Arhiva lui Sherlock Holmes

I. Cazul diamantului Mazarin

Capitolul I

Doctorul Watson constată că e foarte plăcut să se găsească din nou în biroul lui Sherlock Holmes, unde își au începutul atât de multe aventuri neobișnuite. Se uită în jur, la fiecare lucru care se afla în încăpere, și-n cele din urmă, ochii îi reveniră la figura luminoasă și zâmbitoare a lui Billy, băiatul atât de tânăr și de inteligent, care-l ajuta pe Holmes să uite că era singur pe lume.

— Pare să nu se fi schimbat nimic pe aici, Billy. Și nici tu nu te-ai schimbat. Sper să poți spune același lucru și despre Holmes?

Billy aruncă o privire îngrijorată către ușa închisă a dormitorului.

— Cred că doarme, spuse el.

Era o frumoasă zi de vară și ceasul bătea doar ora șapte seara, dar Dr. Watson nu fu surprins să audă că prietenul său este în pat. Zi sau noapte, era același lucru pentru Sherlock Holmes, când lucra la un caz dificil.

— înseamnă că lucrează la un caz? îl întrebă pe Billy.

— Da, domnule, muncește foarte mult; mă tem pentru sănătatea lui. Nu mănâncă nimic și slăbește pe zi ce trece.

Doamna Hudson l-a întrebat "Când veți servi cina, domnule Holmes?" și el a răspuns "La 7,30, poimâine." Ieri a fost plecat toată ziua, îmbrăcat ca un muncitor sărac. Azi, ca o bătrână... Billy se îndreptă către un scaun aflat într-un colț mai întunecos al camerei, luă o pălărie veche și i-o arătă lui Watson. Aceasta face parte din îmbrăcămintea bătrânei. Sunt sigur că urmărește pe cineva.

— Ai vreo idee ce reprezintă acest caz?

— Vă voi spune, domnule, dar nu mai trebuie să afle altcineva, începu Billy să vorbească încet, cu voce joasă. Este cazul diamantului coroanei.

— Care? Diamantul de o sută de mii de lire, luat de la Muzeul Național?

— Da, domnule. Se încearcă regăsirea lui. Primul Ministru însuși a venit să vorbească personal cu domnul Holmes. Domnul Holmes a fost foarte amabil cu el; i-a promis că va face tot ce-i stă în putință.

— Ei bine, să sperăm că va reuși. Dar, Billy, spune-mi, de ce ați pus o draperie la fereastră?

Billy se îndreptă spre fereastră și trase draperia într-o parte. Dr. Watson a fost foarte surprins să vadă că între draperie și fereastră, într-un fotoliu mare, se află o marionetă având figura lui Sherlock Holmes și care era îmbrăcată cu hainele lui.

— Asta poate G văzută din stradă și din casa de peste drum, a spus Billy; se apropie de fereastră: Uitați-vă, acum

este cineva la fereastra acelei case.

Watson făcu un pas înainte, dar chiar în acel moment ușa dormitorului se deschise;i Holmes intră în încăpere. Fără să spună un cuvânt, veni repede spre fereastră, îl împinse pe Billy deoparte;i trase draperia la loc.

— Billy, ești nebun! strigă el la băiatul care rămase speriat. Ți-am spus să nu atingi draperia asta. Viața ta este în pericol, ori de câte ori te apropii de fereastră!... Se întoarse apoi către Watson: Watson, bătrâne, ce bine îmi pare să te văd din nou aici.

își strânseră mâinile.

— Șezi, omule, nu te-am mai văzut de o sută de ani.

— Despre ce pericol e vorba? întrebă Watson, pe când se așeză.

— Viața mea este în pericol, răspunse Holmes. Cineva vrea să mă omoare.

— Desigur, glumești!

— Ți se pare o glumă? Cred că am suficient umor, ca să mă gândesc la o glumă mai bună decât asta. Nu, nu, nu glumesc și, dacă se întâmplă, vreau ca tu să te duci la poliție și să le spui numele și adresa criminalului. El își spune contele Negretto Sylvius - notează - contele Sylvius, 136 Moorside Gardens.

