să-ți satisfacă orice dorință.

Ascultându-l, mă întrebam dacă voi mai trăi vreodată bucuria de a simți înflorind în mine dorințe. Herr Klinger, grav și îmbujorat la față, dădea, în răstimpuri, aprobator din cap. Când am rămas din nou singuri, șeful SD-ului mi-a dezvăluit un lucru care, la început, m-a înghețat, dar pe urmă mi-a dezlegat limba.

— De altfel, prietene Doinaș, aș vrea să iei act că, în vilă, înafară de familia Klinger, nu mai locuiește nimeni, că înjurul tău, al vilei, nu există pază de niciun tip. Nu știu dacă-i măsura cea mai ideală, repet, am o încredere nemărginită în tine, în cuvântul tău de onoare.

A tăcut, lăsându-mă să meditez la „noblețea” cuvintelor sale. Nu-mi aminteam să-mi fi dat vreodată cuvântul de onoare în legătură cu conduita mea acolo sau în altă parte. La drept vorbind, în jocul nostru, ce valoare etică mai putea să aibă un cuvânt de onoare? Mă înhățase, eram în mâna lui, acceptasem condiția de a-i fi colaborator. În sensul ăsta semnasem și un document. Totuși ideea în sine – absența oricărei paze – conținea un element tulburător! Îmi mirosea a fugă, a libertate. Vorbind, nu știu dacă am izbutit să-mi ascund tulburarea.

— Am auzit bine, vila nu-i păzită de trupe ale Gestapoului?

— Nici vila, nici Radu Doinaș, întări Walther Schellenberg cele spuse, căutând să-mi surprindă privirile.

Am schițat un zâmbet.

— Vrei într-adevăr să mă faci să cred că o clădire conspirativă a SD-ului, destinată și instruirii individuale a unor agenți, nu este supravegheată?

— Ce te miri așa? Am și eu ideile mele. M-a luat de braț și m-a invitat să facem împreună câțiva pași prin living-room. Nu-mi plac șabloanele, iar acolo unde pot, încerc să le dau uitării. Trupele de pază, oricât de puțin numeroase ar fi ele, atrag, mai devreme sau mai târziu, atenția populației. Și iată cum rostul vilei poate fi deconspirat, în ciuda vigilenței.

— Deci, dacă ar fi să te cred, mă lași numai în seama familiei Klinger?! Scuză-mă, Walther, chestia asta îmi pare incredibilă.

BrigadenführerulSS a înălțat din umerii săi largi și puternici.

— Eu ți-am spus adevărul!

Brusc, mi-am amintit de pașaport, de celelalte documente de identitate. Nu m-am ferit de el: mi-am dus palma dreaptă la pieptarul stâng al hainei; pașaportul nu-mi fusese ridicat.

— Actele rămân la tine, Radu… răspunse Schellenberg unei întrebări nerostite de mine. Totuși, dacă o să te bată gândul să fugi, eu, unul, te-aș sfătui să n-o faci. Vila nu-i păzită, în schimb este foarte izolată. O să te rătăcești, iar în cele din urmă tot o să fii prins. Tot la mine o să ajungi, numai că atunci n-o să ne mai privim în ochi ca doi prieteni.

Apariția doamnei Klinger a pus capăt convorbirii.

— Hai să ne așezăm la masă, îmi propuse generalul.

Lungimea mesei cu șase scaune în jur se interpunea între mine și șeful SD-ului. Ne-am așezat față în față, ca și când nu ne-am fi pregătit să mâncăm, ci să începem o partidă de șah. Încă mai eram tulburat de acel vag miros de libertate. Urmărea oare Walther Schellenberg să mă îndatoreze și să mă copleșească cu semnele sale de încredere? Sau născocise o capcană subtilă a cărei logică numai el o putea savura?

— Programul de instruire o să se întindă pe o perioada lungă? m-am interesat eu, cu glas neutru.

— Depinde… depinde de mai mulți factori, îmi răspunse diplomatic. Nu uita că eu sunt unicul tău instructor, dar, la rându-mi, depind de Reichsfuhrerul Himmler și de Heydrich… Suntem la începutul lui februarie, iar intenția mea este ca în primăvară să te știu intrat în acțiune.

Nu m-am putut stăpâni și l-am întrebat:

— Unde?

Nu credeam că o să-mi răspundă atât de prompt.

— În Anglia… Ce zici, îți place scena pe care ți-am destinat-o?