Pe chipul cinstit a lui Watson se putea citi îngrijorarea în timp ce-și privea prietenul.

— Dacă știi numele și adresa făptașului, întrebă el, de ce nu te duci la poliție să le spui să-l aresteze?

— Pot, Watson, și el știe asta și-i este teamă de mine.

— Atunci, de ce nu o faci?

— Pentru că nu știu unde este diamantul

— O! Mi-a spus Billy, diamantul coroanei.

— Da, marele diamant galben al coroanei. într-adevăr, știu care sânt făptașii, pot să-i prind când vreau, dar asta nu mă ajută să obțin diamantul.

— Și unul dintre aceștia este contele Sylvius?

— Da, și el este rechinul. Celălalt este Sam Merton, boxerul. Acesta este doar un pește, nu un rechin; este un fel de servitor al contelui.

— Unde este acest conte Sylvius acum?

— Locuiește în casa aceea de peste drum. Acum se așează la fereastră și se uită la marioneta din fereastra mea.Crede că se uită la mine și sânt sigur că se gândește să mă omoare... Da, Billy, ce este? îl întrebă Sherlock pe băiatul, care apăruse în ușă.

— Un domn vrea să vă vadă, domnule. Spune că se numește Sylvius, contele Sylvius.

— Omul nostru, spuse Holmes, văd că nu este un laș. Are destul curaj să vină aici, deși știe că sânt dușmanul lui. Ce să fac, Watson?

— Cheamă poliția.

— Poate, poate... Dar nu încă. Uită-te, te rog, pe fereastră, și spune-mi dacă vezi pe cineva, pe stradă, care

se uită la ușa casei mele.

Watson se uită cu atenție și zise:

— Da, un om voinic cu o figură neplăcută.

— Ăsta e Sam Merton, buldogul contelui. Billy, îl introduci pe conte în această încăpere, când voi suna clopoțelul. Eu nu voi fi în cameră, dar asta nu schimbă situația.

Când s-a închis ușa, Watson s-a întors către Holmes:

— însă, asta este pur și simplu imposibil! Omul este periculos. De unde știi că el n-a venit aici să te ucidă?

— Poate că da.

— Voi sta aici cu tine.

— Dragul meu, vei fi pur și simplu în apropiere.

— Dar nu te pot lăsa singur cu el!

— Ba, poți, Watson. Și o vei face, pentru că sânt sigur că mă vei ajuta să joc până la capăt. Omul ăsta a venit fiindcă a vrut, dar va sta aici fiindcă vreau eu. Holmes și-a scos carnețelul și a scris câteva cuvinte: Du asta la poliție, la căpitanul Parsons, și întoarce-te cu câțiva oameni. Va urma arestarea contelui.

— O voi face cu plăcere!

— înainte de-a te întoarce, sper să aflu unde este diamantul.

El a atins clopoțelul. Cred că ne vom duce în dormitor. Vreau să-mi văd rechinul, dar vreau ca el să nu mă vadă încă. Există o ușă din dormitor, care dă spre stradă, așa că te poți duce la poliție pe acolo.

Capitolul II

Nu era nimeni în încăpere când Billy a intrat un minut mai târziu cu contele Sylvius, un bărbat masiv cu un nas lung deasupra unei guri cu buze subțiri. Când ușa s-a deschis în spatele lui, s-a uitat repede împrejur prin cameră; ochii i-au căzut pe figura pe care o putea zări prin draperia subțire șezând pe fotoliu, în fața ferestrei; pe chipul lui s-a zărit o speranță teribilă. El a încercat să se miște foarte încet prin cameră ridicându-și bastonul greu, pe când se apropia de fotoliu. în ultimul moment a fost oprit de o voce rece și ironică, care venea de dincolo de ușa deschisă a dormitorului.

— Nu-mi strica marioneta, conte! M-a costat zece lire.

Ucigașul s-a întors și ochii îi erau larg deschiși, foarte

surprinși. A făcut un pas înainte, ridicându-și din nou bastonul greu; dar era ceva în ochii de culoare gri rece ai lui Holmes, care l-a obligat să-și lase mâna în jos.

— Pune-ți pălăria și bastonul pe masă, te rog. Mulțumesc! Poate ai vrea să pui și revolverul pe masă? Nu? Foarte bine, cum vrei. Mă bucur că te-ai hotărât să-mi faci o vizită; țineam foarte mult să stau câteva minute de vorbă cu dumneata.

Vorbele atât de plăcute ale lui Holmes nu l-au făcut pe conte să-și îmblânzească privirea înfuriată.

— Și eu vreau să schimb câteva cuvinte cu tine,

Holmes, spuse el, înțepat. Recunosc că am avut intenția să te atac chiar acum.

— Dar, de ce? întrebă Holmes.

— Pentru că îmi stai în cale. Pentru că oamenii tăi mă urmăresc.

— O, nu, domnule, spuse Holmes. N-am nici un om, dacă vrei să-i spui așa.

Contele râse.

— Crezi că sânt copil? Pot vedea la fel de bine ca și tine. Ieri, oriunde m-am dus, în spatele meu era un muncitor. Iar azi, o bătrână.

Holmes râse:

— îți mulțumesc pentru compliment. Vreau să cred că sânt un actor bun.

— Tu erai... tu însuți?

Holmes zâmbi.

— Poți vedea pălăria bătrânei pe scaun.

Contele se uită repede la scaun.

— N-am știut, spuse. Ești norocos. Deci nu erau oamenii tăi, ci tu însuți. Recunoști că m-ai urmărit. De ce?

— Ești bine cunoscut ca sportiv, conte. Ai făcut multe călătorii în Africa, să vânezi lei. De ce?

— De ce? Simplu; îmi place sportul - pericolul!

— Și, desigur, pentru a elibera țara de animale rele și periculoase?

— Desigur!

— Ai răspuns la propria ta întrebare. Știi de ce te-am urmărit.

Contele a sărit în picioare și a dus mâna la buzunar.

— Stai jos, domnule, stai jos! Există un alt răspuns mai important. Vreau acel diamant!

Contele s-a așezat cu un zâmbet dezagreabil:

— Nu înțeleg ce vrei să insinuezi.

— Nu-i nici o insinuare. Știi că te-am urmărit, pentru că am vrut să obțin diamantul. Ai venit aici, ca să afli ce știu. Și dacă știu prea mult, te-ai hotărât să mă ucizi. Ei bine,îți pot spune că știu totul, în afară de un singur lucru.

— Da? Dă-mi voie să te întreb care este acel lucru?

— Nu știu unde este diamantul coroanei.

— Și cum îți pot spune eu unde este?

— Poți și-mi vei spune! îți pot ghici gândurile, pot vedea tot ce este în mintea ta.

— Atunci, desigur, vezi unde este diamantul.

Holmes râse:

— Deci știi unde este. Trebuie să recunoști!

— Nu recunosc nimic.

Holmes se duse spre biroul său, îl deschise și scoase un mic carnețel maroniu.

— Știi ce am în acest carnețel?

— Nu, domnule, nu știu.

— Pe dumneata!

— Pe mine?

— Da, domnule, pe dumneata! Dumneata ești aici, cu fiecare moment al vieții dumitale criminale și periculoase!

— Fii atent, Holmes! strigă contele, cu ochii numai flăcări. Fii atent! Nu te voi asculta la nesfârșit!

— Totul este aici, conte. Adevărul despre moartea bătrânei doamne Harold, care ți-a lăsat toți banii și pe care i-ai pierdut jucându-i la cărți.

— Visezi!

— Și toată povestea vieții domnișoarei Minnie Warrender.

— Nu poți dovedi că am avut vreo legătură cu ea.

— Aici se găsesc mai multe - mult mai multe. De exemplu, despre aurul care a dispărut din tren, după plecarea din Paris pe data de 13 februarie...

— Nici măcar nu am fost în acel tren. De data asta greșești!

— Atunci am dreptate în privința celorlalte.