Era pentru a doua oară în dimineața aceea când mă surprindea cu „lovituri năprasnice”, „amețindu-mă” și obligându-mă să mă retrag între „corzi“. M-a salvat însă „gongul”, adică Frau Margot care ne aducea de la bucătărie un „Fruhstitek” a cărui aromă mi-a ațâțat pofta de mâncare.

5

Voia oare Walther Schellenberg să mă facă să fug, să evadez? Iată un gând care m-a obsedat multă vreme, uneori și în somn. Curând aveam să mă conving că, în privința supravegherii, șeful SD-ului nu mă mințise. Într-adevăr, în vilă nu mai locuia nimeni în afară de mine și de familia Klinger. Mă bucuram de un program generos, așa că ieșeam să mă plimb ori de câte ori îmi poftea inima. Eram, la prima vedere, mai mult un „pustnic” decât un prizonier. Singurătatea – multe ore, iar uneori chiar și zile întregi – era nestingherită. Liniștea patriarhală a întinderilor acoperite de un strat gros de zăpadă nu mă împovăra, o suportam ușor, chiar cu plăcere.

Luasem obiceiul să ies din casă imediat după micul dejun.

Asta însemna ora opt și jumătate-nouă. În ciuda gerului, umblam mult, chinuit de gândul evadării, căci libertatea de care-mi vorbise Schellenberg era reală, dar și relativă. De unde până unde se întindea? Logica esesistului mă stingherea rău de tot. Nu-mi reținuse niciun act. Nici măcar pașaportul diplomatic. Doar „Fiat”-ul. „Fii liniștit! La încheierea războiului, mă asigurase Schellenberg, o să-ți înapoiem mașina. Am dat-o în grija mecanicilor mei. Să nu-ți faci probleme.” Nici nu-mi făceam.

În ziua în care am ieșit din vilă pentru prima oara, n-am urmărit decât un singur scop: să verific dacă Schellenberg m-a indus sau nu în eroare. Am dat târcoale clădirii, m-am depărtat de ea. N-am sesizat nimic suspect.

În ziua următoare, probabil din ordinul șefului nostru comun, Herr Gustav Klinger mi-a propus să-mi arate chiar el domeniul. Nu l-am refuzat. Am ieșit împreună. Omul era mai înalt decât mine cu un cap; când îl vedeam cu câtă semeție călca în uniforma sa de pădurar, aveam impresia că-i un uriaș care creștea parcă direct din cizme. Cântărea cu siguranță, mai mult de o sută de kilograme, dar se mișca destul de ușor, cu o sprinteneală care-ți sugera că nu-i displac exercițiile de gimnastică. M-a condus peste tot, mi-a deschis magaziile, grajdurile, mi-a prezentat acareturile. Ajungând la garaj, mi-a explicat fără să-i fi cerut că SD-ul îl dotase cu două mașini, una din ele fiind destinată exclusiv transportului de mărfuri și alimente necesare gospodăriei. Cu prilejul ăsta am reținut un amănunt: mașinilor le lipseau tăblițele cu numerele de înmatriculare. Nu întâmplător, mi-am zis. Dacă le-ar fi avut, aș fi putut să aflu pe loc în ce „land“ al Germaniei fusesem „surghiunit”.

Încolo, administratorul nu m-a lăsat din ghearele amabilității până ce nu m-a introdus în toate ungherele și boxele… Voia, astfel, să constat cu ochii mei că noi eram singurii locatari ai vilei. Într-un cuvânt, dacă m-ar bate gândul să fug, nu m-aș lovi de prea multe obstacole: de el și de nevastă-sa aș scăpa destul de ușor. Ideea evadării îmi era mereu servită „pe tavă“ și tocmai constatarea asta mă deranja și întreținea în mine o permanentă derută.

Izolarea vilei mă impresionase profund. Îmi ziceam mereu că-i un loc ales nu de Schellenberg, ci de Dumnezeu. El aruncase din ceruri vila taman pe locul acela. Dacă nu știai că dincolo de hotarele depărtărilor există viață de om, ai fi crezut lesne că existența umană de aici începea. Zăpezi înalte, clădite pe o pajiște imensă, apărau „Pustnicul”. Pădurile, zid negru, se deslușeau la vreo câteva sute de metri de vilă. Într-acolo se pierdea o șosea ce pornea chiar din partea vilei, îngustă cât să permită circulația unui singur vehicul. Abia după un timp, când troienele de zăpadă s-au mai retras, am zărit conturându-se în depărtare o pădurice de mesteceni; de la distanță, copacii păreau niște ființe încremenite peste noapte de gerurile aspre ale iernii.