— Vorbești prea mult! Ce vrei să spui despre diamant, diamantul coroanei?

— încetișor, conte, nu te grăbi! Trebuie să-mi spui ce ști tu; trebuie să-ți arăt că știu totul despre tine și Sam Merton, câinele tău de pază.

— Aiurea!

— îl cunosc pe șoferul de taxi care te-a dus la muzeu, îl cunosc pe șoferul care te-a dus la locuința lui Mickey Sanders. Știu că Mickey Sanders a refuzat să taie diamantul pentru tine. Mickey a povestit totul la poliție. Ai pierdut jocul, conte!

Fața întunecată a contelui se înroși de furie. Din ochii lui scăpărau flăcări, gura era deschisă, dar nu putea articula o vorbă.

— Vezi, conte, ce valoroase sânt cărțile mele, a continuat Holmes. Le-am pus pe toate pe masă. Dar există o carte pe care o am încă - cea mai importantă carte. Nu știu unde este diamantul.

— Și nu vei ști niciodată!

— Nu? Uite care este situația, conte. Tu vei fi băgat în închisoare pentru 20 de ani. Și Sam Merton împreună cu tine. Ce faceți voi cu diamantul? Mai nimic. Dar probabil te pot ajuta: N-am nevoie nici de tine, nici de Sam Merton; am nevoie de diamant. Dacă mi-l dai, voi arde acest carnețel și nimeni nu va ști vreodată de acest caz sau de vreunul dintre celelalte care sânt notate aici. Este singura ta șansă, conte. Profită, nu fii prost!

— Și dacă refuz?

— Dacă nu obținem diamantul, te vom lua pe tine, conte. Alege.

Holmes a atins clopoțelul de la biroul său și Billy a apărut în ușă.

— Cred, conte, că trebuie să-l rugăm pe prietenul tău, Sam Merton, să participe la ședința noastră. El are dreptul de a hotărî. Billy, vei vedea un bărbat solid și dezagreabil

lângă ușa din față. Spune-i să vină sus, te rog.

— Și dacă nu vrea să vină, domnule?

— O, să nu-l bruschezi, Billy, să nu-i faci nici un rău. Dacă îi vei spune că vrea să-l vadă contele Sylvius, sânt sigur că va veni.

De îndată ce Billy a ieșit, contele s-a ridicat în picioare și mâna i s-a îndreptat spre buzunar. Dar, din nou, privirea de gheață a lui Holmes îl opri.

— Nu atinge revolverul, conte! spuse Holmes, cu vocea calmă. Chiar dacă-ți las timp să-l scoți din buzunar, este prea periculos să-l folosești. Casa asta este plină de oameni și un revolver face atâta zgomot! O! Cred că aud pașii ușori ai prietenului nostru, Sam Merton... Bună ziua, domnule Merton. Mă tem că nu era foarte interesant să aștepți atât de mult în stradă.

Boxerul, un tânăr solid cu ochi fără nici o culoare, își plimbă privirea de la Holmes la prietenul său, încercând să înțeleagă situația.

— S-a întâmplat ceva, conte? întreabă el.

Contele nu spuse nimic și atunci vorbi Holmes în locul lui:

— Dă-mi voie să-ți explic, domnule Merton. Ați pierdut jocul.

Sam Merton continuă să i se adreseze contelui Sylvius:

— Omul ăsta încearcă să glumească?

Holmes îi răspunse din nou.

— Nu, Sam, nu încerc să glumesc și curînd vei vedea că nu-i nimic hilar aici. Conte Sylvius, îi poți explica totul prietenului tău. Mă voi duce în dormitor să exersez câteva minute la vioară și apoi mă voi întoarce să aflu răspunsul. Sunt sigur că n-ai uitat întrebarea la care amândoi trebuie să hotărâți răspunsul: voi sau diamantul.

Holmes s-a întors și s-a îndreptat spre dormitor, luându-și în drum și vioara din colțul ei. Un minut mai târziu, cei doi oameni din birou au auzit, prin ușa închisă, sunetele viorii.

download direct de aici....