În ciuda tuturor investigațiilor și a stratagemelor mele, n-am reușit să aflu în ce loc fusesem „surghiunit”. La ce naiba îmi mai foloseau cele patru puncte cardinale pe care soarele, în zilele senine, mi le desena pe cer, dacă în casă sau în împrejurimi nu găseam nici măcar o surcică sau o etichetă care să-mi sugereze în ce „land” al Reichului își instalase șeful SD-ului vila sa, ultrasecretă.

Programul de instruire depindea exclusiv de timpul liber al Brigadenführerului Walther Schellenberg. Cel care îmi aducea la cunoștință sosirea acestuia la „Pustnicul” era Herr Gustav Klinger care, de fiecare dată, folosea aceleași cuvinte: „A telefonat (nu-i rostea gradul sau numele, ci se mulțumea să facă doar o pauză), sosește astăzi, la orele 17,30 (sau astăzi la ora 10),rămâne și la cină (sau: „Rămâne și la masa de prânz”). Avertizat deci, pândeam de la fereastra bibliotecii sosirea lui Schellenberg, nădăjduind că voi surprinde ceva… un indiciu. La ora 17,20,cu zeceminute înainte de sosirea lui Schellenberg, HerrGustav ieșea din vilă; deschidea larg poarta mare, apoirămânea acolo, în așteptare. Cinci minute mai târziu, vedeam ieșind din „zidul” pădurii un „Mercedes” negru cu stegulețul partidului nazist înfipt în dreapta aripii. Punctualitatea lui Schellenberg mă îngrozea și mă deprima în același timp, iar ideea evadării căpăta noi impulsuri, și mai intense. Mă întrebam: „De unde sosește? De la Berlin? La ce oră o fi plecat de acolo? Care-i viteza maximă a „Mercedes“-ului?“ Nu o dată, în timpul orelor de instructaj, mi-am aruncat în joc întreaga mea șiretenie, poate-poate voi izbuti să smulg din gura instructorului meu ora când plecase din Berlin. În zadar, Schellenberg îmi dibuia fantastic gândurile, intențiile. Se juca cu mine precum pisica cu șoarecele. Într-o seară, mi-a și spus-o direct, deși întrebarea cu viteza „Mercedes”-ului mi-o camuflasem într-o frază privitoare la muzica preclasică. „Spune-mi, prietene Doinaș, de ce crezi că „Mercedes“-ul este singurul mijloc de transport cu care mă pot deplasa? Uiți că mai există și avionete? Dacă vrei să știi, decolez din Berlin cu o avionetă, mă lasă la o bază aeriană a SD-ului, de unde un „Mercedes” mă aduce aici!” În asemenea situații, era îndreptățit să mă ironizeze. Ocolea cu tact asemenea reacții, căci era dotat cu un extraordinar simț al măsurii și urmărea cu perseverență să mă apropie. Curând, am hotărât să renunț la tentativele mele de a-l trage de limbă, deși nu mă eliberasem încă total de obsesia evadării.

Într-o primă etapă, programul de instruire se rezuma la conversații care, uneori, păreau fără noimă. Porneau, de pildă, de la Turnul Londrei, de la rolul jucat de acest monument arhitectonic în istoria Imperiului Britanic, treceau, în mod curios, prin opera lui Shakespeare, ca apoi să se încheie cu poziția geopolitică a Iranului… Nu-mi displăceau orele de lucru cu șeful SD-ului, deși îmi dădeam foarte bine seama că vorbindu-i despre călătoriile mele în Anglia, mă pomeneam evocând nu numai orașe, ci și numele unor amici englezi. Interlocutorul meu nu arăta un interes pentru o problemă sau alta, nu-și nota, să zicem, numele prietenilor mei din Anglia. Se bizuia, în mod cert, pe memorie. Ideea că în vilă s-ar găsi instalat un sistem de ascultare aidoma celui de la „Salonul Kitty“ mi-a venit mult mai târziu. Orele de instruire se desfășurau în living-room, la un schnaps sau la un whisky. Uneori, mai urcam și în biblioteca de la etaj. Alteori, îmi propunea să ieșim în frigul uscat și sănătos de afară și să ne plimbăm. Datorită lui am extins mult aria investigațiilor mele: într-una din zile, am ajuns la acel „zid“ negru format de o pădure deasă de ulmi. Nu observasem vreun post de supraveghere. Dacă aș fi zărit, să zicem, un cablu telefonic de campanie, m-aș fi bucurat ca un copil, căci aș fi încercat să văd de unde venea sau încotro se ducea… După câteva plimbări cu Schellenberg la braț, printre troienele de zăpadă, m-am întrebat dacă nu cumva chiar el, „amicul” meu, încerca să-mi dezvăluie pe ce căi aș putea să evadez de la „Pustnicul”. Când îmi răspundeam afirmativ, ajungeam automat la altă întrebare: „De ce Schellenberg ține să fug de aici, dintr-o zonă necunoscută, mai mult decât din Berlin sau dintr-un alt oraș din Germania?“ Nu găseam nicio explicație logică presupuselor intenții ale șefului SD-ului. În cele din urmă mi-am propus să nu-i fac jocul.

Zilele de iarnă erau scurte, se scurgeau încet și monoton. Suportam bine izolarea cumplită ce-mi fusese impusă.

După micul dejun pe care Frau Margot mi-l servea cu același ritual respectuos, ieșeam să hoinăresc cât îmi poftea inima. Așa am ajuns într-o bună zi în inima pădurii de mesteceni, să-i descopăr farmecul, poezia, să mă îndrăgostesc de ea. Aproape zilnic pașii mă purtau într-acolo: luasem obiceiul să poposesc lângă trunchiul unui copac, ignorând zăpada rece de sub mine. Rămâneam așa, cu genunchii strânși la piept, amețit de mirosul vag amărui al mestecenilor. Îmi părea că de la o plimbare la alta începeam să le deslușesc respirația, graiul. Încercam să-mi explic de unde și cum, dintr-odată, această slăbiciune a mea pentru mesteceni. Cu greu, mi-am amintit că, în copilărie, tutorele meu mă luase cu el, într-o vară, la Comănești, la conacul unui prieten; acolo, în imensul parc ce împrejmuia conacul, se găseau bănci meșterite din trunchiuri subțiri de mesteceni, chioșcuri mai mari și mai mici, tot din mesteceni. Îmi plăcea mult coaja lor albă, delicată.

I-am împărtășit lui Schellenberg simțămintele mele pentru mesteceni, pentru pădurea din apropiere și iată așa ne-am trezit conversând nu pe tema majoră a instructajului – Anglia, ci pe aceea a copilăriei mele.

Timpul mi-l mai petreceam apoi în bibliotecă, citind. Nu știu dacă volumele frumos îmbrăcate într-o piele bleumarin fuseseră aduse anume pentru mine, dar printre ele erau numeroase cărți de valoare, din domenii și în limbi diferite: germană, engleză, franceză. Nici în anii de liceu, când mă mistuia o foame de cunoaștere, nu mi-a fost dat să citesc atât de mult, de intens și, mai ales, de organizat.

Uneori, copleșit de lectură și de tihna din jurul meu, închideam ochii, amintindu-mi brusc cine sunt, cum am ajuns între zidurile acelei clădiri. „Ce-i cu tihna asta? Cât este ea de reală? Cine și de ce mi-a dăruit-o? Ce-i cu războiul din afara lumii mele?“ îmi spuneam în momentele acelea, când – nu știu pentru a câta oară – luam cunoștință de mine.

Bătea însă și un ceas când, saturat de lectură, deschideam un „Philips” cu patru lămpi, care mă punea în contact cu restul omenirii. Bineînțeles, nu în totalitatea sa, căci aparatul de radio, făcând parte din instrumentele destinate instruirii mele, nu prindea decât Berlinul, Londra, Parisul și Roma… Când i-am sesizat instructorului meu limitele „Philips”-ului, a făcut-o pur și simplu pe prostu’… „Zău?! s-a mirat el… Am să trimit pe cineva să-l controleze.” Bineînțeles, n-a trimis pe nimeni. Iar eu, vă spun drept, nu doream chiar atât de mult să aflu știri din țară, deoarece Londra îmi mai spunea câte ceva. Din buletinele de știri ale B.B.C.-ului, am aflat că Anglia a rupt relațiile diplomatice cu România și că în țară se înstăpânise haosul… haosul economic, politic, poate mai puțin cel militar. Haos era și în mine, ceea ce nu însemna că mă dezrădăcinasem cu totul de pământul țării.

„Philips”-ul era pentru mine ca un preot care propovăduia unul și aceiași adevăr: Europa aparținea celui de-al III-lea Reich…